În grupajul de texte de mai jos am selectat fragmente de acasă din lucrările absolvenților programelor de masterat Antropologie și Studii Vizuale și Societate din cadrul SNSPA. Provocarea lansată de profesorul Vintilă Mihăilescu la cursul de Cultură Materială, ținut de Bogdan Iancu din 2019, s-a centrat în jurul întrebării “ce (mai) înseamnă acasă?”. O invitație la reflecție și reamintire, o întoarcere fie la universul conținător al copilăriei, fie la noul și actualul acasă, a cărui semnificații ne-au luat pe nepregătite, acum mai mult ca oricând.

În 2009 am intrat din întâmplare într-o galerie micuță din Berlin în care mi-au atras atenția niște desene executate de o mână de copil. Într-unul dintre ele se afla o fetiță din fundul căreia ieșea un mic balon, iar dedesubt scria Home is where you feel free to fart.

Astfel de manifestări intime sunt blamate în spațiul public. În schimb, acasă, în singurătate sau printre cei (foarte) apropiați, emitem sunete și mirosuri, ne stoarcem coșurile, umblăm în chiloți, ne scărpinăm, ne permitem să ne lăsăm latura animalică să se manifeste plenar. Însă tot acasă iubim, facem dragoste, spunem lucruri idioate sau nu spunem nimic, colecționăm lucruri aberante și ne dezvăluim părți copilărești ale personalității.

Cei mai mulți dintre noi își protejează viața privată de ochii celorlalți, cu toate că, în epoca internetului, exbiționismul domestic a devenit destul de banal. Împărtășim cu necunoscuți fotografiile copiilor, animalelor de companie, mâncarea pe care o gătim, lucrurile pe care le-am achiziționat, părți ale corpului care înainte erau rezervate celor apropiați. Într-un fel, pentru cei ce fac acest lucru, acasă a devenit ceea ce nu postează pe Facebook. În această perioadă, istoria ne forțează la o suprapunere totală între casă și acasă. Casa devine obiectul total, locul în care, în acest moment, se întretaie toate narațiunile vieții.

Din cei 2 ani petrecuți la bloc nu-mi amintesc nimic. Prima mea casă a fost la țară, primele mele amintiri acolo sunt, când săream pe bucățile de marmură înfipte în cimentul proaspăt turnat de către unchiul meu care lucra să ne facă locuința, în încăperea ce avea să fie viitoarea noastră baie. Tata lucra din propria sa curte, renunțând la munca din oraș, așa că în curtea casei apăruse un gater. Îmi amintesc rumegușul din curte, din păr, gură și ochi. Și fericirea când găseam ciuperci crescute în rumeguș, din care mama făcea tocăniță. Îmi amintesc podul casei, acolo mă jucam singură. Era plin de cărțile mamei și de hainele ei de oraș, de ocazie, pe care nu prea mai avea prilej să le poarte, așa că mă minunam, mă deghizam și mă distram, până dădeam de vreun păianjen.

Îmi amintesc ca n-am prea avut jucării. Acasă petreceam mult timp pe afară, aveam culmea de rufe pe care mă credeam gimnastă, dealul cu căpițe pe care săream și mă certau bunicii, dealul care iarna se transforma în pistă de săniuș. Dealul pe care îmi dădeau frații drumul cu căruciorul, dealul unde, peste ani, m-am dat cu sania, apoi cu bicicleta, mai apoi cu scuterul și mașina, până când a făcut tata un lac imediat la coborâre și a blocat ”traseul”. Dealul acela din spatele casei, locul unde mi-am îngropat câinele mult iubit.

În copilărie, acasă a însemnat spațiu, curte mare, natură, oameni mulți, muncitorii de la gater și cei de la casă, frații, prietenii fraților, prietenii mei, vecinii, prietenii alor mei, bunicii, verii, animalele, neamul, vizitatorii care veneau să ne vadă casa din copac, apicultorii pastorali care stăteau la noi în curte. Noi nu aveam porți, aveam o porțiune de gard, dar nu porți. Era zi de zi un mare trafic de oameni. Iar noaptea, când era în sfârșit liniște, îmi era foarte frică să dorm singură, de la prea multă liniște și de la frica de hoți și calamități naturale.

