Avocado, cocaină și ulei de palmier

Câte din alegerile noastre de fiecare zi au consecințe directe în comunitatea globală și cum putem să păstrăm perspectiva ansamblului?

București, România

Zgomotul înțepător de bormașină îi săgetează capul, îi cască ochii adânc și îi întipărește pe față o expresie de teroare. Îi ia câteva secunde bune ca să priceapă ce se întâmplă și-și încununează realizarea cu o serie de sudălmi rostogolite pe buze. A fost o noapte albă, cum se spune, și la naiba dacă putea să găsească o expresie mai potrivită. Totul a început aseară la 9 în apartamentul prietenei ei, Lorena, cu o sticlă de vin rose și cu vizita lui Hipo, dealerul de nădejde al Ameliei. N-o fi el cea mai amuzantă companie din lume, dar niciodată n-o păcălește la gram și nu îi aduce decât marfă testată și aprobată de el. Unde mai găsești asemenea comoară de om în Bucureștiul de azi, unde cu 400 de lei îți vând a șasea parte dintr-un gram pe care-l mai și îndoaie cu speed. O bătaie de joc! Au petrecut acolo toți trei până pe la 12 noaptea, când Hipo a chemat Uberul ca să-i ducă undeva pe Victoriei, unde se ținea petrecerea bună de săptămâna asta. Dăduseră deja gata primul gram până să iasă din casă, dar era mai bine așa – e atât de incomod să tragi la baia cluburilor.

După atâția ani, Amelia încă încearcă să-și mai vândă gogoașa, ca și cum coca trasă acasă poate să te țină până la șapte dimineața. Bineînțeles că nu, și de-aia a mai trebuit să mai scoată 200 de lei pentru un al doilea gram împărțit cu Lorena. Oricum, petrecerea a meritat, a ținut-o la dans până dimineață, iar ziua următoare n-ar fi fost fost atât de rea dacă tâmpitul ăla nu s-ar fi găsit să-și găurească pereții duminica la 11 jumate dimineața. Duminică! Asta e! 

Cum putea să-și înceapă ziua asta mai bine decât cu o felie de pâine prăjită cu avocado și un smoothie cu afine? De fiecare dată când o cotropesc remușcările legate de sănătate și de excesele la care se supune uneori, se consolează cu gândul că măcar are o alimentație impecabilă – niciodată nu îi lipsesc din casă mango, fructele de pădure, laptele de soia sau batoanele de vanilie. Se îndreaptă spre bucătărie, deschide frigiderul și scoate cei cinci avocado în plasă pe care i-a cumpărat la reducere la începutul săptămânii și de care, bineînțeles, a uitat. Desface unul și vede că-i aproape înnegrit. Îi aruncă, nu mai sunt buni de nimic. O sună pe prietena ei și-și dau întâlnire tot pe Victoriei, într-un loc unde toate felurile din meniu conțin avocado. Au chiar și supă și înghețată de avocado! Amelia adoră localul respectiv la fel de mult cum adoră avocado-ul, primul aliment care i-a introdus în vocabular expresia „grăsimi sănătoase”.

Are două ore să se pregătească ca să ajungă acolo, timp berechet să-și facă un duș lung și să-și verifice mail-ul. N-avea ce să se întâmple de sâmbătă după-amiază până duminică dimineața, dar verificarea mail-ului este una din adicțiile ei și nu vrea să-și facă mustrări de conștiință și din cauza asta – întâi alcoolul și țigările, abia apoi mail-ul și Instagramul! Își pune de cafea. Desface punga abia cumpărată de cafea din Guatemala și dă drumul la apă. Inima începe să îi bată tumultuos, aproape spărgându-i coșul pieptului. Compania la care lucrează a intrat într-un mare scandal după ce un ONG de protecția mediului a scos la iveală o altă zonă din Indonezia unde au loc defrișări masive pentru plantațiile de palmieri de ulei. Se gândește că e șansa ei să obțină promovarea aia pe care o așteaptă de când s-a angajat în departamentul lor de PR. E imposibil ca șefa să fie pe fază duminică la prânz. Trebuie doar să-și strângă laolaltă toate mințile rămase, să dea câteva mail-uri, să răspundă la altele și să scrie un comunicat perfect. Se pune pe treabă, dă gata cafeaua. Își face alta. Anxietatea, în combinație cu setea de promovare, se ridică la cote maxime. Capul îi vâjâie; a dormit atât de puțin. A dansat atât de mult. 

