Odată cu acest praf ne ducem și noi - Dispariția CET Giurgiu
Fenomenul dezindustrializării implică un proces gradual de disoluție cu efecte în cultura materială și imaterială. Putem salva istorii prin patrimonializare? Maria Bălănean explorează memoria afectivă a foștilor angajați ai CET Giurgiu și percepția acestora asupra trecutului prin raportarea la amintiri și la obiectele prezentului. O călătorie vizuală prin teritoriul visului industrial și al dezintegrării sale.
Viorel trage frâna de mână, scoate cheile din contact și iese din mașină. Rămâne câteva secunde fixat cu ochii pe poarta termocentralei din Giurgiu, pe care a intrat 30 de ani la rând. Acum poarta este închisă, așa că ne strecurăm printre gratiile ei ca să putem ajunge la ce a mai rămas azi din uzină.
Centrala Electrică de Termoficare Giurgiu – CET Giurgiu își datorează existența politicii de industrializare accelerată a Municipiului Giurgiu și apariției unui mare obiectiv energofag – Combinatul Chimic Giurgiu. Asigurarea energiei electrice și termice era o problemă care trebuia rezolvată cu resurse ieftine – cărbune –, în condițiile în care în anii ‘70 avuseseră loc crize petroliere la nivel mondial. CET Giurgiu a fost pusă în funcțiune în 1984, având rolul de a asigura energie termică cu abur și apă fierbinte pentru industria orașului – combinatul chimic, industria textilă și industria alimentară – și de a încălzi, în sistem centralizat, toate blocurile din oraș și instituțiile racordate.
Angajații întreprinderii vorbesc despre sfârșitul anilor ‘80 ca fiind vârful activității centralei. Începând cu anii ’90, însă, industriile sucombă una câte una și încep debranșările în masă în toată țara. Dezindustrializarea e în floare și atrage după sine și declinul CET-ului.
Viorel pe ruinele clădirii demolate
Prima care s-a desființat a fost Fabrica de zahăr, căreia CET Giurgiu îi livra aproximativ 100 de tone de abur pe lună. A urmat Întreprinderea Textilă Dunăreana, cu aproape 80 de tone de abur lunar, urmată de Combinatul Chimic, care a intrat în restructurare la scurt timp. Populația orașului a scăzut în urma procesului de dezindustrializare și, odată cu ea, și activitatea CET-ului. Dacă până în 1990 aproximativ 90% din energia electrică livrată de CET Giurgiu era pentru industrie, restul fiind alocat locuitorilor municipiului, după Revoluție lucrurile au stat cu totul altfel, centrala livrând aproximativ 70% din energie către populație, conform spuselor lui Viorel, directorul comercial al CET-ului, în funcție din anul 1991.
În 1997, Guvernul Victor Ciorbea a dat o ordonanță în urma căreia aproximativ 400 de angajați ai CET Giurgiu au plecat voluntar, primind în schimb salarii compensatorii. În 2002, centrala devenea, pe hârtie, SC Uzina Termoelectrica Giurgiu SA (SCUT), intrând în administrația Consiliului Județean Giurgiu.
Clădire treapta I de păcură
Au urmat alți câțiva ani de restructurări, criză economică și încercări eșuate de atragere a investitorilor străini. Abia în octombrie 2010 termocentrala se privatizează, pentru ca în martie 2013 să înceteze să mai fie activă. În 2014, SCUT era trecută în insolvență și, un an mai târziu, i se declara falimentul. După o primă evaluare a bunurilor, începând cu 2016 termocentrala vinde și închiriază o parte din clădirile încă funcționale, o altă parte fiind demolată pentru fier vechi. Au fost păstrați doar șase angajați, dintre care patru lucrau și pentru Global Energy Production – GEP, firma care preluase în 2013 activitatea termocentralei și o parte din clădiri.
Ce rămâne în urma demolărilor?
2008/ 2019 - Din spatele salciei a dispărut o clădire
Viorel pășește printre clădiri abandonate și ierburi crescute la întâmplare. Aproape orice îi stârnește câte o amintire plăcută, de la nucul plantat de el, la mirosul persistent de păcură. „E trist că, atunci când vor vinde tot ce e scos la vânzare, se vor duce toate…”
Ne apropiem de o salcie și Viorel mă roagă să îl fotografiez. Mai are o poză din 2008 făcută tot acolo, doar că în spatele salciei se ridica falnic clădirea cu Sala cazanelor, Sala turbinelor și benzile transportoare de cărbune. În 2016 a fost demolată pentru fier vechi. Este un moment dureros, despre care îi vine greu să vorbească.
Mergem să luăm cheile de la Elena, șefa depozitelor de materiale, angajată aici din 1987. Femeia are cheile de la toate clădirile încă în picioare, așa că oricine vrea să viziteze depozitele sau fostele birouri trebuie să vorbească cu ea. „E greu să treci peste locul în care ai muncit, să vezi că devine o ruină”, ne spune ea, în timp ce ne descuie, pe rând, lacătele de la depozite. „E prea dureros pentru oameni să intre pe aici. Ce să găsească? Să se dea peste cap?”
