În penitenciarele românești sunt aproximativ 20.000 de deținuți, fiecare cu o poveste unică. Printre numeroasele lucruri care îi diferențiază, ori îi ajută să își găsească un numitor comun, este și modul în care interpretează, consumă și visează lux. În unele cazuri, chiar această goană după lux îi aduce în punctul în care comit infracțiuni. Am fost la Penitenciarul Rahova în primăvara anului 2022 și am încercat să aflu care e tipul de lux după care tânjesc cei mai mulți dintre ei și dacă asta le-a influențat în vreun fel viața. 

Conceptul de lux a fost instrumentul prin care mi-am propus să aflu care sunt valorile materiale pe care le au cei cu diverse sentințe, tipuri de infracțiuni și bagaje socio-culturale. Am vrut să văd dacă aceste valori materiale se reflectă în comportamentul deviant (ori îl pot provoca), și care sunt perspectivele legate de lux pe care le au deținuții într-un context de reflexie asupra propriului trecut și comportament, dar și asupra unor viitoare decizii.

Când am trecut de poarta Penitenciarului Rahova am lăsat într-un vestiar orice posibilitate de contact cu lumea exterioară, laolaltă cu stereotipurile despre „lux” și „condamnat”, așa cum sunt ele prezentate de mass-media. Știam doar că urma să discut cu 30 de bărbați, între 22 și 56 de ani, împărțiți în două categorii distincte, în funcție de natura infracțiunilor și de disponibilitatea de a sta de vorbă cu mine. În scurt timp aveam să aflu că și gradul de școlarizare delimitează la fel de precis cele două grupuri. Mă interesa să aflu cum privesc ei luxul, ce branduri consideră ca fiind „de lux” și pe ce ar arunca banii. 

Piața produselor de lux este în continuă creștere la nivel global, iar influența tot mai pregnantă a vedetelor și a grupurilor de referință (via televiziune și social media) îi stârnește pe mulți dintre indivizi să depună un efort peste capacități pentru afișarea unui statut social cât mai înalt, obținut prin achiziționarea produselor de lux. 

Mass-media, reclamele, vedetele, influencerii, coacherii, guru personali și speakerii motivaționali – toți asaltează indivizii cu discursuri despre „potențialul neaccesat”. Această atitudine este de multe ori exagerat de pozitivă în raport cu capacitățile psiho-socio-economice ale „discipolilor”, o formă de dezvoltare personală pe care sociologul francez Gilles Lipovetski o consideră „prea mult” pentru membrii societății. Aceasta este o aspirație greu de atins mai ales pentru cei crescuți în medii vulnerabile și aflați în risc de excluziune socială, „deposedaţi de resurse psihice, dezarmaţi interior să facă faţă hazardului şi noii complexităţi a existenţei, puţin sau prost pregătiţi să primească loviturile sorţii”.

În Penitenciarul Rahova, imediat cum am trecut de poartă, în partea dreaptă a complexului de clădiri, aveam să-i întâlnesc cu cei încarcerați pentru furt și tâlhărie – „pentru găinării”. Cei mai mulți dintre ei se cunoșteau cu polițiștii care îi supravegheau, anii de recidivă cimentând relația dintre cele două tabere. Ofițerii îi știau cu atât mai bine pe cei care, odată eliberați, se vor întoarce în penitenciar pentru simplul fapt că, din observațiile și cunoștințele lor, afară nu îi aștepta nimeni și nimic – familie, prieteni, vreun loc de muncă ori vreun ban pus deoparte. Îi cunosc pe cei care nu primesc pachete sau vizite și îi consideră drept cele mai triste dintre cazuri. Datele arată că în România rata recidivei este de 36%. 

Corpul din stânga, în oglindă din punct de vedere al arhitecturii și poziționării, este destinat celor condamnați pentru trafic de persoane și infracțiuni economice. Cu toții la prima condamnare, cu resurse financiare și un capital social acumulat, pe care să se bazeze după eliberare.