Mai târziu, când m-am mutat la oraș, aveam tendința să dau tuturor oamenilor ”bună ziua”, cum se făcea la noi la sat.

Primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la acasă a fost un mix de texturi, sunete și flash-back-uri: rufe albe proaspăt luate de pe sârmă, plantele tatei cu umbrele lor înspăimântătoare, parchetul de culoarea mierii, praful cărților îngălbenite, scârțâitul șifonierului, albiturile mamei și mirosul de ‘proaspăt călcat’ în care ți-era aproape jenă “să te întinzi cu gluma”. Apoi, sunt lucrurile: ibricul de cafea roșu, cu smalțul sărit și cu eterna linguriță tocită de la atâta amestecat, masa grea, extensibilă, din sufragerie sub care mă ascundeam ca să citesc sau să mă joc, discul Golanilor pus în buclă la pick-up-ul nemțesc în fiecare Decembrie, lângă brad și masa înghesuită din bucătărie, unde se spuneau cele mai greu de spus lucruri, în familie.

Le văd pe toate într-o fracțiune de secundă. Caut familiaritatea asta în toate casele pe care le locuiesc și adun comfort objects – lucruri care pot replica starea aia de cocon și lumea primilor ani de viață din the world of magnets and miracles (Pink Floyd cântă cel mai bine dorul de copilărie): oalele mele sunt din email, roșii, lenjeria, prosoapele sunt din in, cânepă, bumbac alb-dalb sau cu broderie, cum ne-a lăsat “zestre”, chipurile, mamaia. Lingurile din lemn, tuciul greu, primele mele covoare – unul multicolor din lână, țărănesc, de la bunica, altul din India, rustic geometric, reinterpretat, revisited, with a twist – toate vin de acolo de unde mă trag, din Moldova rurală.

Întotdeauna am asociat idea de acasă cu pregătirea mâncării. Cele mai dragi amintiri din copilărie sunt momentele în care o ajutam pe bunica în pregătirea diverselor deserturi, sau îi priveam de la depărtare pe tata și frații lui făcând grătare. Dar poate cele mai persistente simțiri din acea perioada rămân graba și hărmălaia dinaintea mesei, când toți comesenii puneau masa și se pregăteau să mănânce. Toate aceste experiențe m-au făcut să iubesc mâncarea și ustensilele folosite în prepararea ei, în mod special cuțitele. Imaginea tatălui meu tăind cu un cuțit mare, zimțat, păsări coapte la cuptor a avut un impact considerabil asupra mea. Îmi amintesc cum folosea cuțitul cu mare grijă și împărțea bucățile de carne în așa fel încât fiecare persoană primea partea din pasăre care îi plăcea. Aceste amintiri sunt înconjurate de căldura dată de sentimentele de siguranță și bucurie împărtășite cu cei aflați în jurul mesei. Îmi dau seama că încerc să recreez aceste trăiri în prezent prin a găti cu și pentru familie și prieteni.

Cred că adevăratul acasă este acel loc la care te întorci, prin excelență. Indiferent de numărul de ”acasă” pe care ajungi să le tranzitezi, există și un ”acasă” mai acasă decât toate.

Multă vreme acasă a fost casa copilăriei mele din cartierul Colentina. Este locul pe care îl cunoșteam în detaliu, care îmi adăpostea toate avuțiile, unde știam să mă ascund sau, dimpotrivă, să mă dau în spectacol. Sunt două lucruri care mi se par cruciale în a defini acest acasă. Primul – obișnuința cu locul, familiaritatea. Știam despre el fiecare detaliu, inclusiv fiecare zgârietură din mobilă, multe dintre ele fiind amintiri în toată regula. Al doilea – statornicia. Părea că acest spațiu va fi acolo să mă primească întotdeauna, cu tot cu forma, obiectele și persoanele din el.

