Tabloul domestic al carantinei

La un an de la încheierea stării de urgență, fotografiile-metaforă ale spectatorilor HomeFest 2020 spun povestea lui „acasă”.

„Căsuța – locul în care am trăit pandemia, atât în realitate cât și în joacă.”
Fotografie de Cristina Dinu-Popa

Vizorul ușii de la intrare.
O femeie cu doi copii.
Un pix Pilot.
O filă goală de agendă și un jurnal închis.
Biberoane și copii în fața unui ecran.
Un hamac atârnat în balcon.
Atela gipsată a piciorului stâng.
Un laptop deschis pe Facebook și o întâlnire virtuală romantică.
Sanytol, săpun, Domestos și un purificator de aer.
Chitară, tobă și o minge de tenis.
O pernă, un telefon și o busolă.
Ferestre, foarte multe ferestre întredeschise.
Plante și ghivece cu răsaduri.
Obiecte handmade din lână.
Beri artizanale, sticle de vin și vodcă, căni goale de cafea.
Mâncare chinezească, cutii de pizza.
Alimente și borcane într-un frigider.
Scrumiere pline.
Pisici.
Declarații pe propria răspundere.
Un puzzle.

În mai 2020, spre finalul perioadei de carantină, s-a desfășurat ediția cu numărul șase a HomeFest, festivalul bucureștean de teatru de apartament, performance și arte conexe. S-a jucat online, cu live-uri din casele artiștilor, iar la fiecare reprezentație au participat spectatori din toate colțurile țării și ale lumii. Biletul de intrare a fost o fotografie-simbol cu obiectul din casă care semnifică cel mai fidel carantina. Am primit peste 70 de imagini relevante pentru cum a fost trăită și simțită această perioadă impusă, unică în istoria modernă a umanității.

Înainte de HomeFest a fost lorgean theatre, în fapt garsoniera de lângă Cișmigiu a scriitorului Jean-Lorin Sterian, care s-a transformat din 2008 în scenă de teatru și performance. Spectatorii aduceau obiecte personale pe post de bilete de intrare la reprezentații, fiecare legate de temele spectacolelor la care urmau să participe: de la obiecte care semnifică singurătatea, la obiecte pe care le-ai duce cadou într-o vizită la o verișoară, la cărți necitite și care nu vor fi citite niciodată, obiecte pe care le-ai așeza pe tăvița unui copil la tăierea moțului sau obiecte care să reprezinte conectarea tehnologică. Poveștile obiectelor erau integrate în reprezentații, spectatorii deveneau actori activi în performance-uri, iar obiectele investite cu semnificații construiau punți de conversație între gazdă, artiști și public. Dincolo de spectacolul jucat în intimitatea universului domestic, obiectele-bilete erau pretext pentru apropiere fizică, conectare, terapie și sociabilitate. Spectatorii aduceau un pic din acasă al lor, pe care îl împărtășeau cu ceilalți.

Lorgean theatre s-a transformat din 2014 în festivalul HomeFest, eveniment extins care aduce împreună în case și apartamente gazde din toate cartierele Bucureștiului, artiști români și internaționali, și bineînțeles, publicul. Datorită numărului mare de spectacole și spectatori, biletul de intrare îl constituia o carte. Atipic pentru un festival gândit să aibă loc exclusiv în intimitatea spațiului domestic, ediția din pandemie s-a desfășurat online, iar spectatorii au trimis fotografii ale obiectelor/cadrelor domestice care vorbesc despre cum au trăit carantina din martie-mai 2020.

Fotografie de Hilde Ignătescu

Să fi fost a doua zi din festival când mi-am propus să sparg gheața în discuțiile postspectacol și să povestesc despre obiectul care a reprezentat cel mai fidel pentru mine perioada de carantină și de izolare fizică. N-am mai fotografiat primul volum al trilogiei „La Medeleni”, l-am ridicat direct de pe masă și l-am înfățișat camerei video de la telefon. Ne străduiam, împreună cu Eva, să parcurgem anevoiosul volum aflat în programa de lectură obligatorie la clasa a 3-a. Limbajul greoi, plin de figuri de stil, de arhaisme și regionalisme, pe care deseori le căutam în dicționar pentru a le putea explica copilului, au făcut din romanul lui Ionel Teodoreanu o lectură prin care am înaintat ca prin mâl – fiecare pagină dura o veșnicie, iar capacitatea mea de a traduce se diminua simțitor. Pe grupul online de părinți se trimiteau sinteze și rezumate, dar noi n-am abandonat lupta. Până la finalul perioadei de carantină am reușit să citim romanul integral.

