Fenomenul video în România anilor ‘80: între secretul lui Polichinelle și Operațiunea „Mica publicitate”

Care era, în anii ‘80, legătura dintre un videocasetofon Grundig, Securitate
și anunțurile de la Mica publicitate?

Pe 9 octombrie 1982, cotidianul România liberă ajungea, ca de obicei, dis-de-dimineață la chioșcurile de presă. Apoi, în funcție de ritmul livrărilor poștale, urma să își găsească drumul către abonați. Ziarul nu părea cu nimic diferit față de edițiile anterioare. Era organizat pe tipicul presei acelor ani, cu cota obișnuită de propagandă, printre care se strecurau și informațiile de interes pentru cititori secțiunea de Cultură, de Sport, programul cinematografelor, pagina de Mica publicitate sau programul TV din ziua respectivă. Și totuși, România liberă din acea zi avea ceva special: la rubrica „Vânzări” din pagina cu anunțuri de mică publicitate apărea prima ofertă de vânzare pentru un videocasetofon. Un Grundig SVR 4004, la „un preț convenabil pentru un aparat cu capete uzate”, așa cum detalia anunțul cu numărul 1079. 

9 octombrie cădea într-o sâmbătă, zi lucrătoare pentru cetățenii României socialiste, cu un orar totuși scurt, ce anticipa repausul duminical. În acel an, programul TV de sâmbătă încă era consistent: începea la ora 11.00 și dura până aproape de miezul nopții. Reducerea radicală a fluxului TV la două ore pe seară în timpul săptămânii se va produce în ianuarie 1985, pe fundalul unei ierni extrem de geroase, laolaltă cu mai multe măsuri decise de autorități pentru a economisi energia. Programul TV de sâmbătă și duminică ajungea să fie mai scurt cu șapte ore față de perioada anterioară, încheindu-se la ora 22.00. Mai mult, o hotărâre de guvern din februarie 1985 reglementa, pe motivul folosirii raționale a energiei, regimul de lucru al unităților economice și sociale pentru perioada martie-noiembrie a aceluiași an. Tot ceea ce ținea de spațiul public din România socialistă era programat să se închidă la ora 22.00, de la instituții culturale până la spații de agrement și socializare – restaurante, baruri, discoteci. În linii mari, acest program a rămas în vigoare până la căderea regimului comunist.

Videomania în România

Acea primă ofertă de vânzare a unui videocasetofon la Mica publicitate ilustrează debutul unui fenomen de masă care a luat amploare după anul 1985 videomania, cu serile și nopțile de vizionări colective de filme pe casetă video. 

Am stat de vorbă cu oameni din mai multe orașe din țară pentru a înțelege de ce era atât de special un aparat video. Mare parte din povestiri se referă la vizionările de filme, la care părea să se insinueze și un spectator invizibil Securitatea. Am aflat din aceste discuții că a existat o diferență semnificativă între primii ani ai fenomenului, când videocasetofoanele erau o raritate, și ultimii doi-trei ani ai regimului, când prețul aparatelor scăzuse destul de mult, iar filierele informale de import erau deja rodate. Flori Iuhaș (19 ani în 1989, absolventă de Jurnalism) mi-a povestit cum au evoluat, la Satu Mare, piața de aparate, schimburile de casete și vizionările. Într-o primă fază, lumea se aduna în fiecare săptămână la altcineva ca să nu bată la ochi , în grupuri destul de mici, până în zece oameni. Vizionările se făceau în grupuri organizate, cu oameni care aveau încredere unii în alții. De ce era importantă încrederea? Pentru că, îmi spune Flori, „puteai să fii tras la răspundere, să zic așa, de Securitate, deși fiii (n.a. – ai securiștilor) toți aveau video-uri pe acasă”. Serile de video se organizau, de regulă, la sfârșit de săptămână, mai ales că se lucra sâmbăta, „și se stătea toată noaptea, se vizionau filme până te usturau ochii, că nu știai cât mai prinzi și unde”. Lucrurile se schimbaseră în 1989: 