Chiar dacă mai apăreau modificări – un alt pat, termopane, un alt birou, pereții deveniți din albi, portocalii și apoi iar albi, bibelourile pe care, în cursul unei zugrăveli, am reușit să le înlocuiesc cu niște obiecte de decor de la Ikea, pe care mama a fost de acord să le păstreze – modificările acestea nu alterau spațiul casei într-atât cât să se simtă alta. E greu de explicat unde ar fi granița, dar cu siguranță o renovare generală sau mai amplă atrăgea după sine un efort mai mare de reapropriere a spațiului. Când casa se transforma mai mult (schimbat de gresie sau faianță, înlocuit toată mobila din bucătărie), dura mai mult să ne reobișnuim cu ea și să nu ne simțim străini, să nu pășim mai cu grijă, să nu ne purtăm cu ea de parcă am putea să o stricăm. În cazul acestor transformări, ce echilibra sentimentul de acasă era impresia de statornicie – poate acum nu mai pare familiar, dar știm că e încă statornic, că rămâne pe loc.

Noi nu avem uși la camera de zi și dormitoare, singurele uși din apartament sunt la băi și la bucătărie. Am unit două garsoniere, în oglindă – este un apartament atipic pe care ni l-am imaginat atipic. Am zugrăvit singuri. Nu pot vizualiza nimic de acasă fără omul de lângă mine. Tot ce ne-am proiectat ca semnificând acasă a fost o continuă negociere a propriilor viziuni despre viață care, din fericire, de cele mai multe ori au coincis. Acasă al nostru este viu, colorat, plin de mii de obiecte mici, fie noi sau reciclate. Dorm și acum în patul în care m-am născut, am adus mobila părinților mei de la Tulcea, pe care am recondiționat-o și am pictat-o noi. În felul acesta, îi am și pe ai mei cu mine acasă. Tot de la Tulcea am adus, o dată cu admiterea la facultate în București, caietul de amintiri din școala gimnazială, multe cărți, un radio-casetofon nemțesc, o mașină de cusut de jucărie, dar care încă funcționează, scrisori de dragoste primite în liceu, fotografii și un iepure verde de pluș primit cadou de la colegii de clasă de majorat.

Tot de acasă am adus o linguriță cu coadă groasă de metal pe care o folosea tatăl meu când își prepara cafeaua, student fiind în căminele din Regie, căni și farfurii primite de pomană și o icoană ce trona pe peretele din dormitorul alor mei (și al meu) din apartamentul de două camere situat pe faleza cu vedere spectaculoasă la Dunăre. Aș putea considera aceste obiecte ca fiind obiecte-epifanie (obiecte pivotale care vorbesc despre gust și estetică în relație cu construcția unei narațiuni de sine corespunzătoare și convingătoare, cf. lui Woodward, 2001), dar nu din perspectivă de gust sau statut, ci extinzând valoarea lor la semnificațiile pe care le poartă și la stadiile vieții pe care le marchează. Astfel, caietul de amintiri, acest facebook al anilor ’90, punctează devenirea mea întru adolescență, cu toate curiozitățile, prieteniile, dramele și iubirile ratate, radio-casetofonul rusesc, dispozitivul central la care ascultam emisiunile de radio ale anilor 2000 și casetele audio cu artiștii vremii, iar icoana, depozitar simbolic la care mă rugam pentru examenele din anii adolescenței.

Primul acasă a fost o casă cu adevărat, construită în perioada interbelică, din cartierul apropiat de televiziune, pe străzile cu nume de pictor – Strada Pictor Iscovescu nr. 30. Am deschis ochii asupra lumii de acasă în spații ample, cu arhitectura de acum aproape 100 de ani, cu locuri umbroase, uși cu arcadă, scară interioară elegantă, ce pornea din salon către etaj, dar și scară interioară, de serviciu.

Acest gen de casă, cu o mică curte și înconjurată, la rândul ei, de alte case interbelice, avea să mă marcheze în privința gustului pentru spații pre-socialiste. Interioare cu aer ușor învechit, cu calcio vecchio pe pereți și unele crăpături acceptabile, cu subsol, camere mari, de primire a oaspeților, dar și cămăruțe întortocheate, pod de lemn, sau băi de serviciu cu mozaic venețian pe jos. Întrerupătoarele de pe scara de serviciu rămăseseră din anii ‘30, iar mie mi se păreau cele mai normale întrerupătoare, alături de centrala din subsol, care era un fel de elefant tehnologic. Detaliile casei îmi creau sentimentul de siguranță, de locuire în interiorul unui mecanism complex, dar care părea foarte solid.

