Născuți întru muzică

Ritmul este unul dintre cele mai intrigante aspecte ale muzicii, fiind, alături de melodie și armonie, un element structural de bază al acesteia. Întrebările legate de proveniența, natura și aspectele psihologice ale percepției ritmului au constituit teme de reflecție atât pentru muzicologi, cât și pentru filosofi, antropologi și psihologi. Care este originea simțului ritmului și de ce variază organizările ritmice de la o societate la alta?

Acum două ierni, fiica mea abia ce învățase să se țină pe picioare și să descopere casa într-un perpetuum mobile aparent brownian. Ascultam muzică într-o dimineață cu ger când am observat cum se oprește subit din acest exercițiu și începe o mișcare pe verticală într-o încercare evidentă de a se alinia unui ritm exterior oferit de muzică. Mimica feței ei mi s-a părut fascinantă. Părea intrigată de propria-i mișcare, ca și cum nu ar fi fost ceva intenționat sau voit în mod explicit. Părea că mă întreabă din priviri ce i se întâmplă. Părea un instinct natural și străvechi.

Muzica reprezintă unul dintre cele mai fascinante subiecte ale lumii, fiind nelipsită din toate societățile cunoscute. Într-un studiu publicat recent, o echipă de cercetători de la Universitatea Harvard a adunat toată informația etnografică disponibilă în cea mai mare bază de date disponibilă online și a găsit referințe muzicale în toate cele 60 societăți analizate, răspândite în 30 de regiuni geografice diferite. Mai mult decât atât, cea mai veche documentare a unui cântec, descoperită în 1950, atestă că acesta a fost gravat acum aproape 3.400 de ani. De asemenea, vârsta de 42.000 ani pentru un fluier confecționat din os oferă o estimare minimă a momentului când strămoșii noștri au început să facă muzică.

În același timp, muzica este extraordinar de diversă în structură, rol și interpretări. Aceasta poate avea formă bipartită, tripartită, de rondo, sonată, lied, psalm, etc. Rolul muzicii poate fi legat de individ (evocare a emoțiilor, amintirilor) sau de grup (construirea unei identități). De asemenea, muzica este folosită în variate contexte sociale și culturale: pregătirea pentru vânătoare, pentru luptă, în ceremonii religioase, ritualuri și sărbători. Provocarea majoră în a înțelege muzica este de a reconcilia această universalitate cu diversitatea formelor și contextelor în care aceasta apare.

Subiectul de investigație al acestui articol abordează originea comportamentului ritmic în ontogeneza muzicalității umane printr-o explorare interdisciplinară între științele cognitive și etnomuzicologie. Universalitatea muzicii poate fi înțeleasă ca un fenomen strâns legat de ritmicitate, iar sincronizarea senzorial-motorie la un stimul auditiv extern (adică dansul) ca plecând de la o relație importantă între felul în care mamele își poartă bebelușii și capacitatea lor ulterioară de a răspunde muzicii. Altfel spus, felul în care am fost mișcați și purtați influențează ce auzim.

Discuția în privința caracterului înnăscut sau dobândit pentru muzicalitate a fost investigată îndeaproape de către oamenii de știință, cognitiviști și etnomuzicologi deopotrivă. Aceștia au dezasamblat muzica în subdiviziuni, cum ar fi ritmul, tonalitatea, octava, înălțimea tonală, progresia cântecelor de leagăn, etc. și au căutat caracterele universale ale acestora, ce ar sugera o componentă înnăscută.

Cântecul de leagăn și muzica de dans par a avea trăsături universal-valabile în toate societățile omenești (verbale sau pre-verbale) care au fost studiate până în prezent. De fapt, cântecul antic menționat anterior se presupune a fi fost un cântec de leagăn cu caractere tipice de tempo scăzut și înălțime tonală din registrul acut și repetitiv (ar mai fi de adăugat  tonul vocal cald, dar e cam greu de surprins pe plăcuța de argilă arsă). Aceste rezultate legate de universalitatea și vechimea istorică a cântecului de leagăn par a susține ipoteza conform căreia originea muzicii se află în acea gângureală nedeslușită dintre mamă și bebelușul său, căpătând un termen tehnic pentru a o descrie: motherese în engleză, limba mamelor în română. Așadar, putem gândi că Missa Solemnis, creație a geniului beethovenian, are aceeași origine ca schimbul de sunete indescifrabile dintre o mamă extenuată și un bebeluș continuu nevoiaș ce comunică pe tema cu variațiuni numită plâns sâcâitor.