„Deja foarte mulți aveau video-uri. Ne adunam într-un apartament, eram chiar și douăzeci și ceva, claie peste grămadă. Fiecare stătea pe o bucățică de loc, înghesuit, n-aveai loc să dai din coate la filmele alea cu Jackie Chan, traduse de Irina Nistor. […] Era altceva, calitativ, față de mediile intelectuale, unde se mai vedeau filme de artă. […] Noi eram destul de mici, și mai mult căscam gura, ne uitam la filme. Unele nu erau dublate, dar în cercul respectiv erau și profesori de engleză care traduceau, simultan cu VHS-ul, replicile din film”.

În plus, spre sfârșitul regimului și schimburile de casete se făceau „la vedere”: „De prin ’87-’88 nu te mai ascundeai chiar în asemenea hal; casetele deja circulau fără jenă, deschideai poșeta și cădea o casetă de acolo, că voiai să i-o dai colegului la liceu pentru schimb. Asta poate și pentru că am crescut noi mai mari. Dar la început, în primii ani când au apărut, era totul pe ascuns, așa, în puterea nopții”.

Figura 1 – Lucrarea de specialitate Videocasetofoane, publicată la Editura Tehnică în 1987 (Sursă foto: arhiva autoarei)

Grundig-ul SVR 4004 evocat mai sus era un aparat destul de sofisticat, din primele game premium lansate în 1979 pentru consumatorii din Europa occidentală și Anglia. Cu al său format Super Video, venea însă pe o piață unde bătălia se dădea deja între sistemele Betamax și VHS, pe lângă mai puțin popularele U-matic și V-2000. În cartea de specialitate Videocasetofoane, scrisă de Mircea Rădoi, Radu Mateescu și Mihai Bășoiu, și publicată în 1987 la Editura Tehnică, autorii menționau că numărul dispozitivelor VHS era „cu mult mai mare față de celelalte formate de înregistrare, fapt pentru care se va pune accent (n.a. în carte) pe descrierea acestui tip de format”, având în vedere că „în țara noastră există deja un număr relativ mare de aparate neprofesionale pentru reproducerea la domiciliu a imaginii și sunetului înregistrate pe casete VHS, acest număr fiind în continuă creștere”. Interesant este că volumul a apărut în condițiile în care, din sursele consultate până acum, aparate video nu s-au produs în țară și nici nu s-au vândut în unitățile de desfacere ale comerțului socialist. Se mai găseau în magazinele cu vânzare în valută, așa-numitele shop-uri, doar că deținerea de valută era considerată infracțiune, cu anumite excepții pentru lucrătorii din străinătate. 

Dacă în prima perioadă, comercializarea pe piața informală era mai degrabă aleatorie, cu  sisteme diverse și aparate second-hand, în următorii ani s-au configurat filierele consacrate de import, cu angajați ai companiilor de stat de transporturi internaționale, persoane din sportul de performanță, studenți străini sau persoane care lucrau în străinătate. Toți aceștia aduceau, de regulă, aparate noi și optau, în majoritatea cazurilor, pentru sistemul VHS. O parte din aparatură venea însă sub formă de cadou de la rudele din străinătate. Cristina Boboc, din București (29 de ani în 1989, absolventă a Facultății de Automatică), își amintește că primise un video player de la o rudă din Statele Unite, care trimitea regulat casete cu filme, reviste și discuri: „Țin minte chiar că am aflat și când a murit Bob Marley. Atunci am primit telefon de la mătușa, să ne spună, pentru că era unul din preferații noștri”. 

