Romii nu sunt Acasă pe TV

Ce legătură există între imaginile și discursurile prezentate într-un serial TV și modul în care sunt percepuți romii în societate?

Final de an școlar. Serbare! Emoție! Copii romi și neromi, sub îndrumarea educatoarelor și a mea, pregătesc sceneta cu mesaj intercultural „Pisica Phuri Daj și cățelușul Rikono”. Phuri Daj – în limba rromani „mama bătrână” – are grijă de un cățeluș orfan, ajutându-l să se integreze în lumea câinilor. Unii dintre copii poartă măști de pisică, iar alții – de câine, acestea fiind confecționate chiar de către noi. Piesa se termină, părinții și copiii din clasele mai mari aplaudă mulțumiți. Dar nu, nu acesta este finalul serbării, așa cum mă așteptam. Doamnele educatoare îmi fac o surpriză: „Dansuri țigănești!”. Pentru acest moment artistic, copiii romi și neromi au fost costumați în țigani. Băieții poartă pălării, cămăși roșii și veste. Unii dintre ei au și accesorii glamour: curea strălucitoare, medalion din tinichea la gât. Alții au, desenată cu creionul, și câte o mustață. Strigă mândri: „Eu sunt State, State din film!”. Fetele au fuste lungi, colorate și plisate, și bluzițe legate deasupra buricului. Sunt rujate și poartă mărgele, inele, brățări și podoabe pentru păr, cât mai mari și mai strălucitoare. Costumați așa, copiii dansează după melodii bine-cunoscute publicului larg, ca „Dikta mamo kibori”, o compoziție a lui Nicolae Guță, sau „Loli phabhai”, cântec din coloana sonoră a celebrului film „Șatra”. Genul acesta de episod, de care nu am parte pentru prima oară în cariera mea în domeniul educației pentru diversitate, mă obligă să îmi pun unele întrebări. Ce fel de reprezentări ale culturii rome regăsim în spațiul public românesc și care sunt sursele de informare cele mai la îndemână atunci când vine vorba despre cultura romă?

Romii conviețuiesc de secole alături de majoritari, însă continuă să fie slab reprezentați în spațiul cultural public. Atunci când totuși se întâmplă, fie nu sunt reprezentați într-un mod echilibrat, fie acțiunile respective sunt făcute doar pentru a se bifa reprezentarea minorității etnice a romilor în cadrul unor proiecte multiculturale. Lipsa de reprezentare culturală a romilor duce la exotizarea și parodierea culturii rome – în cazul de față, a portului tradițional. În general, rezultatul exotizării și parodierii celuilalt este, adesea fără să fim conștienți, rasismul. Iar cel produs de media, o formă mai subtilă a sa, ajunge să se instituționalizeze cultural.

Producțiile TV, odată difuzate, au efecte și asupra celor reprezentați în respectiva producție culturală: romii înșiși ajung să asimileze aceste reprezentări stereotipice ale propriei culturi, internalizând rasismul venit din exterior, pentru ca apoi să-și nege propria apartenență la etnia romă. Ghicitoare, vrăjitoare, cerşetori, infractori, grupări de țigani – acestea sunt doar câteva dintre prototipurile de personaje rome ilustrate în producțiile de divertisment sau de cinema din România.

State văzut de România

Eram la liceu când a apărut telenovela „Inimă de țigan” pe Acasă TV. O urmăream împreună cu mamaia și, la început, eram tare entuziasmate. „Este ceva despre țigani la televizor!” Ce să mai, ne simțeam reprezentate! Mai urmăriserăm noi telenovele spaniole despre țigani, dar asta era o producție românească, cu țigani din România. Exact ca noi. Dar după primele episoade dezamăgirea a fost așa de cruntă încât am renunțat să mai urmărim serialul. S-a dovedit a fi o caricatură la adresa romilor, o parodie care ne aducea un prejudiciu serios. Așa-zisele personajele rome se comportau exact cum dictau stereotipurile din cultura dominantă. Erau, de fapt, jucate de actori neromi deghizați în țigani, care vorbeau tare și agramat românește. Mamaia a surprins bine totul: „Râde de noi, mamă, râde de țigani!”.