Este unu fără un sfert când închide laptopul și se îndreaptă spre baie. Își amintește că a lăsat dușul pornit în tot timpul ăsta. Baia e plină de aburi fierbinți, iar gândul la factura de apă îi dă fiori. 

Tumaco, Columbia

Tumaco este un oraș portuar din departamentul Nariño, de pe coasta columbiană a Pacificului. În martie 2020, când a început pandemia iar școlile și-au închis porțile, Lidia Cruz l-a auzit prima oară pe băiatul ei, care își petrecea acum timpul pe terenul de fotbal, vorbindu-i despre un grup de bărbați care dădeau târcoale terenului: „Mamă, bărbații ăștia ne-au arătat armele și banii lor!”. Conform ziarului „El Tiempo”, Cruz povestește că, în orașul ei, zeci de grupuri armate se luptă pentru controlul afacerii cu cocaină și sunt în căutare de noi recruți. Cruz a acționat repede și și-a trimis băiatul să locuiască cu bunicul său, în apropierea capitalei, Bogotá. Nu toți părinții columbieni sunt însă la fel de norocoși. Uneori, bandele de narcotraficanți le răpesc copiii sub amenințarea pistolului.

În luna august, în orașul Cali, cinci tineri cu vârste între 14 și 15 ani au fost găsiți asasinați și cu semne de tortură. Una din ipotezele poliției este că aceștia au refuzat să fie recrutați de organizațiile criminale. În același timp, la începutul anului, în Medellín (cel de-al doilea mare oraș al Columbiei) se estima că 58.000 de copii cu vârste între 9 și 18 ani se află sub riscul de a fi recrutați de bandele criminale.

Aceasta este numai una dintre fațetele ascunse ale traficului de cocaină. În București, oferta de cocaină a crescut amețitor în ultimii ani, și cu prisosință în anul pandemiei, iar asta s-a întâmplat în toată Europa. Vechiul continent a devenit cea mai mare piață de cocaină din lume, în primul rând din cauza faptului că se poate vinde la un preț dublu față de Statele Unite, dar și pentru că producția a crescut în Columbia, Peru și Bolivia. Aceste țări sunt câteva dintre favoritele celor care preferă mâna de lucru ieftină, produse de calitate înaltă și luxul de a nu trebui să te gândești la ce rămâne în urmă.

Michoacan, Mexic

În timp ce Amelia încearcă să supraviețuiască unei zile de duminică cel puțin incomode, un jurnalist mexican face ultimele retușuri reportajului său despre „febra avocado-ului în Michoacan. În Mexic (cel mai mare exportator mondial de avocado), acest fruct atât de dorit a fost supranumit „aurul verde”. Statul Michoacan, la rândul lui, este epicentrul culturii de avocado, așa cum arată monumentul aflat la intrarea în localitatea Tancíturo, considerată capitala mondială a avocado-ului.

Pentru a răspunde cererii tot mai acerbe, pământul acesta fertil, care până odinioară a susținut culturi vaste de porumb, fasole, ardei și pășuni pentru animale, s-a transformat aproape complet într-o monocultură de avocado (și fructe de pădure), afectând drastic alimentația localnicilor, distrugând întregul ecosistem și influențând dramatic prețul pieței. Pământuri și păduri întregi s-au transformat (legal, dar mai ales ilegal) în zone destinate creșterii de avocado, la un cost de neimaginat pentru mediul ambiental. Pentru a susține ritmul de irigare pe care îl solicită un arbore de avocado (echivalentul a opt pini, arbori ce alcătuiau cândva pădurile michoacane), se folosesc (pe ascuns) sisteme de furtunuri care extrag apa din fântânile destinate consumului uman local.

Se spune că în Michoacan a încetat să mai plouă sau, mai bine spus, că nu se mai permite să plouă. Secetele, rezultatul acțiunii omului, nu sunt doar o consecință a defrișărilor masive. Mai mulți agricultori de avocado au introdus tunuri antigrindină care, chipurile, suavizează grindina și protejează culturile. Cu aceste tunuri, susține comunitatea locală, agricultorii de avocado nu permit să mai existe ploaie: „Ne iau apa și de sus și de jos”, se plânge María, o localnică din Michoacan, jurnaliștilor de la Gatopardo.