Tot de la rude din străinătate a primit un aparat și Călin Hera (22 de ani în 1989, absolvent al Universității Politehnice din București): „Am fost printre primii din Hunedoara care au avut video recorder, […] cred că prin 1984-85”. Ce este și mai interesant este difuzarea de filme pe casete video prin cablu, extinsă și la alte surse de programe audiovizuale, după cum mi-a povestit Călin: 

„Noi stăteam la parter, iar la etajul 1 locuia o mătușă, cu familia. Erau nelipsiți, veneau la noi să vadă de o sută de ori același film. Cred că mie mi-a încolțit ideea: «Ce-ar fi dacă ar sta la ei acasă?!». Așa că am tras un cablu de la noi la televizorul lor și, atunci când noi ne uitam la un film, puteau și ei să se uite la același film la ei acasă. Tot așa, spre sfârșitul regimului, când au pătruns în România antenele de satelit, era câte o antenă pe ici, pe colo, și te legai la ea prin cablu. Noi eram un fel de nod la un moment dat; nu știu dacă era chiar antena noastră, dar în orice caz noi eram cei care puteam să comutăm programele. Erau câțiva vecini care trebuiau să vizioneze ce vedeam noi […]; câteodată ne mai sunau/băteau la ușă: «Am auzit că e ceva program, nu vreți să schimbați canalul?». Poate noi nici nu ne uitam la televizor în momentul acela… Era, așa, un fel de bună înțelegere”.

Securitate și mică publicitate

Povestea fenomenului video din România anilor ‘80 este spusă și prin intermediul a două arhive: anunțurile de vânzare din ziar, prin care se comercializau dispozitivele video, și dosare ale fostei Securități, în special cel care documentează Operațiunea „Mica publicitate”, inițiată de Departamentul Securității Statului DSS, pe 29 iunie 1985. Analizând anunțurile unice publicate în România liberă în prima săptămână din luna octombrie a fiecărui an dintre 1970 și 1989 și urmărind schimbările cele mai pregnante în evoluția de ansamblu a ofertei, se poate observa segmentarea ei pe trei cicluri, cu cele mai puține apariții ale echipamentelor media în 1975 și, paradoxal, în 1983.

Figura 2 – Evoluția numărului de anunțuri de vânzări pentru echipamente media, grafic bazat pe anunțurile de vânzare din Mica publicitate (România liberă) apărute în prima săptămână din octombrie, timp de 20 de ani – 1970-1989 (Sursă: arhiva autoarei)

Pagina de mică publicitate reflectă astfel secretul lui Polichinelle din anii socialismului târziu, valabil nu numai în România, ci și în restul blocului comunist. În economia de penurie, multe mărfuri nu se găseau, dar totuși se vindeau, se împrumutau și se închiriau prin rețelele economiei secundare, așa cum remarca politoloaga Alena V. Ledeneva în cartea sa din 1998, Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange. Câteodată se mai și confiscau prin acțiunile Miliției Economice și ale Securității, care supravegheau această supapă de consum, așa cum reiese din diverse dosare din perioada 1984-1989, aflate în Fondul documentar al Arhivei Consiliului Național Pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS. Rețelele informale prin care circulau casetele video aduceau nu doar filme și muzică străine, ci și un flux de imagini occidentale cu potențial subversiv cum observa cercetătorul în științele comunicării Tristan Mattelart în Le cheval de Troie audiovisuel: Le rideau de fer à l’épreuve des radios et télévisions transfrontières –, care contrastau cu cotidianul gri, auster și impregnat de propagandă al regimului comunist în acea perioadă. 

Privită prin prisma misiunii asumate de Securitate, aceea de a proteja orânduirea socialistă, Operațiunea „Mica publicitate” descoperea mai multe mize posibile în raport cu dimensiunea penală a fenomenului video: câștiguri ilicite, dar și „propagarea cu abilitate a unor teze ale ideologiei capitaliste”. Această idee nu este departe de folosirea culturii pop occidentale ca strategie soft power în timpul Războiului Rece, discutată în cartea din 2004 a lui Joseph S. Nye, Soft Power: The Means to Success in World Politics

Anunțurile de mică publicitate sunt relevante nu doar pentru vânzările de videocasetofoane, ci pentru întreg ansamblul vânzărilor de echipamente media radiouri, televizoare, magnetofoane, pick-up-uri, radiocasetofoane, combine muzicale, discuri, casete, benzi și videocasete. Pe de altă parte, anunțurile erau publicate, aparent fără probleme, într-un cotidian național cu tiraj de masă o medie de 434.000 exemplare pe zi în anul 1989. 