Serialul a avut un succes răsunător atât la publicul românesc, cât și la cel rom. Potrivit datelor furnizate de companiile TNS/AGB International şi GfK România, 80% din cele 155 de episoade difuzate în perioada 1 octombrie 2007 – 28 mai 2008 au fost lider de piaţă în rândul publicului feminin cu vârste între 15 și 49 de ani din mediul urban. „Inimă de ţigan” a fost continuat cu o nouă producţie, „Regina”, și apoi cu o alta – „State de România”. Toate trei au avut aceeași tematică: prezentarea unei comunități tradiționale de romi – o șatră – și viața acesteia.

Haina care-l face stereotip pe rom

Femeile rome din „Inimă de țigan” poartă vara fuste lungi, colorate și bluze încrețite, iar iarna – pulovere și geci. Pe cap au batice înflorate și bani în păr. Poartă bijuterii din aur – cercei, inele, brățări și lanțuri. Mare parte din ele au părul împletit în cozi lăsate pe spate și își accentuează mijlocul purtând peste fustă un batic sau un șal legat într-o parte. Roza, personajul principal feminin, interpretat de actrița Nicoleta Luciu, poartă un costum din două piese vestimentare: fustă creață și bluză. Ultima este scurtă, legată dedesubtul sânilor, lasându-l pe telespectator să admire un abdomen de invidiat. Părul despletit și floarea mare din el construiesc de minune prototipul ,,țigăncii focoase”, așa cum este discutat și de universitarul și cercetătorul german Klaus-Michael Bogdal în articolul ,,Europe invents the Gypsies. The dark side of modernity” (2012): femeia romă este portretizată ca fiind deosebit de frumoasă, brunetă, cu părul lung, transmițând o feminitate naturală, dar și un soi de sălbăticiune periculoasă.

Bărbații din telenovelă au pălării și costume. Cei în vârstă poartă cămașă roșie și vestă. Cei tineri au un stil mai modern, dar nu le lipsește nici lor pălăria. Toți bărbații poartă bijuterii, lanțuri groase de aur la gât și ghiuluri, inclusiv Medalion, fiul bulibașei, care în film are profesia de doctor chirurg. State Potcovaru, un rom bogat, cu afaceri ilegale la Paris, poartă cravată aurită și costume albe de firmă.

Portul rom, între pur și impur

În comunitățile tradiționale rome, vestimentația are o încărcătură simbolică care ține în special de dihotomia pur/impur. Pentru ceilalți, femeile rome sunt ,,niște țigănci cu fuste lungi”. Pentru romi, portul are o semnificație profundă, având la bază principiile de viață și etică intracomunitară din societatea romă, care țin în primul rând de lajao – rușine. În cartea sa din 2012, „Rromanipen. Fundamente ale culturii rromani”, Delia Grigore arată că ,,întreaga filosofie de viață a culturii tradiţionale a romilor se bazează pe opoziţia pur/uźo – impur/maxrime, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii şi armoniei universale prin conformarea la model, iar impuritatea rituală, invizibilă dar pregnantă spiritual, fiind devierea de la model, deci ruperea echilibrului intracomunitar prestabilit printr-o serie de legi de comportament şi conduită, a căror validitate a fost îndelung verificată de experiență”.

Pornind de la această opoziție, un set de norme și valori culturale reglementează relația dintre individ și propriul corp, pe de-o parte, dar mai ales relația dintre individ și ceilalți membri ai comunității. Puritatea este liant, în timp ce spurcăciunea poate fi element de excludere comunitară. Ideea de bază este aceea că trupul uman este privit prin dihotomia mai sus amintită: de la brâu în sus – partea pură, iar de la brâu în jos – partea impură.

În cultura rromani nu este permis să accentuezi sau să lași să se vadă tocmai părțile impure ale corpului, așa cum o face Roza în serial (buricul și abdomenul având conotații intime, indecente). Nici părul nu poate fi purtat liber, așa cum îl poartă ea. El este ținut doar împletit pentru că, după cum arată și Delia Grigore în volumul amintit, părul este simbol erotic, iar o femeie, fie ea măritată sau nu, nu se poate prezenta cu părul despletit decât în fața soțului ei. O excepție sunt înmormântările, când femeia își despletește părul pentru a-și exprima suferința față de pierderea unei rudei apropiate. De asemenea, o femeie nu se poate șterge pe față cu fusta sau sorțul, așa cum procedează în serial Flacăra, soția lui State, pentru că fusta este un obiect vestimentar impur, acoperind partea inferioară a corpului.