Obiectele pe care mi le amintesc din acest acasă sunt zecile de tablouri ale părinților care acopereau cam toți pereții, într-o groază de vid și o paradă a amicilor pictori de la care fuseseră procurate sau primite cadou. Apoi multă mobilă, pentru că mama adoră mobila veche și covoarele pufoase persane, de lână, greu de aspirat. Foarte important, în această primă casă, au existat, mai tot timpul, cățeii, prietenii mei apropiați, furnizori de iubire necondiționată non-stop.

Dacă ar fi sa definesc sentimentul de acasă – prima mea casă – ar fi de organism viu, de casă-cloșcă, pentru că mama noastră (casnică), își dorea sa ne țină cât mai mult în casă, ca formă de siguranță și control permanent. Retrospectiv, am senzația ca nu am fost crescută doar de mama (tata lipsea mai tot timpul de acasă, fiind foarte ocupat) ci, în mare măsură, am fost crescută de această casă interbelică.

Acasă este pentru mine locul în care îmi permit sa fiu eu, în deplina manifestare a nevoilor corpului meu de hrană, igienă, odihnă, relaxare, confort fizic și psihologic. Acasă este acel “cocon” unde mă reîncarc după ore de stat în trafic sau discuții interminabile despre nimic la locul de muncă. Acasă este locul în care nu am nevoie de haine sau machiaj, în care copiii pot scrie mesajele inimilor lor pe pereți și unde învață să exerseze propria dezordine, feriți de ordinea socială. Acasă este locul unde sunt copiii mei, pe care îi păzește pisica Tamara, locul unde sunt bijuteriile mele, pantofii, canapeaua pe care mă odihnesc, ghergheful și covoarele făcute de mine. Acasă este locul meu, este sinele construit, deconstruit și reconstruit după un “război” de peste 20 de ani.

Casa vecinului de la etajul 6 a fost mai mult acasă decât acasă al meu, de la etajul 7. La etajul 6 găseam refugiu față de lucrurile care se întâmplau la etajul 7. Acasă era și cartierul Ghencea, unde hălăduiam ca să nu ajung acasă la etajul 7. Acasă mai erau și locuirile temporare din cartierele Pantelimon și Militari unde fugeam de ce se întâmpla acasă în Ghencea, la etajul 7. Așadar, am învățat să privesc acasă ca un spațiu dat care își servea funcția – un acoperiș și niscaiva familiaritate: bucătăria în care se gătea pizza de casă în weekend, sufrageria unde mă plictiseam, dormitorul mamei, unde dormeam, camera fratelui, în care nu prea intram și holul unde mă încălțăm să plec. Apoi era ușa, ușa ca frontieră, ca loc de trecere: “Locul este dual, după cum și casa de aici are un corespondent în casa de dincolo.” (Mihăilescu, Tudora, 2019) Dinspre ușă venea pericolul, dar și salvarea. Pragul făcea contactul cu lumea exterioară, de multe ori salvatoare sau eliberatoare. Treceam pragul și mă întâlneam cu libertatea, cu absența fricii – corcodușele, dudele, albinele, grădinița, școala, temele făcute la vecinul de la etajul 6, taberele în Polonia, antrenamentele de sport, picnicul cu păpușile în grădină, pătrățica, portofelul, spălatul covoarelor noastre și ale vecinilor, haita mea de câini. Viața era în afara, viața nu era acasă. Acasă era un dat, acolo trebuia să mă întorc.

Dacă cultura materială este o componentă vitală a unei narațiuni de succes (Woodward, 2001), narațiunea mea profundă, formatoare, conține puțină astfel de cultură. Sunt stări, experiențe, mai mult decât materialitate. Unul din ele este o jinduire după “fusta mamei”, aproape literalmente (mama nu purta fuste). Ea zâmbea și îmi spunea “mânzul lu’ mama”. Tânjeam după piciorul mamei și protecția pe care mi-o oferea, parcă, acel membru al ei, lung, puternic, stabil, cald.