Carmen Pompey-Cojocaru, analistă, pe vremea aceea, la Radio Europa Liberă, observa într-un raport din 1985 că autoritățile române nici nu încurajau, dar nici nu interziceau importul clandestin de aparate video. Industria turismului apare ca unul dintre principalii actori ai importului de videocasetofoane, cel puțin la debutul pieței informale pentru aceste produse. În sezonul 1983-1984, ofertele montane menționau lansarea hotelului de lux „Internațional” la Sinaia, modernizarea Hotelului „Palace” și o gamă largă de facilități pentru agrement, printre care două videodiscoteci, cinematografe, săli de jocuri și bowling, așa cum erau ele descrise în numărul 182, din ianuarie 1985, al revistei World Travel. Un alt factor care a contribuit la extinderea videotecilor în agrementul urban ține de diminuarea, în anul 1983, cu 70% a subvențiilor acordate instituțiilor culturale. Pentru vizionările publice erau folosite săli sau foaiere din teatre, opere, filarmonici, case de cultură etc. 

Achizițiile personale de videocasetofoane din străinătate, mai firave la începutul deceniului, intrau în atenția Securității prin supravegherea vămilor în perioada 1983-1984 erau înregistrate 539 de videocasetofoane în vămile București Antrepozite, Gara de Nord și Otopeni, cifră care urca la peste 6.000 de aparate înregistrate în perioada ianuarie-noiembrie 1986. Interzicerea videotecilor publice din 11 iunie 1985 „indiferent de subordonarea lor, a proprietarilor de aparatură sau regim de funcționare” – așa cum apare în Arhiva Direcției Județene pentru Cultură Timiș din 1985 a contribuit la trecerea fenomenului în spațiul privat. După jumătatea deceniului și, mai ales, spre sfârșitul regimului comunist, videocasetofonul începea să se „naturalizeze” în spațiul domestic al locuințelor urbane, tendință confirmată și de evoluția vânzărilor prin Mica publicitate.

Figura 3 – Evoluția numărului de anunțuri de vânzări pentru videocasetofoane, grafic bazat pe anunțurile de vânzare din Mica publicitate (România liberă) apărute în prima săptămână din octombrie, timp de opt ani consecutivi – 1982-1989 (Sursă: arhiva autoarei)

VHS, DSS, CNSAS

1985 apare ca un an de răscruce în dinamica fenomenului video, fiind și momentul în care Direcția a III-a din DSS începea investigarea anunțurilor de mică publicitate. Se dorea o analiză a impactului subversiv al fenomenului video? Ipoteza pare să fie infirmată de trend-ul crescător al ofertelor înregistrate în anunțuri, mai ales după 1986-87, când numărul aparatelor propuse spre vânzare aproape că se dublează. Documentele din dosarul Operațiunii „Mica publicitate” devin un element-cheie în această chestiune. Așadar, de ce a fost inițiată investigarea anunțurilor, ce s-a urmărit în analiză și care au fost măsurile luate de Securitate?

O primă observație interesantă, care reiese din parcurgerea celor 60 de pagini arhivate din Fondul documentar al CNSAS din 1985 este faptul că studiul viza analiza tuturor rubricilor de mică publicitate din presa centrală și locală, cu anunțuri publicate în ziare, reviste sau alte periodice. Direcția a III-a/Direcția de Contraspionaj emitea, pe 5 iulie 1985, Ordinul nr. 00813 către toate inspectoratele județene de Securitate pentru organizarea muncii informative. Era nevoie de un control serios, „calificat și permanent, pentru prevenirea folosirii micii publicități în acțiuni contrare securității statului și acoperirea formelor multiple ce le pot îmbrăca o asemenea activitate”. Controlul viza în mod special folosirea anunțurilor pentru a trimite mesaje cifrate, sub forma unui „sistem de legătură impersonală”. 