Zirimondiro este o comunitate de 800 de persoane din Tancíturo, afectată direct de cultivarea excesivă de avocado (care a secat zăcăminte acvifere și depozite de apă terestră), dar mai ales de criminalitatea aferentă. Comunitatea a trecut prin multe episoade de violență organizată din partea oamenilor de afaceri din domeniul industriei de avocado. De multe ori, victimele sunt muncitorii care taie arborii de avocado și țăranii care apăra pădurea, după cum povestește un membru al comunității Zirimondiro: 

„Au fost ani în care nu se putea ieși din casă după șase-șapte seara. Treceau camionete cu oameni înarmați, iar unele supravegheau camioane mari încărcate cu lemn. Aflam că pe unii producători mai mari îi sechestrau sau, pur și simplu, îi omorau pentru că nu voiau să predea cota de avocado. Nu mai eram în siguranță. Ne închideam în case și ne pierdeam locurile de muncă pentru că ne era frică să nu dispărem.”

Borneo, Indonesia

Filosoful italian Giorgio Agamben vorbește despre mașina antropologică, cultura, ca mecanism care se creeaza perpetuu pe sine și care își plasează opusul dincolo de propriile granițe: natura. În acest sens, natura însăși este un produs cultural. Tocmai de aceea, relația noastră cu această categorie aparte este diferită și, în același timp, determinantă a practicilor noastre cotidiene în utilizarea resurselor și relaționarea cu elementele naturii: animale, plante, mediu. Culturile dezvoltate în siajul religiilor monoteiste au o relație cu natura bazată pe dominare și exploatare. Pe scurt, aceasta este sursa ierarhiilor cu care operăm și care așează specia umană deasupra tuturor celorlalte, construind-o simbolic ca fiind superioară, conștientă de sine și deci îndreptățită la locul ei privilegiat. E adevărat că în ultimele decenii cercetările științifice indică o lume non-umană mult mai complexă, inteligentă, conștientă, însă aceste concluzii sunt departe de a intra în mainstream, și cu atât mai puțin capabile să creeze, încă, noi tipare culturale. 

Pentru indonezieni însă, e clar ca lumina zilei că un urangutan poate gândi și simți, de unde și numele pe care i l-au dat: Orang Utan, adică Om al Pădurii. La fel, nu există îndoială nici pentru sistemul legal din Argentina, care a relocat-o pe Sandra, o femelă urangutan salvată din premisele unei grădini zoologice funcționale, sub protecția drepturilor omului. O curte de apel din Argentina i-a conferit statutul de „persoană non-umană”, și a adus argumentul legal că Sandra a fost timp de 20 de ani ținută în captivitate împotriva propriei voințe. Sandra a fost transferată într-un sanctuar din Florida. 

În același timp, conservaționiștii au îndoieli profunde referitoare la perpetuarea îndelungată a acestei specii, pentru că habitatul natural al urangutanilor se diminuează cu fiecare oră sub presiunea defrișărilor care fac loc culturilor de palmier. Responsabil direct pentru 8% din defrișările anuale totale, uleiul de palmier este prezent în cel puțin 50% din produsele din orice magazin universal, de la biscuiți la șampon, conform World Wide Fund for Nature (WWF), una dintre cele mai mari organizații non-guvernamentale de conservare și protejare a mediului sălbatic din lume. Defrișările se fac de multe ori prin incendii provocate, care contribuie covârșitor la diminuarea biodiversității și la dispariția unor specii precum urangutanul, afectând clima la nivel local și global prin poluarea masivă provocată de fum, cenușă și eliberare de dioxid de carbon. Problematica reducerii populației de urangutani a fost surprinsă și în fotografia lui Thomas Vijayan, „Lumea se întoarce cu fundul în sus” (The World is Going Upside Down), câștigătoarea premiul întâi la concursul internațional Nature TTL din 2021. 

Lanțul de distribuție

Ce legătură are Amelia cu Lidia Cruz din Columbia, cu comunitatea Zirimondiro din Michoacan sau cu urangutanul din fotografia lui Thomas Vijayan? Aceeași pe care o are fiecare dintre noi cu copiii care lucrează în producția de textile din Pakistan pentru a servi industriei „fast fashion”. Sau cu cei folosiți în mineritul pentru metale rare, care sunt utilizate la fabricarea telefoanele atat de indispensabile vieții noastre de fiecare zi. Dorințele individuale agregate constituie motoare ale economiei globale, iar obsesia pentru creșterea continuă (considerată unic indicator al succesului) face ca această economie să supratureze motoarele dorințelor prin stimularea nevoii ca element diferențiator în societate. 