Inițial am intervievat grupul celor condamnați pentru furturi și tâlhării, iar percepția acestora după prima discuție a fost că sunt „un fraier”, un „student tocilar”, îmbrăcat la cămașă și pulovăr, venit să-i întrebe dacă au școală, cum au copilărit, ce parfumuri, mașini și ceasuri și-ar cumpăra dacă ar avea bani. Am trecut repede drept inofensiv, aspect care a ajutat în obținerea unor răspunsuri cât mai sincere, mulți fiind pregătiți să mă impresioneze cu cunoștințele despre lux și bunurile de lux pe care le aveau în penitenciar, ori de care s-au bucurat când se aflau în libertate. Și personalul penitenciarului mă privea din aceeași perspectivă, iar pentru unii dintre ei am devenit, la rândul meu, subiect de cercetare. 

Primul respondent pe care l-am întâlnit a fost ales în mod special de colegii de celulă și trimis în recunoaștere pentru a afla ce tip de om e preocupat de ei, ce întrebări primesc și dacă nu cumva e o strategie la mijloc, o metodă prin care să fie „descusuți”, ori „încălțați” cu vreo problemă.

Așa cum sublinia și sociologul Zygmunt Bauman, chiar și cei mai puțin avuți membri ai societății simt nevoia să consume un anumit tip de lux (luxul accesibil, ori bunuri care imită produse de lux), pentru a nu fi ignorați și excluși din diverse grupuri. Practic, aceștia sunt la un logo distanță de un profund sentiment de singurătate și inadecvare, concluzie întâlnită în mai toate cazurile din primul grup cercetat. Cu toții proveneau din familii destrămate și cu o capacitate financiară redusă, așa că primii bani realizați (încă de la vârsta de 11 ani, pentru unii dintre ei) au fost și prima metodă de a încerca să se integreze în anumite grupuri, cheltuind o parte substanțială din câștiguri pe produsele considerate a fi de lux. Chiar și contrafăcute, prezența unui simbol (logo) cunoscut pe un obiect vestimentar gira cel puțin o cunoaștere a elementelor care confirmă apartenența la un anumit statut social, valorizat de întregul grup.

Din cauza imaginii de „student tocilar”, au hotărât cu toții, probabil fără să-și vorbească, să-și ascundă nivelul real de școlarizare. Au crescut numărul de clase absolvite cu cel puțin patru ani, adăugând și până la 7 ani de școală în plus față de realitate, după cum am aflat ulterior din cazierele înregistrate de autorități. Impresionant a fost cazul unuia dintre ei care, în ciuda faptului că era analfabet și cu un singur an petrecut la școală, m-a convins că a terminat mai mult de 8 clase. 

Au admis faptul că nu erau elevi silitori, nu-și făceau temele, chiuleau mare parte din timp și au abandonat școala, în cele mai multe dintre cazuri fără prea multă rezistență din partea părinților. Toți au în comun faptul că în copilărie nu erau implicați în activitățile școlare, provenind din medii precare, cu părinți având la rândul lor un grad scăzut de școlarizare și posibilități materiale reduse. Iar mulți au avut cel puțin un părinte absent – mame plecate din țară la muncă sau tați care i-au abandonat. Un caz aparte a fost cel în care tatăl unuia dintre respondenți a fost condamnat pentru lungi perioade de timp, ajungând să fie coleg de celulă chiar cu propriul fiu. 

De asemenea, au existat familii care nu și-au permis să-și întrețină copiii la școală, așa că aceștia au fost nevoiți să-și ajute părinții la muncă încă de la vârsta la care în mod normal începeau clasa întâi. Majoritatea, abandonând școala, au început să muncească în economia informală chiar și de la 11 ani, iar șansa de a avea propriul venit de la o astfel de vârstă – de cele mai multe ori mai mare decât al părinților – i-a demotivat să continue studiile cu totul. Astfel, au căutat metode de a câștiga și mai mulți bani, ajungând destul de repede să comită infracțiuni.