Totuși, în Ghencea, la etajul 7, o prezență materială a fost mașina de cusut poloneză a mamei, ceva greu, galben, pentru ridicarea căreia era implicită o schimonosire care îmi ajungea până și mie în carne. Pe măsură ce a trecut timpul, fratele meu a căpătat rolul de a o purta – din șifonier, unde era ascunsă, în bucătărie, unde era operată. Mașina galbenă venea cu pace, cu materiale care mereu debordau în afara mesei de bucătărie, cu ochiul meu bun, de copil, care mereu vedea să bage ața subțire în gaura acului mașinii, și cu un sunet percutant blând, continuu, acționat de pedala de la piciorul mamei. În Ghencea, la etajul 7, mai exista ceva – o comoară, singura. Era ascunsă sub noptiera mea, într-un loc neștiut de nimeni – colecția mea de lebede din săpun colorat. Nu-mi amintesc cum le-am căpătat, însă îmi amintesc cât le prețuiam. Erau lebede verzi, albastre, roz, mov, galbene, într-un suport de plastic făcut pe forma lor – cinci case pentru corpul lor. Mergeam la ele neștiută, cu bucurie, și tot ce făceam era să le mângâi și să le miros. Uneori le scoteam din culcușul lor ca să le țin în palmă, să le simt mai bine. Apoi le așezam cu grijă înapoi, îmi luam la revedere și îmi vedeam de plictisit, mâncat pizza de casă, încălțat, disociat.

Primul culcuș care m-a marcat a fost odaia de oaspeți din casa bunicii de la Lisa, un sat din apropierea Făgărașului. La țară mă trezea mereu cântatul cocoșului. Prima mea amintire din această viață datează din acea casă. Îmi amintesc trupul bunicului matern întins pe masă, în mijlocul unei încăperi și copiii fugărindu-se în jurul trupului neînsuflețit. Mai țin minte trosnitul lemnelor din sobă și mirosul de stătut, de neaerisit, dar care era un miros dulceag, pe placul meu. Casa de la țară e locul în care am dormit prima și singura oară cu mama, care mă strângea în brațe cu încleștare.

Mă voi referi la ultima reorganizare majoră, care s-a produs în urmă cu doi ani, în contextul încheierii unei relații care împlinise deja zece ani. Consider acest detaliu important, pentru că identitatea mea era puternic ancorată social, spațial chiar (prin casa în care locuiam împreună și care era proprietate comună), în configurația respectivă. Despărțirea a venit cu vânzarea proprietății, achiziționarea unei noi locuințe, împărțirea de bunuri, redefinirea relațiilor de familie și de prietenie. S-a resimțit ca un fel de cutremur în planul construcției identitare și a antrenat o serie de transformări legate de principii, valori, viziune asupra vieții, aspecte care și-au pus treptat amprenta în felul în care am ajuns să-l definesc acum pe acasă.

Un principiu la care voi face referire și care descrie „noua orânduire” este acela de a întări legăturile cu oamenii – familie, prieteni sau vecinătate – în detrimentul unei abordări mai degrabă individualiste după care mă ghidam anterior și care se legitima printr-un discurs centrat pe autonomie și independență. Această schimbare s-a reflectat și ea în noul aranjament spațial și a contribuit la cristalizarea sentimentului de acasă, așa cum se încheagă el în prezent. Astfel, dacă înainte masa de bucătărie era ceva mai degrabă funcțional, un fel de accesoriu folosit din când în când, ea este acum piesa de mobilier centrală dintr-o cameră cu rol de „loc pentru luat masa”. Aceasta se află în continuarea spațiului în care se întâmplă gătitul propriu-zis, rămânând și separat de el în același timp. În geografia casei, acest loc este între dormitor și sufragerie, deci cumva în centru, ceea ce îi conferă, inclusiv din punct de vedere simbolic. o anumită valoare și face trimitere la semnificațiile vatrei din gospodărie (Mihăilescu, Tudora 2019). Este un loc viu unde au loc conversații cu prietenii și în jurul căruia a început să se contureze sentimentul meu că acest nou acasă nu este un loc izolat, ci își găsește rostul într-o comunitate.

Cred că pot numi primul acasă locul unde am copilărit de la 3 la 14 ani și, deși acel loc nu mai există nici măcar fizic, continuă să-mi populeze cele mai multe dintre vise. E amuzant că, la zece ani de când m-am mutat din strada Romulus nr. 38, nu am avut niciodată un vis în care să mă aflu în actuala locuință. În vis eu locuiesc tot acolo și tot „acolo” poartă numele de acasă.