Nu a fost întotdeauna așa. Erau timpuri, nu atât de îndepărtate, când căpșunile în ianuarie puteau reprezenta o metaforă perfectă pentru lucrul de neatins. Nu suntem nostalgici ai acelor timpuri, însă există o distanță largă între cumpătare și abuz, perceput în mod pervers ca drept fundamental. Anii ‘90 au adus cu sine desăvârșirea globalizării economice. Aceasta s-a produs pe fondul deregularizării piețelor și cu ajutorul acordurilor comerciale bi- și multilaterale care au eliminat taxele de import între țările semnatare. Acest lucru a însemnat că, atât producția de materii prime poluante, cât și manufactura au putut fi mutate în colțuri ale lumii unde mâna de lucru este semnificativ mai ieftină, iar drepturile omului și cele legate de muncă – prea puțin importante. O invenție extrem de importantă, apărută deja în anii ‘70, a contribuit și ea la acest fenomen – containerul, care a permis intensificarea transportului maritim, scăderea prețurilor sale și automatizarea porturilor și a depozitelor.

În paralel cu relocarea producției și, implicit, cu separarea producătorilor de consumatori la nivel global, au avut loc alte câteva transformări. Le enumerăm aici aleatoriu, nu în ordinea importanței sau în cea cronologică.

În primul rând, transformarea modului de locuire în orașe a reprodus instantaneu, în oglindă și la scală redusă, tendința globală de separare a producției de consum. Gentrificarea centrelor a avut loc concomitent cu eliminarea, treptată sau brutală, a locuirii mixte. Segregarea dintre săraci și bogați a avut loc „natural”, determinată de prețurile de speculație imobiliară. Chelnerul simpatic care îi servește sendvișul și cafeaua single origin unei persoane cu coordonatele Ameliei are de făcut, în fiecare zi, 20 kilometri dus-întors în naveta dintre casă și locul de muncă. Nu se poate sustrage nicicum de la această deplasare, spre deosebire de Amelia, care poate lucra de oriunde și oricând. În același timp, Amelia face parte din categoria celor a căror simplă atingere a butoanelor enter/trimite comandă/finalizează cumpărăturile influențează viața a sute de oameni din nenumărate lanțuri de distribuție.

Cel mai important produs al orașelor supradezvoltate contemporane este, de fapt, mirajul unei vieți a senzațiilor și experiențelor, din care producția (inclusiv cea a serviciilor) este eliminată complet. Cum, însă, nu toată producția poate fi mutată pe alte continente, ea este mutată în alte lumi aflate doar la câțiva kilometri depărtare, dar separate prin bariere simbolice și materiale greu de trecut. Separarea este reprodusă, accentuată și redimensionata de rețelele sociale și celebrele lor bule, care se reproduc pe sine și recreează la nesfârșit confirmarea propriei viziuni asupra lumii. 

În al doilea rând, costurile umane și de mediu sunt greu de calculat și de identificat, fapt care ajută la perpetuarea mirajului. De exemplu, munca ieftină și prost plătită de pe plantațiile de avocado și hectarele de pădure defrișată în Mexic nu sunt vizibile decât sporadic. Mai degrabă, ele sunt înregistrate ca fapt divers în marile orașe, care distribuie pe scară largă avocado pentru consumatorii asidui. Acesta este și cazul existenței anevoioase a chelnerului de mai sus, existență de care, chipurile, este unic vinovat. 

Cunoaștem cu toții povestea frumoasă, de succes individual prin muncă și perseverență împotriva tuturor obstacolelor. Ne este repetată în continuu, dar ea rămâne o fabula ideologică care transferă la nivel exclusiv individual responsabilitatea și exonerează instituțiile și organizațiile de a-și asuma fie și parte din ea. Experiența ne arată că oricât de mult ar munci un individ și oricât de multă voință ar avea, mobilitatea sa socială nu depinde doar de acest lucru, ci mai ales de factori externi voinței proprii: relațiile sociale, ajutor și norocul circumstanțelor, plasa de siguranță instituțională sau baza educațională minimă pentru a trece de barierele de clasă. Consecința cea mai drastică a acestei ideologii este producerea unui val de copii antrenați pentru a deveni monștri ai succesului individual, divorțați de viziunea ansamblului.