După aproape un an, pe 26 mai 1986, un telex de la Direcția a III-a cerea structurilor județene rapoarte pe problemă pentru a prezenta mai departe o informare către conducerea DSS. Unele rapoarte era laconice, altele menționau planul de a confrunta datele obținute cu elemente sesizate în alte operațiuni persoane cu rude în străinătate, indivizi care întrețineau relații neoficiale cu cetățeni străini, dosare care priveau munca în străinătate, reprezentanțe străine, secte, radioamatori, filateliști, columbofili etc. Documentele trimise din județe nu înregistrau aspecte de interes operativ (mesaje secrete/criptate), dar semnalau folosirea constantă a rubricilor de mică publicitate pentru vânzarea unor obiecte/bunuri de proveniență străină. Acestea conțin dese mențiuni despre „aparatură electronică” și câteva cazuri de tranzacții cu „aparatură video și videocasete”, care puteau să ridice probleme de legalitate, fiind considerate activități ilicite. Un raport din Suceava chiar încadra chestiunea prin prisma dificultăților de a verifica legalitatea procurării și deținerii bunurilor, de a depista cumpărătorii, de a controla anturajele care se creează, dar și legalitatea folosirii aparaturii. În mare, rapoartele semnalau că anunțurile de la Mica publicitate nu păreau să reprezinte un canal de comunicare cu „inamicii” din interior sau din exterior, oricare ar fi fost aceia, însă intenția de control excesiv transpare din text.

În fine, un alt raport manuscris din 1986 nota faptul că șeful Direcției a III-a cerea ca activitatea pentru identificarea comunicărilor suspecte să se intensifice, iar decriptările să fie asigurate prin recrutarea unor rebusiști și matematicieni care să descifreze posibilele coduri din anunțuri. Ultimul document este o notă manuscrisă, datată în 15 iulie 1987, în care se specifica faptul că UM 0525, unitate care se ocupa cu decriptarea scrierilor convenționale, solicitată în operațiune, răspundea că „nu are nici o atribuțiune pe linia realizării sarcinilor din Problema «Mica publicitate». UM 0525 poate primi semnalări de la unitățile operative că o anumită comunicare este suspectă, în scopul clarificării ei de personalul specializat”.

O concluzie? Am plecat la drum cu o întrebare și m-am trezit cu unele noi. A fost continuată Operațiunea „Mica publicitate” la insistența conducerii Direcției de Contraspionaj? Raportul din Suceava a fost urmat de o investigație aplicată? În lipsa altor materiale, nu putem decât specula. Mădălin Hodor, istoric și cercetător CNSAS, mi-a sugerat să privesc într-o perspectivă mai largă: instituția Securității ajunsese o structură hiperbirocratizată, marcată de inerțiile, limitele și rateurile sistemice ale regimului pe care îl servea. Puse în contrapunct, cele două arhive – anunțurile de la Mica publicitate și operațiunea omonimă inițiată de Securitate – reconstituie două fațete needulcorate ale societății românești din ultimii ani ai perioadei comuniste, respectiv o supapă de consum scăpată de sub control și o hardughie temută care scârțâia din toate încheieturile.

♦ ♦ ♦

Alexandra Bardan are o dublă specializare, în Arte Decorative și Design (UNARTE) și în Științele Comunicării (Sorbonne-Nouvelle, Paris 3). Este lector la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Adună studii de caz despre piața alternativă de produse media din România anilor 1980 și pregătește un volum pe această temă.

Editat de Paul Breazu și Laura-Maria Ilie

Ilustrație main de Andrei Dinică

Apetitul socialist: ce citim în cărțile românești de bucate dincolo de rețete?

O sumedenie de perspective sociale, economice, culturale și politice.

Arhiva în tranziție: fotografiile abandonate de la I.P.L. Iași

După aproape treizeci de ani de la momentul 1989 a fost ...

Rică Drăgan și casetele

Despre una din cele mai mari colecții de muzică de mahala și petrecere.

Despre inteligențe artificiale și realități virtuale

Ce relație există între post-umanism și rețelele neurale de tip AI?