Discuția în privința experienței muzicale postnatale ne poate face să ne întrebăm dacă există o experiență muzicală prenatală. Psihologia dezvoltării cognitive oferă unelte moderne pentru a investiga originea anumitor trăsături umane, precum afinitatea pentru muzică și încearcă să stabilească dacă venim cu acestea “din fabrică” sau dacă sunt retușuri ulterioare dobândite prin influențe culturale. De exemplu, în experimentele cu copii foarte mici, privirea este un indice al atenției, astfel că aceștia vor privi un timp mai lung către un stimul necunoscut sau un timp mai scurt dacă l-au mai perceput.

În mod captivant, unele experimente susțin că fătul aflat în ultimul trimestru de sarcină poate ține minte bucăți muzicale timp de câteva săptămâni după ce s-a născut. Nou-născuții vor privi un timp mai scurt către boxe când sunt expuși acelorași cântece după naștere, comparativ cu situația când le sunt puse melodii noi, ceea ce arată că nu sunt surprinși. Bineînțeles, această capacitate de percepție a fetușilor se dezvoltă treptat, cândva între săptămânile gestaționale 20–24 și este limitată, mai mult sau mai puțin, la anumite sunete: trebuie să fie repetitive, cu ceva mai mulți decibeli și pe frecvențe mai joase (frecvențele mai înalte sunt înăbușite de țesutul organic și lichidul amniotic). Drept urmare, cea mai mare parte a sunetelor percepute de către fetuși sunt restricționate la cele produse de corpul mamei: bătăile inimii, mișcările corpului, respirația, glasul ei.

Este, deci, dificil să înțelegem dacă unele competențe muzicale ce apar grabnic la naștere reflectă expunerea timpurie la anumiți stimuli auditivi sau au caracter înnăscut.  Această observație este în concordanță cu dialogul dintre  viziunea nativist – empirică versus cea a dezvoltării ontogenetice. Primii consideră că există un nucleu de aptitudini pe care îl avem din naștere, pe când ceilalți argumentează că aceste aptitudini nu sunt altceva decât un torent de interacțiuni continue de tip epigenetic (variația trăsăturilor fenotipice care sunt cauzate de aspecte ale mediului înconjurător) ce ne permit să acumulăm informații noi cu o viteză suficient de mare încât să ne facă a crede că acestea sunt înnăscute.

Chiar dacă unele aspecte ale muzicalității umane sunt în continuare neclare sub lupa științei, un lucru e sigur: cântecul de leagăn este universal. Toate mamele din toate timpurile și-au adormit pruncii în același fel: cu un cânt molcom, cald, liniștitor, precum acesta din arhiva Muzeului Țăranului Român. Ne putem imagina primul cântec de leagăn îngânat de presupusa Evă mitocondrială ca fiind foarte similar cu cel cu care ne adormim copiii astăzi.

În privința afinității pentru muzicalitate în ontogeneza umană,  studii empirice ale Sandrei Trehub în domeniul psihologiei muzicale au demonstrat în mod repetat că bebelușii sunt sensibili la diferiți parametri muzicali, printre care și ritmul. Mai mult decât atât, un studiu recent susține că sugarii vor prefera muzica cu tempoul mai apropiat de cel pe care îl cunosc cel mai bine, oferit de mișcările și sunetele generate de corpul mamei în perioada prenatală. O analiză ceva mai veche sugerează că nou-născuții se opresc din plâns dacă sunt legănați cu o frecvență de 60–70 de cicluri pe minut, aceasta fiind viteza aproximativă cu care se deplasează gravidele în ultimul trimestru  de sarcină, dar și o valoare medie a pulsului inimii.