​​Comportamentul deviant, studiat îndeaproape și de psihologia evoluționistă, e privit mai degrabă ca un răspuns adaptativ menit să îl ajute pe individ să facă față unor contexte de dezvoltare dificile, având rol atât de supraviețuire în medii ostile, cât și în găsirea de parteneri. Conform studiilor, aspectul maladaptativ al devianței sociale se poate traduce, pentru indivizii născuți/crescuți în sărăcie și într-o cultură a agresivității, în dezvoltarea de strategii de supraviețuire pe termen scurt și foarte scurt (ex. procurarea de resurse materiale, reproducere accelerată).

Contrar unor opinii stereotipe, unii dintre părinții deținuților aveau o preocupare reală pentru transmiterea de noțiuni precum „corectitudine” și „muncă cinstită”. Un respondent a atras atenția însă asupra faptului că lecția primită în copilărie nu se susține, din moment ce viața a demonstrat că poate face bani mai mulți și mai ușor din infracțiuni, spre deosebire de părinții săi, care munceau prea mult pentru prea puțin. În cadrul discuțiilor mai intime din celulă, unii dintre bărbați au remarcat faptul că, pentru o parte dintre deținuți, munca cinstită nu este o opțiune viabilă, ba chiar este privită ca fiind „plictisitoare” și „anostă”.

Spre deosebire de primul grup, bărbații condamnați pentru infracțiuni economice și trafic de persoane aveau un grad de școlarizare net superior. Unul singur dintre ei avea doar bacalaureatul, ceilalți având chiar și câte două facultăți finalizate – licențiați sau masteranzi în științe politice, economie, psihologie, management sau drept. Datele furnizate de ei cu privire la gradul de școlarizare s-au dovedit de fiecare dată reale. 

Foști elevi silitori, olimpici, premianți, „poate chiar cel mai bun din clasă”, cu toții au avut părinți autoritari și implicați în educație, chiar dacă nu prin cele mai potrivite metode: „Pe mine mă băteau la sânge dacă nu luam 10”. Majoritatea provin din familii cu un nivel financiar mediu spre ridicat și părinți cu cel puțin 12 clase absolvite și studii superioare finalizate. Toți consideră că au avut o copilărie fericită, fiind înscriși la cluburi sportive și având resurse pentru tot ce și-au dorit în copilărie. În general, acest grup avea sentințe mai lungi de ispășit – între 6 și 14 ani, spre deosebire de primul grup, care erau încarcerați în jur de 3 ani, dar cu o rată mai mare de recidivă.

Întrebați ce ar face cu 2.000 de euro, răspunsurile celor din primul grup s-au împărțit în două categorii distincte: cheltuieli pentru strictul necesar („repar casa”, „iau mâncare la copii”, „îmi iau scule de tâmplărie”) și bunuri considerate de lux („îmi cumpăr un BMW”, „îmi iau haine Nike și un telefon Samsung”, „îmi cumpăr o geacă Moncler sau Canada Goose”). Pentru o mică parte dintre ei există și opțiunea „îi joc la aparate”.

Bărbații din grupul celor cu studii superioare ar cheltui cei 2.000 de euro pe „cărți vechi”, „cursuri”, cadouri pentru cei dragi”, ori consideră că e o sumă prea mică pentru a face ceva notabil cu ea și ar prefera chiar să îi doneze.

În fața unei sume de 100.000 de euro, cei cu o educație precară și crescuți în medii vulnerabile își păstrează unele gusturi și preocupări, dar calitatea bunului de lux se schimbă – „un Mercedes nou”, „un Audi Q7 sau Maserati”. În contextul acestei sume apare și posibilitatea investiției – „deschid un restaurant”, „îmi fac magazin”, „deschid o covrigărie”, „fac o sală de aparate”, „cumpăr mai multe apartamente și le pun în chirie”. 

Bărbații din cel de-al doilea grup consideră că suma de 100.000 de euro este suficientă pentru investiții în criptomonede și imobiliare, studii în străinătate pentru copii, sau pentru a-și dezvolta afacerile pe care deja le dețin. 

