Viorel trage frâna de mână, scoate cheile din contact și iese din mașină. Rămâne câteva secunde fixat cu ochii pe poarta termocentralei din Giurgiu, pe care a intrat 30 de ani la rând. Acum poarta este închisă, așa că ne strecurăm printre gratiile ei ca să putem ajunge la ce a mai rămas azi din uzină.

Centrala Electrică de Termoficare Giurgiu – CET Giurgiu își datorează existența politicii de industrializare accelerată a Municipiului Giurgiu și apariției unui mare obiectiv energofag – Combinatul Chimic Giurgiu. Asigurarea energiei electrice și termice era o problemă care trebuia rezolvată cu resurse ieftine – cărbune –, în condițiile în care în anii ‘70 avuseseră loc crize petroliere la nivel mondial. CET Giurgiu a fost pusă în funcțiune în 1984, având rolul de a asigura energie termică cu abur și apă fierbinte pentru industria orașului – combinatul chimic, industria textilă și industria alimentară – și de a încălzi, în sistem centralizat, toate blocurile din oraș și instituțiile racordate.

Angajații întreprinderii vorbesc despre sfârșitul anilor ‘80 ca fiind vârful activității centralei. Începând cu anii ’90, însă, industriile sucombă una câte una și încep debranșările în masă în toată țara. Dezindustrializarea e în floare și atrage după sine și declinul CET-ului.

Prima care s-a desființat a fost Fabrica de zahăr, căreia CET Giurgiu îi livra aproximativ 100 de tone de abur pe lună. A urmat Întreprinderea Textilă Dunăreana, cu aproape 80 de tone de abur lunar, urmată de Combinatul Chimic, care a intrat în restructurare la scurt timp. Populația orașului a scăzut în urma procesului de dezindustrializare și, odată cu ea, și activitatea CET-ului. Dacă până în 1990 aproximativ 90% din energia electrică livrată de CET Giurgiu era pentru industrie, restul fiind alocat locuitorilor municipiului, după Revoluție lucrurile au stat cu totul altfel, centrala livrând aproximativ 70% din energie către populație, conform spuselor lui Viorel, directorul comercial al CET-ului, în funcție din anul 1991.

În 1997, Guvernul Victor Ciorbea a dat o ordonanță în urma căreia aproximativ 400 de angajați ai CET Giurgiu au plecat voluntar, primind în schimb salarii compensatorii. În 2002, centrala devenea, pe hârtie, SC Uzina Termoelectrica Giurgiu SA (SCUT), intrând în administrația Consiliului Județean Giurgiu.

Au urmat alți câțiva ani de restructurări, criză economică și încercări eșuate de atragere a investitorilor străini. Abia în octombrie 2010 termocentrala se privatizează, pentru ca în martie 2013 să înceteze să mai fie activă. În 2014, SCUT era trecută în insolvență și, un an mai târziu, i se declara falimentul. După o primă evaluare a bunurilor, începând cu 2016 termocentrala vinde și închiriază o parte din clădirile încă funcționale, o altă parte fiind demolată pentru fier vechi. Au fost păstrați doar șase angajați, dintre care patru lucrau și pentru Global Energy Production – GEP, firma care preluase în 2013 activitatea termocentralei și o parte din clădiri.

Viorel pășește printre clădiri abandonate și ierburi crescute la întâmplare. Aproape orice îi stârnește câte o amintire plăcută, de la nucul plantat de el, la mirosul persistent de păcură. „E trist că, atunci când vor vinde tot ce e scos la vânzare, se vor duce toate…”

Ne apropiem de o salcie și Viorel mă roagă să îl fotografiez. Mai are o poză din 2008 făcută tot acolo, doar că în spatele salciei se ridica falnic clădirea cu Sala cazanelor, Sala turbinelor și benzile transportoare de cărbune. În 2016 a fost demolată pentru fier vechi. Este un moment dureros, despre care îi vine greu să vorbească.

Mergem să luăm cheile de la Elena, șefa depozitelor de materiale, angajată aici din 1987. Femeia are cheile de la toate clădirile încă în picioare, așa că oricine vrea să viziteze depozitele sau fostele birouri trebuie să vorbească cu ea. „E greu să treci peste locul în care ai muncit, să vezi că devine o ruină”, ne spune ea, în timp ce ne descuie, pe rând, lacătele de la depozite. „E prea dureros pentru oameni să intre pe aici. Ce să găsească? Să se dea peste cap?”

În urma demolărilor rămân oamenii și memoria lor afectivă. Apoi obiectele. Apoi speranța că se mai poate salva ceva, așa cum s-a întâmplat cu Combinatul Siderurgic Reșița, unde foștii angajați au apărat distrugerea furnalului, sau cu hidrocentrala de la Sadu, unde s-a înființat un muzeu al electricității.

Liviu Chelcea spune că patrimonializarea industriei presupune înțelegerea felului în care a funcționat industria în trecut, protejarea și îngrijirea clădirilor și a utilajelor, datorită valorii lor tehnice, istorice sau estetice. Însă patrimonializarea poate fi legată și de bunurile intangibile, putând vorbi astfel de patrimoniu imaterial – „Este vorba de istorii orale legate de experiența de locuire a comunităților industriale, de documentarea și înregistrarea îndemânărilor și tehnicilor necesare funcționării echipamentului arhaic al fabricilor patrimonializate”.