Am avut norocul, așa cum spun apropiații, să cresc într-o „zonă centrală”, mai exact într-o curte cu zece familii din Cartierul Evreiesc. Fiind singură la părinți și singurul copil din curte, am fost răsfățată de vecinii care au devenit mai importanți ca rudele. De la nea Gheorghe am învățat ce înseamnă o bujie, el m-a dus la doctor după ce m-a mușcat un maidanez și tot el a fost cărăușul atunci când mama a hotărât că e timpul să-mi fac temele la birou și nu la masă. Vecinele mi-au fost bone, vecinii au servit drept parteneri de badminton și auditoriu când se apropiau serbările la școală. Chiar dacă poate suna siropos, vecinătatea constituia pe atunci elementul cheie al lui acasă. Întreaga curte avea ritualurile ei în funcție de sezon. La sfârșit de februarie, sau după topirea zăpezii, o sâmbătă era rezervată curățeniei de primăvară. Ziua nu era supusă votului și nici comunicată. Dacă vedeai că doi vecini adună frunzele moarte din grădină și deretică prin curte, știai că e momentul să ieși să dai o mână de ajutor. În mai toate serile de vară se auzeau zarurile jocului de table, sau, după caz, meciul de fotbal de la televizorul scos afară de vreun vecin. Duminica era zi de grătar, când chiar dacă nu aveai ceva cumpărat, găseai o pulpă sau un piept de pui în frigider și, astfel, câștigai acces la sesiunea de bârfă săptămânală. Ritualul curățeniei se repeta și în fiecare toamnă, când vecinii ardeau toate resturile de vegetație în mijlocul curții. Iarna, comuniunea renăștea în jurul lopeților de dat zăpada și a paharelor cu țuică. Și nu voi uita frontul comun făcut de vecini în momentul în care un dezvoltator imobiliar a cumpărat toată curtea pentru a face un bloc modern.

Locuiesc dintotdeauna în aceeași casă. Este un apartament cu 4 camere de la etajul 1 al unui bloc cu 4 etaje din Balta Albă. Zona în care se află casa mea este o insulă de verdeață cu miros puternic de tei și liniște. Blocurile se numesc H pentru că ele chiar au o formă de H, sunt relativ mici și sunt construite din cărămidă. Împrejurul lor este câte o grădină mărginită de un gard viu, cu flori și copaci, melci, arici, pisici și alte vietăți. Aleile dintre grădini au, de-o parte și de alta, tei și castani și sunt suficient de înguste și întortocheate astfel încât să oblige mașinile să meargă încet. Am pus această descriere a exteriorului casei pentru că, reflectând la tema casei, am realizat că spațiul pe care îl locuiesc depășește limita apartamentului și include peisajul vizual și sonor al grădinii din jur, adică ce văd și aud prin ferestre, până la copacii care le mărginesc.

Aici a fost și este acasă. O casă caldă ca o vizuină, deschisă, plină mereu de musafiri, fie prietenii și colegii surorii mele, apoi ai mei, prietenii părinților mei. Casa era pregătită mereu să primească musafiri și aveam tot felul de piese de mobilier pentru musafiri. Aveam multe scaune, două seturi de câte trei mese mici care se depozitau una peste alta, ca o păpușă Matrioska, un fel de bar mobil, pe roți, extensibil, care se tot muta între bucătărie și restul camerelor și apoi, în sufragerie, o masă mare, extensibilă, care era întinsă des, când părinții noștri primeau musafiri. Am păstrat trei obiecte până astăzi: un tablou din sufragerie căruia îi spuneam „Bunicul”, o statuetă pe care o botezaserăm „Frățiorul” și barul acela mobil. Stau tot în sufragerie și nu se potrivesc deloc cu stilul de amenajare actual al casei. Și nici nu trebuie, ele sunt acolo ca să-mi amintească despre familia mea.

Din amenajarea inițială am păstrat până astăzi doar parchetul. Un parchet din lemn, moale, montat în modele diferite, câte unul pentru fiecare dintre cele 4 camere, pe care l-am recondiționat în urmă cu 12 ani. Are multe crăpături și scârțâie, dar acesta este unul dintre cele mai familiare sunete ale casei.