Parentajul este un proces dificil și în afara unei temporalități extraordinare, cum a fost perioada impusă a carantinei. Anxietatea legată de posibilitatea îmbolnăvirii celor dragi, ruptura cu exteriorul și toate întrebările copilului, la care nu aveam răspunsuri, împing către regândirea micro-universului familial. Țelul devine construirea unui acasă cât mai sigur și conținător, un punct de sprijin emoțional care să stabilizeze relația temporar disfuncțională cu cercul social apropiat, cu familia și prietenii. Piatra de încercare pentru Eva nu a fost, cum m-aș fi așteptat, ziua ei de naștere, ci sărbătoarea Paștelui, un moment în care toată familia se reunea în casa părinților mei. Restricția de a nu părăsi Bucureștiul în perioada sărbătorii a creat momente de intensitate emoțională surprinzătoare, pe care mediul virtual suplinitor nu le-a îmblânzit.

Pentru copii, afluența de activități mutate exclusiv în online a creat derută și incertitudine. Un spațiu digital ce inițial era perceput ca aparținând jocului și socializării s-a transformat brusc într-un spațiu în care efortul și învățarea pentru școală deveniseră principalele activități. Copiilor le-a fost invadat spațiul virtual, iar părinții au fost nevoiți să compenseze momentele de joacă și relaxare cu idei noi de explorare a universului domestic. La noi acasă s-a dansat, s-a gătit în trei, s-au jucat board games, s-au văzut seriale, s-a practicat gimnastica pe saltele și între două declarații, s-a învățat mersul pe bicicletă.

Fotografie de Raluca Durbacă

Nu este de mirare că parte din fotografiile-simbol înfățișează cadre domestice familiale, de joc și creație, de obiceiuri și practici noi dezvoltate în relație cu copiii, dar și spații aglomerate și sufocante, căsuțe de păpuși, biberoane, activități repetitive și rutine alimentare. Toate acestea potențează nevoia de siguranță și încredere și restabilesc ritmul cotidian. Toate sunt mecanisme psihologice de adaptare la o situație globală nemaiîntâlnită și la o realitate exterioară percepută ca fiind periculoasă și nesigură:

„Familia noastră s-a obișnuit să trăiască numai între pereții propriei case. Gătim, muncim și ne jucăm la grămadă. De cele mai multe ori activitățile acestea se suprapun și atenția noastră a devenit din ce în ce mai fragmentată. Când am ieșit din casă după prima carantină, cei mici mergeau pe mijlocul străzii și strigau «Paște fericit!» oamenilor de pe stradă, deși Paștele trecuse demult. Parcă suntem într-o continuă bulă temporală în care nu ne facem planuri prea departe, nu ne bucurăm prea tare, nu prea ne vedem cu prieteni. Trăim la foc mic și pe jumate.”

„În momentul în care m-am trezit închisă în casă cu copilul, câinele și pisica, zilele săptămânii au început să nu mai aibă relevanță, nici datele din calendar. Viața părea o masă incertă de timp nediferențiat, singurul ritm real al zilelor erau mesele: mic dejun, gustare, prânz, gustare, cină.”
Fotografie de Irina Bălan