Multe documente au fost lăsate în voia sorții. La găsirea acestei încăperi, Viorel a scormonit printre acte și a luat câteva cu el
Intrăm în stația de tratare a apei, printre puținele clădiri încă funcționale, care acum e folosită de GEP. „Dacă până în ‘97, când a fost ordonanța mare, m-ai fi întrebat ce e ăla stres, nu știam să-ți zic.” Așa începe discuția cu George, laborant chimist la GEP. A lucrat din 1985 până în 2013 la CET, dar cu frica a trăit din ’97, când au început să fie dați oameni afară, încetul cu încetul, dar constant. Când a fost întrebat dacă vrea să treacă la noua firmă, GEP, tot de frică a acceptat. Știa că CET-ul avea să se închidă în curând.
Tunelul de dezghețat cărbuni
Când a avut loc demolarea clădirii cu Sala cazanelor, George a refuzat să iasă din laboratorul lui. „Am simțit o zguduitură puternică. La propriu și la figurat.”
Discuția este întreruptă din când în când de Viorel. Se ridică de pe scaun și merge către un scaun roșu, vechi, din celălalt colț al încăperii. „Vezi scaunul ăsta? Eu l-am salvat când au intrat cu excavatorul.” Discuția continuă cu amintirile celor doi angajați, cu povestea rutinelor muncii lor. Cei doi bărbați se lasă cuprinși de nostalgie.
Termocentrala – patrimoniu industrial posibil?
În urma demolărilor rămân oamenii și memoria lor afectivă. Apoi obiectele. Apoi speranța că se mai poate salva ceva, așa cum s-a întâmplat cu Combinatul Siderurgic Reșița, unde foștii angajați au apărat distrugerea furnalului, sau cu hidrocentrala de la Sadu, unde s-a înființat un muzeu al electricității.
Liviu Chelcea spune că patrimonializarea industriei presupune înțelegerea felului în care a funcționat industria în trecut, protejarea și îngrijirea clădirilor și a utilajelor, datorită valorii lor tehnice, istorice sau estetice. Însă patrimonializarea poate fi legată și de bunurile intangibile, putând vorbi astfel de patrimoniu imaterial – „Este vorba de istorii orale legate de experiența de locuire a comunităților industriale, de documentarea și înregistrarea îndemânărilor și tehnicilor necesare funcționării echipamentului arhaic al fabricilor patrimonializate”.
Dificultatea abordării istoriei recente din anii socialismului persistă și astăzi. Situația economică precară a multora dintre societățile cu patrimoniu industrial este un factor care le împiedică să fie refuncționalizate sau revalorificate, vânzarea pe părți sau abandonul apărând ca singurele soluții. Într-un articol scris de arhitecta Irina Iamandescu pe site-ul fostului Institut de Memorie Culturală, aceasta începe cu o declarație a participanților de la congresul din 2003 al TICCIH – Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial din Charta Patrimoniului Industrial: „Clădirile şi structurile construite pentru activităţi industriale, procesele şi uneltele folosite, oraşele şi peisajele în care sunt amplasate, împreună cu manifestările lor tangibile sau intangibile, sunt de o importanţă fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria lor trebuie predată, înţelesul şi semnificaţia lor trebuie demonstrate şi subliniate în ochii opiniei publice, iar exemplele cele mai semnificative şi caracteristice trebuie identificate, protejate şi întreţinute, în sensul Cartei de la Veneţia, spre folosul prezentului şi viitorului”.
Clădire atelier mecanic
Întrebat ce își imaginează că s-ar putea face pentru o resuscitare a spațiului, Viorel spune că, măcar pentru cele 83 de hectare – depozitul de zgură și cenușă –, speră să se găsească o soluție. „Un parc sau, de ce nu?, o grădină botanică. Celelalte 54 de hectare se pot transforma într-un parc fotovoltaic. Am avut discuții cu posibili investitori. N-a fost să fie. Până acum.”
Una dintre porți, salvată de la fier vechi
Viorel a decis că, dacă nu se poate opune în vreun fel demolării, măcar să o documenteze. A filmat și a fotografiat momentul și i-a încurajat și pe câțiva dintre colegii săi să facă același lucru. S-au tachinat ca să își ascundă emoțiile – „Ce faci, Corcodele, plângi?”, îl întreabă Viorel pe un coleg, în ultima lor tură prin clădire –, iar apoi Viorel a strâns toate materialele într-un folder. Încă nu știe ce să facă cu ele, dar se bucură că măcar există.
Steagul de pe clădirea demolată
Turul se încheie în biroul lui Viorel de la GEP. Pe perete atârnă o fotografie alb-negru cu clădirea demolată. Dedesubt, niște pasaje din Biblie. Din fostul birou, azi o ruină, păstrează plăcuțele de pe ușă cu numele și funcția lui și steagul sfâșiat care flutura cândva în vârful clădirii demolate. Vorbește la telefon, apoi se așază pe scaun și oftează: „De fapt, singura amintire pe care o iau cu mine e munca…”.
Notă: De la data scrierii acestei lucrări (februarie 2019), GEP a dat faliment, iar activitatea a fost preluată de Uzina Termoelectrica Production. Termocentrala mai are doar doi angajați acum. Viorel este unul dintre ei.
♦ ♦ ♦
Maria Bălănean este editor de film și absolventă a masterului de Studii Vizuale, SNSPA. Din când în când mai pornește la drum lung cu rucsacul și vioara-n spate.
Editat de Laura-Maria Ilie și Paul Breazu
Fotografiile aparțin autoarei