În al treilea rând, noua clasă globală de mijloc are acces aparent nelimitat la consum, care a devenit mijloc de expresie, de construcție și de actualizare a sinelui. Pe parcursul unei singure generații, consumul se transformă dintr-un lux într-un „drept fundamental”, pus la egalitate sau chiar confundat cu seria de drepturi ale omului. Furnizarea de produse ieftine a fost și continuă să fie ingredientul primordial al formării acestei noi clase de mijloc sau, mai degrabă spus, este perpetuarea mirajului că ea într-adevăr există mai departe de fragilitatea poziției în care se află de fapt. Acest miraj a fost evidențiat și de pandemia curentă. În timp ce cei bogați au reușit să treacă aproape neatinși prin restricțiile pandemiei, mulți din clasa de mijloc și-au pierdut slujba, afacerea personală și privilegiile cu care se obișnuiseră. Deși mulți aruncă vina pe generația millennials și pe foamea lor de avocado – acest fruct devenind atât simbol al sentimentului de îndreptățire naturală, cât și măsură a ridicolului –, lucrurile s-au petrecut intergenerațional. 

Această generație a crescut în condițiile deja create prin deregularizarea economică a anilor ’80 și mutarea producției spre țările sărace în anii ’90. Dacă, de exemplu, în 1990, piesele pentru asamblarea unei mașini puteau fi produse de zece ori mai ieftin (cu transportul inclus) în Mexic decât în Detroit, de ce lucrurile nu pot sta la fel și cu avocado? Oricum, clima din anumite regiuni ale Statelor Unite permite cultivarea de avocado, dar grație containerului multivalent oamenii îl pot consuma aproape instantaneu din Mexic. Cu alte cuvinte, nu millennials, ci părinții lor boomers și uitații GenX au creat atât condițiile economice, cât și cultura posibilității și a dezideratului satisfacerii imediate a dorințelor (desigur, sub presiunea propriei traume a creșterii în lipsuri și a supracompensării prin oferirea a tot, fără discernământ, copiilor lor.) Altfel spus, dacă noi nu am avut căpșuni în ianuarie, măcar voi să aveți. Bascularea între extremele atitudinilor acestor două generații a dus la diminuarea discernământului și dispariția cumpătării. 

De aceea, în termeni antropologici, subiectivitatea millenials este împletită cu sentimentul de îndreptățire (entitlement), la fel cum producția de avocado, cocaină și ulei de palmier se împletește cu condițiile socio-economice și culturale preexistente în lumea în care ei au crescut. 

România din acea perioadă era mai aproape de situația Mexicului decât cea a Detroitului, însă semințele gentrificării, atât cele urbane (locale), cât și cele globale, erau vizibile încă de pe atunci, accentuându-se în anii 2000. Evident, nu toată lumea putea oferi totul copiilor, dar cei câțiva care au putut, au făcut-o și mai dihai la început de mileniu, transformând astfel acest comportament de la nivelul intergenerațional în aspirația tuturor. În România care tocmai își începea marșul spre Occident, copiii millennials au crescut cu imaginile consumului inaccesibil difuzate pe canalele televiziunii prin satelit, imaginându-și că Occidentul a fost întotdeauna așa. În același timp, vedeau și râvneau la ceea ce aveau prietenii lor din familiile îmbogățite instantaneu, cu access aparent imediat la acest miraj. Nici ei, nici părinții lor nu își dădeau seama că, de fapt, în anii ‘70 și ‘80, Occidentul trecuse și el prin greutăți și lipsuri cauzate de fenomenele menționate mai sus: delocalizarea și pierderea de locuri de muncă, lipsa multora dintre alimentele și bunurile pe care astăzi le considerăm indispensabile și scumpirile datorate crizei petrolului.

Odată însușit acest drept fundamental de satisfacție imediată, este extrem de greu să renunți la el, la fel ca la orice dependență. Global, suferim de o adicție la creșterea economică nelimitată, la experiența gratificării instantanee și la orbirea colectivă față de consecințele acestora. 

Ce-i de făcut?

Speranțe intergeneraționale

În genetică, dar și în științele sociale, se spune că ceea ce uită copiii își amintesc nepoții. Nu din aceleași motive, și (sperăm) nu cu aceleași consecințe. Abia acum, globalizarea economică și ideologică începe să se extindă și să atingă nivelul conștiinței: conștiința că împărțim aceeași planetă și că acțiunile noastre individuale și colective au consecințe nu doar la mii de kilometri distanță, ci și la doi pași de noi, prin așa-zisul efect de bumerang. În acest context, nu este important să vedem doar semnele trecutului, ci și urme ale viitorului posibil astăzi.

