„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Ce au în comun istoria recentă, arta contemporană și sistemul românesc de educație?

„Acum ne vom concentra pe văz. Focus on sight, on what you see. Privim în jur doar formele, culorile, ca și cum ne uităm la un tablou. Încercăm să pierdem adâncimea. Noi, în mod normal, vedem 3D, vedem și ce e aproape, și ce e departe și le unim într-o singură imagine. Hai să încercăm să privim în jur ca și cum ne uităm la o pictură. […] Acum constituim imaginea pe baza spațiilor dintre lucruri, obiecte. Ce e între casa aia și copac, ce e între ramuri. […] Acum, umbrele, zonele întunecate devin mai importante, constituim imaginea pe baza lor. Focus on the shadows. […] Acum, lăsăm ochii liberi să aleagă ce privesc. Let your eyes see freely, fără să gândim că privim un copac, corpul nostru, pe celălalt. […] Acum, încercăm să mângâiem cu ochii obiectele la care ne uităm. Your gaze touches the objects you’re looking at. Și invers – the objects are touching your eyes.”

Acest exercițiu a deschis tabăra de la Săcădat, un sat de lîngă Sovata, organizată de Minitremu și ETI – Experimenting an Institutional Transformation, organizație europeană de schimbare socială prin artă. Două perechi de artiști-cetățeni au lucrat cu șase adolescenți, având vârste cuprinse între 13 și 15 ani, din comuna Remetea, județul Harghita. Extractul de mai sus face parte dintr-un exercițiu conceput de artistul Florin Flueraș, care a urmărit activarea simțurilor pentru experimentarea unor lucrări performative proprii sau ale altor artiști. Rolul meu a constat în intervenții de analiză antropologică pe marginea acestora.

Seria Artwork, pe care Flueraș o propune ca tehnică/ metodă, este descrisă ca „inserarea artei în viața de zi cu zi, încorporarea formelor de gândire, simțire și acțiune bazate pe lucrările performative propuse. […] Arta nu ar trebui doar privită, ci trăită. Artwork transferă din artă în viață instrumente, structuri, procese, practici, estetici și atitudini exploratorii și introduce o sensibilitate și o atenție artistică în percepțiile de zi cu zi, în simțurile noastre, în ceea ce deja vedem, auzim, atingem, simțim și facem”.

După ce am experimentat cu diferite forme de a vedea, a auzi, a atinge sau a ne percepe corpurile în relație cu mediul înconjurător, Flueraș le-a povestit copiilor despre două lucrări. Prima, Visible World, a lui Peter Fischli și David Weiss (1987-2000), a arhivă fotografică enormă a numeroase situri din lume, care propune o privire plină de mirare asupra obiectelor cunoscute – „totul e ciudat, nou, miraculos”. A doua, (ultima) lucrare a artistului Bas Jan Ader, In search of the miraculous (1975), în care artistul a vrut să traverseze Atlanticul de Nord într-o barcă de patru metri. Am legat ideea de explorare din demersul lui Ader de filmul lui Robert J. Flaherty pe care îl văzusem cu o seară înainte, Nanook of the North, primul documentar etnografic care a urmărit viața și practicile inuiților din Nordul Canadei. Cu simțurile treze și cunoștințe despre cele două lucrări, adolescenții au fost trimiși în explorare prin pădure timp de o oră, cu misiunea de a se pierde, a se rătăci – și a folosi GPS-ul, dacă e nevoie, pentru a se reîntoarce.

„Ce ați explorat, ce ați descoperit?” „Am observat veverițe, labe.. urmă de lup sau vulpe..nu știm.. a fost mare”. […] „V-ați folosit simțurile în mod diferit?” „Daa.. Trunchiuri și ramuri.. când vântul a rupt ramuri și under.. sub.. când am călcat pe ele s-au rupt și au fost glasurile diferite.. și frunzele și altele. Ramurile rupte a fost.. au zgâriat”. „Aerul era mai cald sau mai rece?” „Mai rece, pentru că soarele nu a fost posibil să intre prin ramuri”.