Studiul lui Provasi et al. concluzionează, remarcabil, că un copil de 1 an are o capacitate mai mare de a percepe diferite ritmuri, comparativ cu un copil de 3 ani. Un alt studiu a demonstrat că abilitatea unui copil tot de 3 ani de a discrimina între diferite accente verbale este mult mai mică decât cea a unui copil de 1 an. Rezultă că ne naștem cu un potențial perceptiv foarte mare care se pierde în jurul vârstei de 1 an prin rafinarea în direcția stimulilor la care suntem expuși. Acest fenomen poartă denumirea de îngustare perceptivă și se pare că funcționează similar atât pentru achizițiile legate de muzică cât și pentru cele legate de limbaj.

Având în vedere suprapunerea (cel puțin parțială) a proceselor de dobândire a limbajului și afinității pentru ritmul muzical, este interesant faptul ca în 2001, Steven Brown a propus o origine comună a limbajului și a muzicii denumită muzilimbaj. Aceasta ar fi fost o primă formă de comunicare a strămoșilor noștri care nu era nici muzicală, nici lingvistică și care, ulterior, a fost subdivizată de evoluția biologică și culturală. Se pare că acest sistem timpuriu de apariție a sunetelor încărcate de semnificație și bazate pe intonație este afectat de fenomenul de îngustare perceptivă, mai ales în a doua parte a primului an de viață, făcând tranziția către procesarea multimodală a muzicii și a limbajului, reunificată ulterior de cântecele cu versuri.

Muzilimbajul pare a avea caracterul schimbului vocal ritmic dintre sugar și mama sa, absolut critic pentru co-reglare și dezvoltarea optimă a copilului. Aici putem admite speculația că limba mamelor (motherese) stă la baza apariției muzilimbajului. Astfel,  gângureala produsă de mamă pentru a scoate un zâmbet bebelușului stors de plictis sau de plâns ar putea să fie însăși originea comunicării speciei noastre. Așadar, muzica joacă un rol esențial în dezvoltarea cognitivă umană prin faptul că pregătește achiziția limbajului și sporește șansele unei dezvoltări sănătoase a sugarului. Vă propun să vă gândiți la această ipoteză următoarea dată când gânguriți cu un copil.

Nu doar sunetele auzite înainte sau după naștere conduc către formarea simțului muzical, ci chiar și organizarea socială și viața de zi cu zi. Barbara Ayres, fost profesor de antropologie al Universității din Massachusetts a cules date etnomuzicologice impresionante despre practicile de a transporta sugarii din 54 de societăți răspândite în toată lumea. În America de Nord și America de Sud, Africa, zona țărilor mediteraneene, zona eurasiatică de est și zona insulelor pacifice, preferința pentru o anumită organizare ritmică specifică unei societăți va fi legată de felul în care mamele din acea cultură își transportă bebelușii.

Ayres explică acest lucru făcând referire la forma de organizare socială. Se pare că prevalența în Africa Centrală și de Vest pentru suprapuneri de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan (poliritmie) ar fi legată de faptul că aceștia trăiesc în societăți preponderent poligame. Acest lucru presupune că un copil va fi purtat în brațe (în spinare, pe șold, și alte variațiuni) de către mai multe femei, fiecare dintre acestea mișcându-se cu un ritm și un tempo specific. Mai mult decât atât, faptul că acești copii sunt purtați în brațe mai tot timpul, spre deosebire de practicile europene unde copii sunt mai degrabă transportați utilizând cărucioare, va sădi o preferință clară pentru izoritmie (identitate ritmică a vocilor unei compoziții muzicale). Aceasta izoritmie devine poliritmie prin suprapunerea mai multor ritmuri diferite.

În zona europeană, prevalența ritmului neregulat poate fi observată în muzica folclorică și muzica clasică bazate, până relativ recent, pe ritmul “liber” (parlando rubato) și iregularitate. Dominația modernă a ritmului regulat este o consecință a apariției orchestrelor de mari dimensiuni și a influențelor de jazz (o altă tradiție africană). Concluzia pe care o putem trage este că originea afinității crescute pentru ritmul regulat este o consecință a purtării sugarilor de către îngrijitorii acestora (suprapunerea acestor ritmuri formând poliritmiile), pe când o aplecare mai mare spre ritmul neregulat reflectă faptul că nou-născuții au fost transportați mai degrabă folosind cărucioare.