Sub presiunea unei imagini mai clare despre consecințele schimbărilor climatice și, implicit, asupra bunăstării fiecăruia, nepoții boomer-ilor și copiii GenX-erilor – așa-zisa Generație Z – se formează într-un cu totul alt mediu informațional. Imaginile consumului opulent sunt dublate de cele ale suferinței animale și vegetale, care pare să fie chiar mai persuasivă decât cea umană. GenZ-erii văd încă de mici, pe de o parte, păduri arzând, animale măcelarite și orașe inundate iar, pe de altă parte, yachturi inexplicabil de mari, toalete aurite și excursii în spațiu. Poate că acestei generații îi va părea că ultimii 30 de ani nu au fost decât o fată morgana, un paradis promis și niciodată atins pentru care părinții lor au plătit scump, primind în schimb o țeapă de proporții, un fel de Festival Fyre de dimensiuni planetare. Organizatorul Fyre a susținut că, evident, nu are nici o responsabilitate pentru rezultat, la fel cum nici generațiile anterioare nu își asumă vreo vină.

Speranța ar fi ca generația Z să își amintească lipsa nu ca pe o privare de drept individual (cel de satisfacție imediată), ci ca pe un fapt necesar pentru afirmarea unor drepturi. Să înțeleagă că aceste drepturi trec dincolo de individ, dincolo chiar și de umanitate, pentru a cuprinde viața în toate formele sale. 

Poate că ei sunt cei care, prin regăsirea cumpătării ca virtute aristotelică, vor instaura ideea de conștiință planetară și o vor transpune în practici cotidiene în care libertatea și responsabilitatea se suprapun, așa cum Viktor Frankl sugera în mod imperativ în „Omul în căutarea sensului vieții”: 

„Libertatea, totuși, nu este ultimul cuvânt. Libertatea este doar o parte a poveștii și doar jumătate din adevăr. Libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. De fapt, libertatea este în pericol de a degenera în simplă arbitrarietate dacă nu este trăită în termenii responsabilității. De aceea, recomand ca Statuia Libertății de pe Coasta de est [a Statelor Unite] să fie acompaniată de o Statuie a Responsabilității, pe Coasta de vest.”

Trăirea libertății în termenii responsabilității ar fi o continuare fericită a globalizării economice începute și impulsionate de lăcomie. În siajul acesteia a venit apoi globalizarea socio-politică, construită pe mirajul existenței individului ca entitate independentă și autosuficientă. Să sperăm că „După mine, potopul” (motto care, în viziunea generatiei X, pare să fi caracterizat generatia boomer-ilor) se va transforma, pe parcursul generației Z în „împreună în arca globală.” Un avertisment: libertatea fără responsabilitate este extrem de seducătoare. Încurajarea consumului iresponsabil, dublată de invizibilizarea lanțurilor de producție și distribuție, duce automat la perpetuarea ideii de „business as usual”. Viitorul nu este însă niciodată o repetiție a trecutului. Iar responsabilitatea înseamnă nu doar asumarea alegerilor trecute, ci și grija pentru cum ne proiectăm viitorul în și prin alegerile prezente.

*Vedere de la autori

♦ ♦ ♦

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor „Paris Elegant, Teheran Incitant. Corpuri Estetice, Subiecte Politice”, „Voioasa expunere a ordinii mondiale” și „Într-o zi, orașul. Adoptă un canadian” apărute în română la editura Curtea Veche. A obtinut doctoratul la Universitatea California, Irvine și este lector asociat la Universitatea Royal Roads, Victoria din Canada. Este activ și în calitate de consultant pentru strategii de business social și sustenabil și managementul schimbării (change management).

Iulia Hau este traducătoare și jurnalistă, căreia îi place să scrie despre călătorii, rasism, feminism și societate. Preferă biletele de avion doar dus și călătoriile lungi, profunde, care îi permit să înțeleagă și să se imerseze temporar în cultura pe care o vizitează, mai degrabă decât bifarea frenetică a listelor cu obiective și experiențe turistice.

Editat de Laura-Maria Ilie

Ilustrații de Andrei Dinică

Odată cu acest praf ne ducem și noi - Dispariția CET Giurgiu

Fenomenul dezindustrializării implică un proces gradual ...

Despre Viruși și Oameni

Coronavirusul nu vrea să ne omoare, ci luptă pentru supravie

Acasă

Obiecte, atmosfere, mirosuri, texturi, fragmente de memorie,

Configurarea identității prin mâncare și gătit

„Ai mâncat?”, „Ce vrei să-ți fac de mâncare?” sau ...