Tabăra de la Săcădat reprezintă intregrarea proiectului ETI în cadrul programului „Accept lecții de română/maghiară” a entității Minitremu, proiect educațional inițiat de duo-ul artistic Monotremu, compus din Laura Borotea și Gabriel Boldiș. Cei doi organizează, din anul 2016, taberele educaționale Minitremu Art Camp, care „propun o serie de activități în completarea programei de învățământ, destinate adolescenților de la mai multe licee teoretice și vocaționale din țară. Nucleul taberei este format din mai multe ateliere și activități specifice artei contemporane, susținute de artiști și practicieni activi pe scena de artă contemporană românească și internațională”. Încă de la prima ediție, Minitremu Art Camp a primit 47 de aplicații din Târgu Mureș, Târgu Ocna, Sfantu Gheorghe, Miercurea Ciuc, București, Râmnicu Vâlcea și Brăila, astfel că adolescenți din regiuni lingvistice și culturale diferite au putut împărtăși experiența educației prin artă.

Minitremu 2016, atelier Alexandra Pirici. Sursa: pagina de Facebook Minitremu

Minitremu 2017. Atelier Dan Perjovschi. Sursa: pagina de Facebook Minitremu

Duo-ul Monotremu și-a început activitatea la Timișoara în 2010, iar acum sunt stabiliți la Târgu Mureș. Intervențiile lor în spațiul public sunt comentarii la adresa politicilor sociale îndreptate spre profit, moștenirilor nedigerate din perioada comunistă, consumerismului, dar și la adresa relației dintre artist și instituțiile culturale. Prima lor lucrare a constat în plasarea de măști de somn pe mai multe busturi ale personalităților masculine românești, în frunte cu Mihai Eminescu, al cărui vers dă și titlul lucrării, „pe fondul frustrării că toată lumea era pasivă la toate porcăriile care se întâmplau în jur”.

Laura Borotea este, din 2015, profesoară la Liceul Vocațional de Artă din Târgu Mureș. A inițiat programul „Accept lecții de română/maghiară” în Remetea (de altfel, titlul unei lucrări Monotremu) ca o continuare a programului Kreatív Partnerség al Szilviei Németh, socioloagă și expertă în educație: „Szilvia chema artiști să predea în școli – un profesor de sculptură era atașat unui profesor de altă materie și, împreună, trebuiau să facă materia aia mai atractivă, predată cu mai multă fantezie. Nu a prea funcționat, profesorii erau foarte stresați că nu puteau să-și facă materia. S-a gândit că noi am putea să fim mai lejeri, să stabilim o chestie mai de lungă durată”.

Dincolo de școală, Laura s-a organizat împreună cu primarul, care a făcut o reclamă la televiziunea locală și a chemat părinții din Remetea la o ședință în care, împreună, le-au explicat ce aveau de gând să facă: „Le-am propus activități care să fie diferite de activitățile de la școală, să nu fie plictisitoare. Au aplicat mai mulți, dar am zis că 24 trebuie să fie numărul maxim. Eram singură, era destul de complicat. […] Tot anul școlar 2018-2019 am mers în fiecare joi la Remetea, două ore jumate dus, două ore jumate întors. Trebuia să fac un atelier care să dureze două ore, dar cred că mereu ne prelungeam la câte patru. I-am mai luat cu mine și pe copiii de la mine din clasă, unde sunt dirigintă, dar nu ni se potriveau programele mereu. […] Ei tot timpul mă așteptau acolo, toți 24, erau superentuziasmați. Cel mai fericiți erau când ne plimbam prin Remetea și îmi arătau locurile preferate. Povesteau mult, vorbeau în română, dar pe urmă nu ne-am mai văzut regulat. Deja salutau pe toată lumea în sat în română, mergeau la bibliotecă – «Bună ziua!»… Erau știuți ca grupul de română. […] Jocul era să învăț și eu maghiară. Mi-au oferit un traducător, dar am refuzat. Când făceam teste, recapitulări, uneori îmi scriau și mie răspunsurile în maghiară”.