Odată ruptă din acasă al copilăriei, și după două alte mutări, constantele schimbări de spațiu și de locuire mă transformaseră într-o ființă nomadă. Fără să-mi dau seama, continuam să caut anunțuri de chirii în diverse zone ale Bucureștiului pe care nu le cunoșteam încă. Interogările părinților mei și clasica întrebare „dacă e bine, de ce te muți?” m-au făcut să analizez mai bine relația mea cu spațiul pe care îl locuiesc. Atunci mi-am dat seama de nomadismul pe care mi-l formasem involuntar și care mă transformase într-un soi de melc ce își poartă casa în spinare, un melc ce se hrănește cu stări periodice de bucurie și libertate pe care un spațiu nou i le oferă, care investește emoțional și financiar în aceste spații, dar care nu se poate lega de niciunul pentru o perioadă prea mare de timp.

Divorțul părinților mei și alte câteva evenimente (inclusiv despărțirea de prietenul meu, partaj soldat cu dobândirea unei pisici de 3 luni) mi-au reformulat raportarea la spațiu și la acasă.

Nomadismul de care vorbeam anterior și care mă împingea să caut noi contexte de locuire ori de câte ori se instala obișnuința a început treptat să dispară. M-am trezit brusc tânjind după ceva al meu, după un spațiu care să îmi conțină amprentele și experiențele, care să fie stabil și din care să pot pleca și să mă pot întoarce oricând.

Garsoniera în care locuiesc acum a devenit, treptat, acest spațiu conținător de experiențe, de amintiri, a devenit acasă, acel acasă care miroase a flori de tei de la copacul din fața ferestrei, în care se aud discuțiile vecinilor ce își complimentează animalele de companie, în care pisica mea miorlăie cu răutate la fiecare porumbel de pe pervaz, dar mă întâmpină cu dragoste de câte ori mă întorc, în care am început să apreciez singurătatea, să ascult muzică techno, să mă uit la filme până la 5 dimineața și să stau cu lumina aprinsă oricât îmi doresc. Dar cel mai important pentru mine a fost faptul că pot pleca și reveni oricând și oricât, fără să se schimbe nimic, fără destabilizări și restructurări, într-o senzație de liniște pe care mi-o oferă un soi de încremenire a spațiului.

Acum 35-40 de ani, acasă era spațiul situat în zona de case pe pământ a orașului Buftea. Am copilărit într-un oraș muncitoresc, industrializat forțat, dar cu mentalitate rurală. Zona în care am crescut era plină de copii, căci am prins anii 80 și aplicarea decretului care interzicea avortul. Acasă pentru mine erau preșul pe care îl căram la poarta casei împreună cu păpușile Camelia, Mimi, Eugenia, Luiza, Patricia (nume date din fabrică), stâlpul care susținea liniile de electricitate și care, pentru copiii de pe stradă, era limita de teritoriu pentru joacă și locul în care vindeam ierburi altor copii (frunze de pătlagină, coada șoricelului, mușețel) și băncuța din fața porții (era de fapt o piatră mare).

Mai erau parcelele de sfeclă roșie sau de cartofi cultivate de bunici și de pe care culegeam gândacii de Colorado în fiecare seară, aleea de lalele galbene și doar câteva roșii care ducea spre casă, prunul din fața curții vecinei de vis-a-vis, vișinul din curte, pompa de apă care era folosită în fiecare seară și care scotea un sunet extrem de puternic, furtunul de udat verde deschis, lung de zeci de metri.

Tot acasă erau și cele două băncuțe care apăruseră în curtea noastră și care erau scoase din niște autobuze, ale căror picioare din stânga fuseseră mai scurte (veneau peste roata autobuzului) și prelungite printr-o acțiune de sudură. Acasă erau și mesele de metal din curte și umbrelele de soare, toate aduse de tata în anii ‘80 de la prietenii lui care lucrau pe la terase și localuri. Apoi, acasă era și leagănul de metal făcut de unchiul Gicu, fratele bunicii, din diverse țevi și bucăți de metal sudate între ele. Și bunica, mama mamei, stăpâna locului.