Drept urmare, atracția pentru ritmicitate și favorizarea unui anumit tempo sau regularități sunt o expresie a primelor experiențe de viață rezultate din interacțiunea cu mamele noastre. Ritmul (inclusiv legănatul) pare a fi un factor cheie în generarea unui sentiment de siguranță, confort, predictibilitate, reducând anxietatea și tensiunea copilului dus în brațe de mama sa. Studii recente au reprodus aceste rezultate, demonstrând că mișcarea corpului sugarilor joacă un rol important în percepția muzicii. Copii de 7 luni au preferat un ritm în 2 sau 3 mișcări în funcție de tipul de săritura în care erau angajați de către îngrijitorii lor aprioric (adică dacă îi săltau la al doilea sau al treilea puls). Drept urmare, felul în care suntem purtați influențează modul în care percepem muzica.

În concluzie, muzica de dans și cântecele de leagăn par a fi aspecte universal-valabile intra- și intercultural, acest lucru fiind strâns legat de ipoteza conform căreia originea muzicii se afla în co-reglarea comunicativă mamă–sugar numită motherese. Mai mult decât atât, legatura prenatală cu muzica a fost demonstrată de studii care susțin că nou-născuții pot ține minte bucăți muzicale percepute în timpul ultimului trimestru de dezvoltare gestațională pentru câteva săptămâni după naștere. În plus, până la vârsta de 1 an, achiziția limbajului și percepția ritmului sunt legate de un fenomen comun numit îngustare perceptivă, însemnând o capacitate foarte mare de a distinge contraste ritmice și lingvistice, care se pierde prin rafinarea în direcția stimulilor la care suntem expuși. Acest proces a condus la ipoteza că se poate vorbi despre o posibilă origine comună a muzicii și limbajului în muzilimbaj (sunete cu semnificație și intonație schimbate între mamă și copil). Prin urmare, se poate specula că limba mamelor constituie eventuala origine a muzilimbajului.

Continua relație cu muzica, atât din perioada prenatală, cât și din cea postnatală, e susținută de studiile care sugerează că felul în care ne aliniem unui ritm exterior depinde de felul în care mamele noastre s-au deplasat sau ne-au purtat. Această analiză înaintează ipoteza conform căreia fetușii și sugarii expuși unei varietăți mai mari de ritmicitate în activitățile zilnice au o capacitate mai mare de a percepe poliritmii și de a reda o sincronizare motorie cât mai apropiată de cea a muzicii.

Așadar, de ce răspundem la muzică atât de devreme? Oare ne putem gândi la corpul femeii, atat în perioada prenatală cât și în cea postnatală, ca nucleu originar al muzicii? Primele sunete pe care le percepem pe când suntem încă fetuși sunt ale mamei: izoritmia pașilor ei, bătăile inimii, respirația. Afinitatea noastră pentru ritmicitate, fie că batem din picior sau din degete pe birou, pare sa fie o expresie a căutării acelui sentiment inițial de siguranță, protecție, căldură, confort, precum un centru gravitațional care ne trage către punctul inițial al existenței noastre, către prima casă pe care am locuit-o.

♦ ♦ ♦

Am o pasiune bizară pentru roci și alte lucruri asemănătoare, ceea ce m-a condus în a face un doctorat în geoștiințe în Marea Britanie. Cumva, o stare de inchietudine generală, limitrof patologică, s-a coagulat în dorința de a gândi despre gândire, adică de a urma programul de master în științe cognitive Open Mind de la Facultatea de Filosofie. În toamnă urmează să încep un doctorat la Universitatea din Geneva în filosofie experimentală. Ce au în comun aceste date factuale? Evident, muzica, pe care o consider o condiție sine qua non a speciei noastre.

Ilustrații de Ramona Iacob
Consultant științific: Radu Umbreș
Editat de Laura-Maria Ilie

Ne poate influența muzica comportamentul moral?

Coordonare, cooperare, altruism, scăderea agresivității, ...

Despre încredere și comunitate

În luna aprilie, la scurt timp după declararea stării de ...

Rică Drăgan și casetele

Despre una din cele mai mari colecții de muzică de mahala și petrecere.

Corpul – între hartǎ ṣi teritoriu

Lumea vǎzutǎ prin corp e biologie, dar și istorie, cultură și imaginar.