Zece ani de obscuritate sau cum am devenit mainstream

Din 2010 până în primăvara lui 2020 am fost destul de relaxat. Cu excepția rapoartelor AFCN pentru organizarea festivalului Homefest, nu mă bătea nimeni la cap în privința diverselor mele activități. Chiar și când am început doctoratul am continuat să-mi fac cercetarea în ritmul meu, cu energia și răbdarea exploratorului unui uriaș teritoriu virgin.

Marea majoritate a antropologilor sunt un fel de hipsteri care, în loc să foreze prin adâncimile culturii underground după muzică obscură, accesorii cu potențial trendy, combinații de ingrediente culinare ori localuri de frühstück din Berlin, își aleg câte o temă de cercetare ce le permite să se vaite constant de faptul că nimeni nu a mai cercetat-o înainte. Această situație s-ar traduce prin faptul că nu există referințe teoretice, alte cercetări de teren, ori că îndrumătorul nu știe prea multe despre subiect.

Așa cum am același număr de telefon din 1999, din 2009 adun informații, fac interviuri, mapez, scriu texte despre homemade culture. Activitățile capătă o tentă antropologică în preajma examenelor instituționale; în rest e vorba despre bucuria simplă a explorării unui loc despre care știi că îi aparții. Homemade culture studiază evenimentele artistice petrecute (numai) în spațiul domestic. Desigur, hipsterul din mine a fost foarte fericit că nimeni a mai campat până acum în această terra nova a culturii de (a)casă.

Când m-am apucat de disertația de master (2010) am realizat că nu pot scrie din propria casă pentru că aceasta era terenul de cercetare, ori toposul în care se întâmplă analiza nu are cum să se suprapună cu cel al cercetării. Ieșind din casă am descoperit alte voci, alte încăperi transformate în scene ori lăcașuri ale artei, așa cum a fost și Galeria 29 din sufrageria lui Mircea Nicolae, cât și nenumărate alte inițiative asemănătoare din toată lumea. M-am bucurat sau, mai degrabă, am savurat fiecare descoperire de vernisaj, performance, festival, proiect desfășurat în ceea ce am denumit domestic box ce-mi confirmau amploarea fenomenului, cât și caracterul lui ascuns de cei însăși patru pereți ai caselor, de prezența redusă a participanților și de lipsa asumată de promovare.

Cei zece ani de zăbovire în obscuritate s-au terminat la mijlocul lui martie 2020 când primele zile de carantină au transformat fenomenul pe care-l cercetam în normă: artiștii de pretutindeni au început să-și livreze creațiile din casele lor, adaptându-le și adaptându-se la spațiul domestic. S-au ivit o puzderie de rezidențe, festivaluri, concerte, galerii online care au produs continuu eventuri live pe facebook pentru un public care, deși se afla tot într-o casă, nu împărțea același spațiu cu artiștii și nici n-a arătat un mare interes, dat fiind nefirescul situației generale.

Homemade culture sau varianta ei mediată digital, quarantine culture, a devenit mainstream. Covid 19 a transformat pista pe care alergam solitar într-un bulevard pe care strălucesc instituții culturale de stat, arhive, platforme culturale, festivaluri de film și de teatru cunoscute, mari artiști, mari cântăreți, mari regizori. Ce mai contează întâlnirile cu caracter selectiv (din lipsă de spațiu) din casele și apartamentele din Hanoi, Lisabona, Zagreb sau Veneția, cînd Anthony Hopkins ne cântă la pian din propriul living-room, iar Michael Stipe ne dezvăluie splendidele sale interioare fredonând high It’s the End of the World as we Know it. Când Vodafone a creat o platformă dedicată teatrului și muzicii livrate din sufragerie am realizat că hipsteritatea homemade culture s-a consumat. Homefest, festivalul de sufragerie pe care-l organizăm din 2014, s-a transformat în Zoomfest pentru că zoom-ul, cu toate defectele lui, oferă intimitatea pe care o presupune prezența vie a publicului în casa cuiva. La urma urmei, mult blamații hipsteri sunt un fel de iscoade ajunse în underground pentru a colecta resurse cu potențial de a fi transformate în pop culture.

Ca și președintele nostru, urmăresc cu interes dizolvarea homemade culture în viața de zi cu zi, realizând că pandemia a impus o limită temporală cercetării mele. Schimbarea de paradigmă în terenul de cercetare este consecința unei schimbări la nivel macro social și vor trece poate alți zece ani până când cineva se va încumeta să o cerceteze. Perioada asta de tranziție a adus și două dispariții pe care mă străduiesc să le gestionez emoțional. Vintilă Mihăilescu, coordonatorul tezei mele (și „artist” Homefest în 2016) s-a stins chiar la începutul carantinei. La ultima noastră întâlnire mi-a zis că nu are prea multe să-mi spună că eu știu oricum ce fac. Nu știam și nici acum nu prea știu, dar mi-e greu să accept că nu mai e prin preajmă și mă consolez citindu-i cartea apărută postum despre „acasă”. Mircea Nicolae, a cărui galerie de apartament a apărut în același timp cu lorgean theatre (2008) și cu care am împărțit ceva vreme idei, caterinci, îmbufnări, joint-uri și proiecte, a murit zilele trecute. În mintea mea încă nișată de veșnic student, asociez dispariția lor cu piatra funerară pe care scrie Homemade Culture: începutul anilor ’60 – 2020. RIP.

ISCOADA · pj.lo – shadowpj (lui Mircea Nicolae)

Tabloul domestic al carantinei

Practicile domestice comune împărtășite online ne-au adus împreună

Acasă

Obiecte, atmosfere, mirosuri, texturi, fragmente de memorie și timp

Paștele în Vremea Pandemiei

Acest proiect de cercetare a fost demarat la inițiativa...

Despre Viruși și Oameni

Coronavirusul nu vrea să ne omoare, ci luptă pentru supraviețuire