Dacă ne referim la cel mai luxos și apreciat obiect văzut la o persoană apropiată, primul grup a menționat branduri de mașini (BMW, Bentley, Lamborghini, Jeep, Mercedes, Maserati), ori ceasuri Rolex de 40.000 de euro, iar cei din al doilea grup au fost impresionați de mașini mai scumpe (Ferrari, „un Rolls Royce de 500.000 de euro”), colecții de ceasuri în valoare de sute de mii de euro, sau case evaluate și la 10 milioane de euro.

Printre cele mai luxoase bunuri achiziționate vreodată de către primul grup s-au aflat preponderent branduri de mașini (BMW, Audi), telefoane (Samsung, iPhone, Huawei), și numai trei dintre ei au investit bani într-o locuință. Grupul secund a menționat că printre bunurile de lux cumpărate s-au aflat mașini cu o valoare între 45.000 și 300.000 de euro, case între 110.000 și 300.000 de euro, ori ceasuri care valorează până la 15.000 de euro. De asemenea, cele mai apreciate automobile sunt Bentley, Rolls-Royce, Mercedes și Bugatti, automobile pe care cei mai mulți din al doilea grup le-au și deținut.

În ceea ce privește vestimentația, cei mai mulți dintre primii respondenți preferă branduri precum Adidas și Nike, iar pentru al doilea grup, trendurile aparțin creatorilor Louis Vuitton, Armani, Versace și Tommy Hilfiger. Hainele din mall-uri sunt considerate de prost gust și „cocalăreală”, „Adidas fiind mult prea accesibil ca să mai fie de lux”.

Un alt diferențiator al percepției despre lux a reieșit din discuția despre telefoane. Primul grup consideră că Samsung și iPhone își dispută teritoriul luxului, în timp ce al doilea menționează faptul că singurul telefon care se poate considera vreodată „de lux” este Vertu. Toate celelalte sunt prea accesibile. „De lux nu mai înseamnă doar un telefon placat cu aur și diamante, ci și o tehnologie revoluționară”, a menționat unul dintre bărbații din al doilea cluster.

Când vine vorba de definirea stilul de viață opulent, bărbații condamnați pentru infracțiuni economice au menționat aproape în unanimitate perspectiva călătoriilor, în timp ce bărbații din primul grup s-au referit la mașini, case, cluburi, „femei” și yacht-uri.

Cei mai mulți dintre bărbații cu un nivel scăzut educațional și financiar, acumulat cu precădere în anii de formare, au recunoscut că au ajuns în penitenciar „din neajunsuri”, justificând faptul că au fost nevoiți să comită infracțiuni pentru a supraviețui și a se integra. În cazul celor cu capital socio-economic ridicat a fost vorba mai degrabă de o încercare ilegală de a câștiga și mai mult decât gradul de confort material pe care îl dețineau deja. 

Cei cu venituri mari și școlarizare peste medie au dovedit, așadar, preferințe care țin de o rafinare a gusturilor prin călătorii, educație și modele familiale cunoscute. Printre obiectele valorizate de aceștia se regăsesc câteva care pot deveni accesibile și celor mai precari și slab educați, fie prin contrafacerea originalelor și eforturi financiare semnificative, fie prin infracțiuni și tâlhării.

Prezenta incursiune în viața celor încarcerați confirmă faptul că între clasele sociale diferențiate de educație și putere financiară apar fracturi cu privire la semnificațiile atribuite priorităților de viață, confortului și luxului. Achiziționarea anumitor mărci este o expresie a identității de grup și vorbește despre strategii de supraviețuire socială, de apartenență și de acumulare a unui capital socio-cultural care se dovedește util atât în libertate, cât și în lipsa ei. 

Desigur, acest capital diferă major în funcție de condițiile materiale, educaționale și sociale în care indivizii s-au dezvoltat. Astfel, detenția poate părea un „mare egalizator” – un spațiu unde oamenii sunt egali pentru o perioadă de timp, indiferent de educație, vârstă, gen, etnie, resurse etc. – însă bagajele de intrare și ieșire sunt încărcate de la bun început, și vor continua să apese cu poveri distincte.