Programul-pilot de la Remetea. Sursa: pagina de Facebook Minitremu

Programul-pilot de la Remetea. Sursa: pagina de Facebook Minitremu

Primarul Laczkó-Albert Elemér este cel care a facilitat programul Laurei, dar și multe altele. Remetea are două centre sociale, un centru cultural și două cantine la care pot mânca toți rezidenții comunei în cadrul unui program de tip „o masă caldă pe zi”. Pe lângă activitățile culturale din cadrul acestor centre – întâlniri destinate mamelor cu bebeluși, ateliere de lucru manual, seri de filme și teatru etc. –, copiii din Remetea au toată vara ocupată cu tabere conduse de tutori internaționali (muzică, scrimă, dansuri tradiționale, engleză etc.): „Se știu pe nume toți. Când ne plimbam împreună (n.a. – cu primarul), saluta pe toată lumea, îi întreba cum se simt, ce fac. […] E un om care nu ia decizii singur, tocmai de asta a creat comunitatea. Când aplică la fonduri europene vine și bibliotecara, vine și nu-știu-ce doamnă deșteaptă pensionară, și toți scriu proiectul și își bat capul. El așa funcționează, trebuie să se consulte cu toată lumea și toată lumea să se simtă safe, confortabilă cu o decizie”. Aceste programe și implicarea rezidenților în deciziile comune a făcut ca Remetea să se dezvolte într-o comunitate strânsă, modernă, deschisă la dialog cultural cu entitățile din jur, fie ele românești sau internaționale.

Tabăra de la Săcădat trebuia să se întâmple în Remetea, însă complicațiile aduse de pandemie nu au mai permis-o. Cu toate astea, primarul i-a adus și i-a luat pe cei șase adolescenți de la Săcădat.

După expediția din pădure, am mâncat și am pornit spre Sovata. În oraș, adolescenții au recreat lucrări ale artiștilor Christian Falsnaes – Self (2018), o mișcare colectivă, sincronizată, propusă pe rând de fiecare dintre ei, și Vito Acconci – Following piece (1969), pentru care copiii trebuiau să urmărească persoane necunoscute până când acestea intrau în spații private. Acconci a lăsat ca și mișcările lui să fie influențate de cei pe care îi urmărea, arătând cum corpurile noastre sunt mereu subiectul unor forțe externe pe care putem sau nu putem să le controlăm. Mișcarea colectivă i-a distrat și i-a antrenat, la fel și expunerea grupului performativ pe străzile din Sovata. Flueraș i-a încurajat să depășească tracul implicit provocat de faptul de a fi privit. La fel, urmărirea și imitarea oamenilor le-a propus colaborarea pentru menținerea acțiunii comune, invitandu-i, în același timp, să iasă din logica propriului corp și să fie contaminați de un altul.

Incursiunea de la Sovata ne-a condus apoi prin pădure, pe la lacurile mai puțin cunoscute ale zonei. Flueraș mai avea în plan alte două lucrări, de data asta proprii – Unexist (2016), care le-a oferit adolescenților „me-time”, în cuvintele lui Eszter, „când ești atentă la natură, nu mai… ești”, și Collapse Yoga (2016). Cea de-a doua integrează practica yoga, care urmărește să îmbunătățească forța, echilibrul, coordonarea și flexibilitatea, cu dorințe simultane ale corpului către asimetrie, necoordonare, slăbiciune, relaxare, dezechilibru, abandon, colaps, libertate. Eszter, vocea principală a grupului, le-a povestit celorlalți despre singura lecție de yoga pe care a făcut-o: „Facem exerciții și fim atent pentru respirația și pentru obiectele care sunt în jurul nostru”. Sub coordonarea lui Flueraș, adolescenții au încorporat stări ca oboseala, plictiseala, tristețea într-o practică despre simetrie și echilibru.

În completare, am vorbit despre categoriile de structură și antistructură concepute de antropologul Victor Turner în studiul său despre ritual. Antistructura poate fi privită și în afara procesului ritualic, în momente de repaus, meditație, vis, dans, chiar și în prezența adolescenților în tabără, în oglindă cu disciplina unui program, școlar sau de alt fel, sau a unor responsabilități încastrate în structura socială: „Omul este atât o entitate structurală, cât și una antistructurală, care crește prin antistructură și se conservă prin structură […] într-o relație de complementaritate, nu contradicție”. Exercițiile propuse de Flueraș au țintit către a scoate adolescenții din logica unei simple excursii, cu discuțiile și interacțiunile proprii unei astfel de acțiuni, și a-i provoca înspre o sferă reflexivă a opozițiilor, a stărilor alternative – în cuvintele lui Turner: „Liminalitatea antistructurală oferită în esența formelor ritualice și estetice reprezintă reflexivitatea asupra procesului social”.