O altă scenă care apare des în telenovelă este cea a ridicatului fustei în semn de spurcare chiar a membrilor șatrei. În serial sunt câteva secvențe în care câte o femeie romă își ridică fusta și îi spune celuilalt, de obicei bărbatului, ,,Pleacă de-aici că te spurc!”. Ba chiar o și face uneori. În șatră nu se întâmplă nimic grav după aceea – gestul nu are consecințe –, iar telespectatorul nu înțelege semnificația acestui gest, neavând la îndemână filtrele prin care să-l interpreteze. În ,,Corpuri și veșminte ale femeilor rome din România. O perspectivă antropologică” – parte din volumul „Condiția romă și schimbarea discursului”, coordonat de Vintilă Mihăilescu și Petre Matei și apărut în 2014 la Polirom –, referindu-se la gestul ridicatului fustei, antropoloaga Iulia Hașdeu consideră că fustele pot fi și instrument de putere al femeilor rome. Un coleg căldărar mi-a relatat că în comunitatea sa, în urma unei dispute între două familii, o femeie a aruncat o fustă pe casa celeilalte familii. Locuința a fost spurcată prin gestul femeii și, astfel, imposibil de locuit în continuare, familia respectivă fiind nevoită să o vândă și să se mute. Înțelegem astfel că acest gest al ridicării fustei nu este unul cotidian, ci unul extrem, care aduce un oprobriu celui către care se îndreaptă spurcarea.

Prejudecata ca artă

Serialul de pe Acasă TV nu surprinde și nici nu-și propune să surprindă semnificația portului tradițional rom pentru romii înșiși, ci doar pune accentul pe personaje precum femeia romă exotică, consolidând o imagine pe care publicul larg o agreează pentru că seamănă cu propriile hărți mentale despre romi. „Inimă de țigan” nu este singurul exemplu în care romii sunt reprezentați prin prisma stereotipurilor și a prejudecăților, fără a ține cont de specificul cultural al comunității sau de faptul că prin astfel de reprezentări este lezată imaginea și stima de sine a persoanelor de etnie romă. Dacă ne uităm la reprezentarea romilor în literatura sau pictura românească, vom observa că și aici abundă exotizarea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrările unor pictori ca Theodor Aman, Nicolae Grigorescu sau Ludovic Basarab îi reprezintă adesea pe romi prin imagini stereotipe produse de cultura dominantă. În fotografiile sau vederile de la începutul secolului al XX-lea îi regăsim pe romi reprezentați în poziții marginale, săraci, excluși, femeilor rezervându-li-se cele mai exotice și erotice ipostaze.

În consecință, faptul că unii copii de la serbarea școlară doreau să fie ca „State, State din film!” este rezultatul direct al stereotipizării și portretizării exotice a romilor – așa sunt făcuți ,,cunoscuți” populației majoritare de către o entitate media care nu pare a-și pune problema responsabilității sociale. Rating-ul ridică și câștigurile financiare obținute prin realizarea și promovarea unor produse culturale care întăresc stereotipurile negative față de o minoritate care a fost exploatată de secole, sunt, deocamdată, mai importante. Și chiar dacă stereotipurile și prejudecățile sunt parte integrantă din modul în care învățăm să-i cunoaștem pe ceilalți, inocenta serbare la care am luat parte este o consecință directă a lucrurilor care au făcut-o pe bunica mea să conchidă amar: „Râde de noi, mamă, râde de țigani!”.

♦ ♦ ♦

Luiza Medeleanu este doctorandă în anul I în domeniul Studii Culturale la Școala Doctorală Pluridisciplinară ,,Spatiu, Imagine, Text, Teritoriu”, Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), Facultatea de Litere, UB, cu teza de doctorat ,,Imaginea romilor în cinematografie și producții culturale media. Etica ficționalității și identitate culturală”. A terminat Facultatea de Filosofie și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția rromani-engleză, un Master în Filosofie la Universitatea București și unul în Antropologie la SNSPA. De peste 10 ani lucrează în domeniul nonguvernamental rom, coordonând activități educaționale cu tematică romă și caracter intercultural. Totodată, dezvoltă metodologii de formare interculturală atât pentru cadre didactice, cât și pentru copii și părinți.

Editat de:
Paul Breazu și Laura-Maria Ilie

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Ce au în comun istoria recentă, arta contemporană și ...

Corpul meu transcendent.
O reacție la Raportul Matic

Corpul a fost unul dintre motivele principale pentru conflict. Încă e.

Rică Drăgan și casetele

Despre una din cele mai mari colecții de muzică de mahala și petrecere.

Despre încredere și comunitate

În luna aprilie, la scurt timp după declararea stării de ...