Deprivați social și alimentați de frici și anxietăți în legătură cu posibila contactare a virusului Sars-Cov 2, oamenii au dezvoltat mecanisme individuale de rezistență prin adoptarea de noi practici domestice individuale și colective care prind contur la o privire mai atentă în cheie simbolică a obiectelor carantinei. Adaptarea la noul context pandemic, dar mai ales imposibilitatea de a părăsi locuințele, a transformat universul domestic într-un fapt social total, respectiv într-un obiect de studiu de sine stătător ce se dezvăluie per se și căruia individul îi atribuie sens și semnificații, independent de privirea cercetătorului. Conform etnologului francez Marcel Mauss, faptele sociale totale se definesc prin capacitatea de a reda pe rând sau dintr-o dată toate domeniile vieții sociale. Cum viața noastră socială a fost pusă între paranteze în perioada impusă a carantinei, spațiul domestic a devenit epicentrul existențial în care le-am făcut pe toate, de la activități familiale sau solitare, lucrat și creat, până la organizat, plantat și construit cealaltă realitate în care puteam fi împreună, realitatea virtuală.

„Nici dacā aș fi vrut, nu reușeam a evada.”
Fotografie de István Szabó

Pentru cei pe care carantina i-a izolat în singurătate, obiectele-simbol vorbesc despre stări contradictorii, de speranță și reinventare, dar și de anxietate și depresie, la limita dintre supraviețuire și naufragiu. Fie că s-au exprimat emoțional prin muzică sau scris, fie că s-au refugiat în adicții care alteori acționau ca lubrifiant social, oamenii au alternat momentele de solitudine cu interacțiunile online, discutând subiectele de interes ale momentului: „Anul 2020 a fost anul în care dezinfectantul a devenit subiect de discuție între prieteni. Am găsit Sanytol. Ti-am luat și ție unul. Suntem salvați! Cu plăcere!”

Deși unii dintre noi au integrat singurătatea și starea emoțională intensă din timpul perioadei de carantină ca parte din tabloul global al pandemiei, pentru cei mai mulți sentimentul de abandon s-a accentuat. În articolul „Social isolation in Covid-19: The impact of loneliness” psihiatrii Mayank Rai și Debanjan Banerjee vorbesc despre mecanisme pe care indivizii le pot adopta cu scopul de a diminua impactul singurătății: disponibilitatea emoțională de a transforma, pe timp de criză, singurătatea în solitudine, practica de a comunica periodic cu familia sau cu liniile de suport psihologic puse la dispoziție și aderarea la micro-comunități.

„La începutul perioadei mi-am făcut liste întregi de obiective personale de atins în ceea ce pentru mine părea a fi o binevenită pauză de la muncă, iar unul dintre ele era să mă las de fumat. Dar s-a întâmplat opusul. Toată carantina am fumat enorm.”
Fotografie de Livia Rădulescu

Cadre ale memoriei individuale ce se înscriu în formarea unei memorii colective, fotografiile-metaforă primite în cadrul HomeFest 2020 reflectă ritualurile care au devenit mecanisme de reziliență la situația socială unică în care ne-am aflat cu toții. În spatele ușilor bine închise, spațiul domestic s-a revalorizat: balconul/terasa au devenit indispensabile, iar fereastra – singura poartă spre exterior. Grădinile, plantele și răsadurile de toate felurile s-au constituit în proiecte personale cu mize existențiale, hobby-uri noi care au avut rolul de a deconecta indivizii de la online-ul mult prea prezent și a-i conecta la ei înșiși, la timp și la relația nemijlocită între sine și alte forme de viață.

„Semințele din care ieșea încet un muguraș care parcă nu se mișca, dar creștea totuși de la o zi la alta, au devenit un mod de a păstra senzația că există timp și că, de fapt, viața are ritmul ei. Primăvara asta am început să săpăm curtea care, în loc de gazonul plănuit înainte vom face o grădină unde o să plantăm fasole, ardei, ridichi, kale, rucola, și poate și niște flori.”

Necesitatea de a atribui o ritmicitate timpului amorf și cadenței vieții a născut obiceiuri domestice în zone ale casei care până atunci nu fuseseră explorate, schimbându-le destinația de facto. Oamenii s-au jucat cu spațiul și au obținut noi cadre de interacțiune individ-obiect, pe care ulterior le-au împărtășit cu ceilalți prin intermediul canalelor de comunicare digitală, rețelelor de socializare și a evenimentelor din online. Deși universul social de interacțiune s-a limitat la propria casă, noile practici comune au făcut înconjurul lumii, facilitate de mediul virtual.