Pe drumul de întoarcere, Gabi Boldiș, cealaltă jumătate a duo-ului Monotremu/ Minitremu, îmi spune cum generațiile tinere au acum marele avantaj de a se întâlni pe teritoriul neutru al limbii engleze, care le permite să lase deoparte bagajul istoric și dihotomia noi/ei. Ce este mai important acum este interacțiunea, cooperarea dintre ei, nu neapărat capacitățile, supunerile lingvistice într-o parte sau alta. Generația mai în vârstă are încă resentimente. Unii copii cresc cu povești despre diviziune, pericol, precauție față de Celălalt: „În Târgu Mureș se zice «Te dau la Secția maghiară dacă nu ești cuminte». Nu prea cooperează. Țin minte un Crăciun când cineva a propus ca copiii să facă împreună obiecte, păpușele, nu-știu-ce, și să organizeze un târg împreună. Părinții români au preferat să îl cheme pe Moș Crăciun să-i țină în poală”.

Desigur, învățarea formală a limbii române rămâne un subiect problematic. Curricula din România îi obligă pe copiii maghiari să învețe limba română ca limbă maternă, dar asta în condițiile în care, deseori, li se predă limba română în limba maghiară, de multe ori neexistând condiții conversaționale pentru exersarea acesteia. În Remetea, spre exemplu, există o singură familie de români, cea a unei polițiste repartizate acolo. Laura Borotea spune că adolescenții știu poezii românești, pot să-ți definească precis părțile de vorbire și știu pe dinafară comentariile pentru Evaluarea Națională. Însă, în lipsa conversației, aceste eforturi fac ca elevii maghiari abia să treacă examenul scris, același care se dă și celor români.

Propunerea pentru recrearea lucrării Unexist în Sovata a fost gândită a avea loc în Lacul Mierlei, un lac sărat din pădure, cu baza de nămol, în care adolescenții nu au vrut să intre, exclamând în cor un „Iooaaaaiii!” care ne-a amuzat pe toți. Intenția era de a experimenta senzația de (aproape) zero gravitație, ceva similar cu experiența unui sensory deprivation tank. În timp ce eu și Flueraș pluteam în lacul Mierlei și tachinam copiii să intre, o doamnă de pe margine, unsă cu nămol, a început să le traducă ce spuneam. Eszter și Noémi, o altă adolescentă din grup, au dat din cap rușinate. Doamna a continuat: „Voi nu învățați limba română la scoală?” „Ba da…” „Eh, cât se prinde se prinde.”

Un sondaj recent arată că peste 20% din maghiari se simt anxioși când trebuie să vorbească limba română. Mai mult, 90% din ei cred că este importantă învățarea limbii române pentru copii, însă aproape 70% consideră că este discriminatoriu faptul că examenele naționale se dau nediferențiat. Mate, de pildă, parte din grupul Remetea, care tocmai a trecut în clasa a noua, a luat 9 la matematică, 9,12 la limba maghiară și 6,60 la limba română. Din cauza asta nu a putut intra la liceul la care și-a dorit. Eszter ne-a spus despre examenul care o așteaptă:

„Învățăm din cartea și citim texturile nu știu despre ce și nu vorbim mult și numai în limba maghiară vorbim. […] Primim trei texte și trebuie să citim și după acesta scriem de a fi a, b, c și trebuie să încercăm.. încercuim răspunsurile corecte. […] Mama a printat examene și textul a fost foarte greu pt că nu am înțeles nimic, la ora română nu am învățat.. a fost despre biologie și impresii.. expresii de care nu am auzit în limba maghiară! Și nu știu.. ce va fi dar..”

Pentru că sistemul educațional formal ține de procese complicate și, deseori, inaccesibile educatorilor alternativi, acțiunile Minitremu iau calea educației prin experiența artei, uneori via teritoriul neutru al limbii engleze. Sau, după cum mi-a spus Laura: „Și unii, și alții vin într-o zonă nefamiliara (n.a. – cea a artei contemporane). Nici unii nu știu și, în felul ăsta, pot învăța laolaltă”.

