Într-o livadă, pe o stradă unde ai semnal doar între benzi, trăiește Rică Drăgan, înconjurat de familie, un cățel, doi motănei, o găină, o rață leșească pe care nu se îndură să o taie – și de gașca lui, casetele. Începînd să le strîngă de prin 1992, Rică a ajuns să aibă una din cele mai stufoase și interesante colecții de muzică românească a anilor ’90, numărînd cîteva mii de titluri – colecție specializată pe muzică de mahala și de petrecere.

Casetele audio încep să fie produse în România anului 1975 de către Electrecord, singura casă de discuri activă în perioada comunistă. În deceniul 9 al veacului trecut, cînd salariul mediu lunar urcă de la 2600 lei în 1980 la 3500 în 1989, casetele își păstrează un preț constant de 100 lei (de patru ori mai mult decît un disc de vinil). Ele constau într-o carcasă, o casetă cu etichete de hîrtie și o copertă tipărită cu o ilustrație, lista pieselor, numele interpreților (uneori și al autorilor), roluri de producție (grafica, tipografia) și prețul. Casete blank se găseau în librării, importate din RDG sau China, dar fiind mai degrabă greu de găsit și scumpe, se adresau publicului audiofil. Liberalizarea pieței în anul 1990 aduce primele case de discuri independente, care, într-un efort de a scădea costurile de producție ajung să renunțe la grafică, deseori rezumîndu-se la simple liste de titluri redactate pe computere ICE Felix HC și tipărite la imprimante matriciale, alteori avînd doar numele formației și numărul albumului (volumul) scrise manual pe cotor. Grafica și culorile încep să reapară în 1993.

Spre sfîrșitul anilor ’80 folclorul urban (lăutărească / mahala / orientală / proto-manele) circula pe benzi de magnetofon trase live din mixer la nunți sau prin restaurante. De obicei aceste înregistrări conțin o introducere instrumentală peste care un crainic prezintă formația, componența ei și urează publicului “audiție plăcută” – practică pastrată mai departe în explozia de tarabe cu casete care apar după Revoluție. Prin 1991, cînd caseta devine formatul dominant al importului cultural vestic (alături de filme și telenovele), muzica românească devine marginalizată în gusturile melomanilor autohtoni (reacție la autarhia culturală impusă de regimul Ceaușescu). Începe să revină în atenția publicului după adoptarea legii dreptului de autor în 1996, odată cu apariția primelor case de discuri mari (Cat Music, A&A Records, Roton șamd) care încep să adapteze local stilurile la mare vogă în acea vreme pe piața internațională (rap/hip-hop, eurodance șamd).

În urmă cu 10 ani Rică a început să-și digitalizeze colecția pentru a o împărți pe internet – inițial pe platforma Trilulilu.net, ulterior pe YouTube – canalul său ajungînd o adevărată arhivă publică de albume redate cap-coadă. Devenind un gestionar de patrimoniu imaterial, el se confruntă în prima linie cu probleme noi, specifice unui astfel de demers – drepturi de autor, boți de AI, repostarea rip-urilor sale șamd.