„Ca pentru mulți, balconul a fost proiectul de început de pandemie. L-am renovat și umplut treptat de plante de tot felul, o pasiune pe care n-aș fi anticipat-o. Uneltele de grădinărit au devenit instrumentarul care mă scăpa de cel de muncă – laptopul, de care ajunsesem sudată. Au ajuns să ocupe același spațiu, balconul devenind și biroul alternativ, în care noua procrastinare preferată era la îndemână. În call-urile în care nu se impunea camera video profitam să mai transfer vreo plantă într-un ghiveci mai potrivit.”

Fotografie de Doina Moșescu

Am ajuns cu toții niște capete pe Zoom” nu este doar o figură de stil reușită a scriitorului Jean-Lorin Sterian, ci exprimă fidel relația de dependență față de aceste obiecte care și-au păstrat relevanța socială mult timp după încetarea stării de urgență. Fie că vorbim despre rețelele de socializare unde împărtășeam cu prietenii stări, opinii sau fotografii, fie că ne referim la platformele de conectare online unde munceam, realitatea virtuală ne-a asigurat doza de sociabilitate și a contribuit la diminuarea sentimentului de abandon. Noua paradigmă exclusiv virtuală a generat schimbări reale în spațiul locuit, fiecare cameră a căpătat noi utilizări și semnificații.

Eu munceam de-acasă deja de câțiva ani, iar carantina s-a suprapus unor noi proiecte independente, așa că cele mai multe zile se sfârșeau în epuizare. Munca s-a mutat exclusiv în online, telefoanele s-au înmulțit și sarcinile zilnice s-au desfășurat concomitent cu restul activităților domestice. Bucătăria a devenit spațiu de experiment, dormitorul – sufragerie, iar camera de zi – birou. Obiectele în fața cărora ne petreceam cea mai mare parte din timp – laptopurile, televizoarele și telefoanele – au devenit obiecte-cult, noua interfață cu o realitate prea greu de înțeles și interpretat, dar și ancorele sociale pe care le aruncam pentru a nu pierde conexiunea cu ceilalți.

„În pandemie m-am mutat cu biroul acasă la mine, împreună cu prietenul meu. Am transformat o singură cameră în birou, sufragerie și dormitor. Camera era inițial dormitor, nu avea canapea, doar un pat. Și am locuit în acest pat când am văzut multe, multe filme, pentru somn, pentru citit, uneori mâncat, pentru orice. În restul spațiului liber din cameră erau cele două birouri și puțin spațiu de trecere.”

Prin excelență, o practică ce aparține spațiului domestic – gătitul, a devenit timp de două luni îndeletnicirea noastră principală, atât în familie cât și solitar, teren de explorare a creativității și pretext pentru sociabilitate. Fie că ne referim la schimburi de rețete în convorbiri telefonice și apeluri video între părinți și copii, sfaturi pentru prepararea mâncării ritualice de Paște sau recursul la alimente de tip comfort food, mare parte din timpul nostru s-a scurs în fața aragazului.

„Biroul s-a mutat în bucătărie și nu de puține ori am avut call-uri în timp ce la cuptor se odihneau niște ardei umpluți sau un pulled pork. Rutina laptop-aragaz-laptop a devenit chiar liniștitoare. O vreme.”

„În primăvara 2020 am reaprins cuptorul, ca mulți dintre noi. Curry-urile, cotletele de miel, salatele asiatice, supele, și-au reluat funcția terapeutică. Îi trimiteam poze cu ce găteam unui prieten, iar el mă inspira cu rețetele lui. Așa reușeam sa fim conectați.”
Fotografie de Corina Naum