Autorul și educatorul Sir Ken Robinson a pledat pentru un sistem educațional care hrănește creativitatea și diversitatea umană și care ține cont de diferite tipuri de inteligență și abilitățile socioculturale cărora acestea le pot da naștere. Robinson a asemuit sistemul de educație standardizat cu agricultura industrială, în care s-a renunțat la rotația culturilor, procesul care permite un ciclu organic al nutrienților din sol, în favoarea unui sistem de monocultură ținut în frâu cu pesticide. Focusul este pe recoltă – sistemul produce, dar în defavoarea mediului: „Felul în care sporești calitatea experienței copiilor noștri, șansele lor în viață, nu este focusul pe recoltă, ci focusul pe o cultură a școlii. Un melanj sănatos de mentorat, arte, educație fizică, discipline academice și altele crează solul nutritiv în care copiii pot prospera”.

**

Cea de-a doua zi de workshop a început pe terenul de fotbal al complexului Pallós Vendégházak, locul nostru de cazare. După micul dejun, ținând câteva bucăți de frânghie în mână, Flueraș ne-a îndemnat cu un zâmbet ștrengăresc: „Haideți!”. Urma să recreăm pentru câteva ore lucrarea Rope Piece (1983), a artistului taiwanez Tehching Hsieh, care a fost legat cu o sfoară de 2,4 metri de artista Linda Montano timp de un an de zile. Hsieh este cunoscut pentru performance-urile anduraționale, majoritatea fiind concepute pe durata unui an întreg. Cu o seara înainte mai veniseră patru adolescenți din Târgu-Mureș, din clasa la care Laura este dirigintă, doi dintre ei vorbitori de limba maghiară, și Bogdan Bălan, prieten al taberei Minitremu Art Camp. Împreună cu Luca, băiatul de 9 ani al Laurei și al lui Gabi, am putut să creăm șase echipe, o înfrățire simbolică română-maghiară realizată prin bucățile de frânghie legate de mijlocul participanților. Eszter, odată legată, a spus: „Sunt un pic speriată, că la scoală nu vorbim… dacă nu știu, pot să…?”. Laura a asigurat-o: „Traducem noi, stai liniștită, nu plecăm nicăieri”. Partenerii s-au așezat față în față, iar Luca a conchis, în glumă: „Oai, cât de fain ne-am pus, inamicul nostru în fața noastră!”.

Participanții au pornit un meci de fotbal atipic, întâi împotriva celor de care erau legați, apoi în echipă cu aceștia. Scorul final a fost de 1-1, cu toate că porțile erau apărate de câte doi portari. Participanții alergau fie după minge, fie după partenerul lor, care alerga după minge, într-o oscilație simbolică reprezentând condițiile cooperării sociale – scopul individual era urmărit luând în considerare întâi scopul partenerului și apoi al echipei.

Comunitățile secuiești sunt structuri extrem de bine închegate. Din experiența Laurei și a lui Gabi, atât în Remetea, cât și în Târgu-Mureș familia reprezintă nucleul de referință al indivizilor. Laura povestește cum, la atelierul ei de stencil-uri din Remetea, multe dintre texte erau despre familie și iubire, chiar dacă unele mesaje păstrau bagajul istoric greu: „Mi-am dat seama, de fapt, că sunt superconectați cu familia. Scriau «Pentru mine familia e lumea toată» sau «Pe mine nu m-a crescut țara asta, m-au crescut ai mei cu greu». Părinții se superemoționau când le povesteam. […] Sunt crescuți toți ca o generație. Cei din clasele 5-8 nu s-au diferențiat. Uite și aici naturalețea cu care interacționează băieții și fetele”. Într-adevăr, cei șase adolescenți din Remetea au dat senzația unui corp comun, armonios și receptiv.

Pe de-o parte, este natural ca o minoritate etnică să dezvolte strategii de întărire a relațiilor intracomunitare. Pe de alta parte, apare întrebarea dacă aceste diferențe culturale se pot transfera de la comunitate la alta într-un proces/proiect comun de învățare și cooperare.

După aproape o zi petrecută brâu la brâu cu parteneri străini, timp în care au trebuit negociate cărările din pădure, vizitele la baie, locurile la masa de prânz, dar și tactici de conversație față de prietenii apropiați, participanții au dezvoltat un soi de obișnuință. Am făcut o paralelă între experiența Rope Piece și frățiile de cruce din mănăstiri sau alte ordine de afiliere a indivizilor, sau, chiar mai simplu, între responsabilitatea pe care o avem față de rude, cu care trebuie să cooperăm chiar dacă, uneori, nu ne potrivim întru totul ca personalitate sau interese. Unii dintre ei și-au despletit, poate simbolic, capetele de la funia care le înconjura brâul, dar când au fost dezlegați, aveau tendința să urmărească tot partenerii de la început de zi.

Următorul workshop de după intervențiile performativ-antropologice a fost condus de artistul de sunet Cătălin Matei, alias Sillyconductor, și de „cetățeana” Ami Lungu, pedagog. Adolescenții au fost invitați să-și creeze propria poezie audio-tactilă printr-o tehnică care părea soră cu magia sau să deseneze cuvinte hibrid într-o reprezentare unitară.

**

Tabăra de la Săcădat nu a fost despre învățarea limbii române. Tabăra de la Săcădat a fost despre un schimb cultural produs prin intermediul artei. A fost despre interacțiuni primare care se află la granița limbajului, experiențe comune și descoperiri individuale. Filmele documentare pe care le-am vizionat au arătat viața și practicile din alte culturi. Lucrările performative propuse de Florin Flueraș i-au pus pe adolescenți fie în situații atipice, că a fost vorba de experimentarea cu propriile simțuri și percepții, fie în situații în care perspectiva de zi cu zi asupra lumii și realității a fost interogată. L-am întrebat pe Flueraș cum înțelege educația mediată de artă într-o situație de opreliște lingvistică: „Am vrut să-i provoc un pic, să-i mișc, să-i zdruncin, așa… Adică să le dau niște experiențe care să-i scoată un pic din contextele în care sunt băgați. Poate li se pare că a fost ceva weird sau crazy și se mai gândesc. […] Faci filosofie sau teorie dacă crezi că totul se poate preda prin limbaj, prin concepte. Cred că afectele, experiența sunt cel puțin la fel de importante ca partea articulată, conceptuală. Asta cred toți artiștii, de-aia facem artă”.

Unde se întâlnesc arta și antropologia și ce au de împărțit? Ele pot fi înțelese în tandem dacă vedem că sunt instrumente diferite care adresează aceleași fenomene – structurile socioculturale, felul în care acestea se răsfrâng asupra individului, dar și căi de a gândi în afara lor. Pentru Flueraș, interdisciplinaritatea este cea mai holistă dintre formule: „Mi se pare că antropologia și filosofia sunt mai apropiate de artă față de alte domenii. Până la urmă, și artiștii propun experiențe din alte lumi, la fel cum și în antropologie intri în alte lumi, le cercetezi. Iar cu filosofia, la fel, mi se pare că ambele propun noi feluri de gândire, noi concepte, sensibilități”. În asentimentul lui Flueraș, duo-ul Minitremu lucrează la rescrierea unor relații politice și a unui context istoric tensionate, insuflând în noua generație o curiozitate pentru o istorie alternativă, un teritoriu nou constituit prin limbajul artei, care nu aparține nimănui și tuturor.

♦ ♦ ♦

Laura-Maria Ilie este editor coordonator ISCOADA.

Editat de Paul Breazu

Fotografii de:
Laura-Maria Ilie și Minitremu

Născuți întru muzică

Ritmul este unul dintre cele mai intrigante aspecte ale muzi

Zece ani de obscuritate sau cum am devenit mainstream

Din 2010 până în primăvara lui 2020 am fost destul de ...

Romii nu sunt Acasă pe TV

Rasismul produs de media ajunge să se instituționalizeze cultural.

Corpul – între hartǎ ṣi teritoriu

Lumea vǎzutǎ prin corp e biologie, dar și istorie, cultură și imaginar.