Noile competențe culinare dobândite într-o perioadă lipsită de predictibilitate au avut rolul de a restabili rutine individuale și de a îmblânzi dilatarea timpului. La nivel comunitar, distribuirea fotografiilor în spațiul virtual și obținerea de reacții și comentarii au contribuit la creșterea sentimentului de apartenență la un grup social cu practici și interese similare. Este deja celebru exemplul rețetei de banana bread, prăjitură ce a împânzit lumea rețelelor sociale în perioada de carantină. Caruselul emoțional și stresul din timpul carantinei au transformat coacerea unui simplu desert într-un mecanism de reziliență ce a facilitat comunicarea între oameni și a avut funcția terapeutică de a reduce stresul și nesiguranța. În spațiul domestic, bucătăria a fost una dintre puținele camere care nu și-a schimbat funcționalitatea, însă timpul dedicat preparării mâncării s-a mărit simțitor și s-a transformat în timp ritualic.

„Bolul cu micul dejun de pe balcon. Ritual nou de pandemie.”
Fotografie de Mara Mărăcinescu

Eu am gătit pentru prima oară laborioasa Salată de Boeuf, preparatul vedetă al oricărei mese de sărbătoare din gastronomia românească, am făcut experimente culinare specifice bucătăriei orientale și am introdus la cuptor un număr infinit de pizze congelate. Discuțiile legate de ingrediente, mâncare și rețete au constituit subiecte zilnice, iar de Paște am bifat mâncarea specifică sărbătorii, dar am lăsat loc și de experiment: ouă roșii și salată de rucola, kebab de miel și friptură de porc à la Jamie Oliver. Am vorbit cu toate rudele, dar cele mai intense și emoționante momente au fost apelurile video cu părinții mei, cu care am servit masa de Paște împreună, online.

Chiar dacă am resimțit diferit perioada stării de urgență, practicile domestice comune împărtășite online ne-au adus împreună și ne-au ajutat să trecem mai ușor peste fricile și anxietățile declanșate de posibilitatea contractării virusului și de lipsa sociabilității. Fotografiile-metaforă ale spectatorilor HomeFest 2020 vorbesc despre cum am trăit individual și colectiv, cum am muncit, cum am mâncat și băut, cum am sărbătorit și cum am păstrat legătura cu cei dragi, totul în cele două luni în care am stat închiși în spațiul restrictiv al lui acasă, devenit univers total. Noi sensuri și semnificații au fost adăugate fiecărui cadru domestic și noi ritualuri au luat naștere cu scopul de a oferi un strop de predictibilitate într-o perioadă incertă. Obiectele-simbol pot aparține oricăruia dintre noi și constituie, în ansamblu, un tablou sugestiv al memoriei perioadei de carantină din martie-mai 2020, așa cum a fost integrată de fiecare dintre noi.

„Am ales ca subiect vizorul ușii pentru că mi se părea o metaforă perfectă a contextului în care mă/ne aflăm. Înainte de pandemie, vedeam ușa de la intrare dimineața, când ieșeam, și seara târziu. În carantină, singura modalitate prin care ea nu devenea complet ostilă era vizorul.”
Fotografie de Iulia Chindea

Alături de expoziția de fotografie „one shot_Isolation” contextualizată de scriitorul și fondatorul lorgean theatre/HomeFest, Jean-Lorin Sterian, și curatoriată de Luoana Breha-Vizireanu, acest articol marchează simbolic un an de la încheierea carantinei și a festivalului HomeFest 2020.

♦ ♦ ♦

Raluca Moșescu-Bumbac este redactor și coordonator de comunicare la platforma ISCOADA. În 2019 și-a definitivat studiile masterale în antropologie la SNSPA, cu o teză despre noua spiritualitate în contextul festivalului de muzică electronică. Este implicată în proiecte de cercetare și organizare comunitară cu diverse organizații non-guvernamentale, iar din 2020 este coordonator de proiect al HomeFest, festivalul bucureștean de teatru de apartament, performance și arte conexe.

Editat de Laura-Maria Ilie

 

Romii nu sunt Acasă pe TV

Rasismul produs de media ajunge să se instituționalizeze cultural.

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Ce au în comun istoria recentă, arta contemporană și ...

Reinventarea amânată
Despre Viruși și Oameni

Coronavirusul nu vrea să ne omoare, ci luptă pentru supravie