Sensibilitatea ruinei

Bucureștiul are o alură eterogenă, care te transpune temporal, cultural, spațial la fiecare pas; coexistența construcțiilor moderne cu casele boierești și locurile virane, stiluri arhitectonice diferite, influențe apusene lângă cele răsăritene, raționalitatea organizărilor funcționale cu sacrosancta simetrie a modernismului. Cum îi privim ruina?

The ruin glares at us with the horror of its abandonment

(Anna Tsing)

Relația mea, în copilărie, cu Bucureștiul a fost intermediată și olfactiv. Mirosul câinelui vecinei de la etajul 3, care persista în lift mult după ce patrupedul cobora, mirosul plantelor din scara de bloc și al mâncărurilor – strecurat pe sub uși, sau prin ușa larg deschisă! –, izul greoi, bâhlit, al Lacului Tineretului într-o zi călduroasă, mirosul locului de joacă de la grădiniță sau cel al dudelor strivite sub adidași (ce discuții se mai stârneau acasă când pătam tot holul…), mirosul pătrunjelului de la tarabele din piață, mirosul plăcut, de cremene încins, al pocnitorilor… Și lista poate continua cu alte ancore olfactive prin care orașul mi-a rămas în memorie. Aproape 15 ani am petrecut în enclavele cartierelor Panduri și Tineretului, două zone „noi”, cartierele-dormitor, private de lunga istorie a Bucureștiului, care poate fi citită în clădirile și estetica unor spații din centrul orașului. Intermediar, am locuit pentru scurtă vreme în Cotroceni; un semn, pe care nu l-am înțeles atunci, al unei altfel de existențe și mugure al unor întrebări dintr-un viitor îndepărtat despre relația dintre funcționalitate și statut. În Tineretului, de la sfârșitul grădiniței până la începerea liceului, am trăit în „confortul” ușor în care coexiști fără întrebări. Convivialitatea cu vecinii a lipsit, iar amintirea ieșirilor în cartier este vagă, pentru că eram destul de mică pe atunci. Amintirea Bucureștiului din acea perioadă se desenează fără ambianța cartierului sau a locurilor idilice ale Capitalei, despre care citisem în cărți sau pe care le vedeam prin ochii celor care veneau, din provincie, să ne viziteze: bunici și prieteni ai părinților. Am fost socializată cu o imagine a orașului și prin raportarea părinților, bucureșteni nenativi, la Capitală: remarci admirative sau peiorative, comparații inevitabile cu orașul natal. Imaginile, autentice sau nu, aduse de părinți pe fereastra copilăriei erau ilustrațiile unui oraș trecut. Când, în clasa a noua, am ajuns în Lazăr, lipit de Cișmigiu – cum mai mirosea primăvara parcul! –, la doar șapte minute de mers pe jos de Universitate, am descoperit orașul a cărui existență mi-a fost vag semnalată în perioada Cotroceni. Se împlinesc, iată, opt ani de când învăț și îmi petrec timpul liber în zona aceasta. Astfel, a venit constatarea că Bucureștiul nu este doar unul. Sau este unul, dar multiplele sale planuri se întrepătrund, fără însă a se suprapune. Iar când am descoperit, pe rând, arhivele – fotografii și documente din Bucurestiul anilor ‘20, ‘60, ‘90 –, micul meu univers olfactiv a trecut în plan secund. Pentru că aveam nevoie de o altă amplitudine de prelucrare a datelor, am ajuns să mă uit în jur cu acea privire care se anticipa pe sine cu ceea ce vreau să cred că se va numi… privire antropologică.

Am ales să privesc în jur și să caut o esență de care să mă agăț, prin care să îmi alimentez înțelegerea. O pornire care mi-a relevat obligativitatea studiului și a unei introiecții mai amănunțite. În nenumăratele plimbări de explorare ale acestui oraș în care locuiam, dar pe care abia începeam să-l descopăr, clădirile dezafectate, spațiile abandonate, în paragină, m-au atras, deși numele lor generic, cel de ruine, nu consista nici în periscopul (pentru a privi „deasupra”), nici în endoscopul (pentru a „intra” în intimitate) potrivit pentru a vedea mai clar. Am proiectat ficțiuni, contrafactualități despre ce ar fi fost când ar fi fost sau despre ce ar putea fi când vor putea fi – și care ar putea fi rolul acestei încărcături al lui „a fi”. Am construit retropii, acele trecuturi imaginare despre care vorbea Bauman. Toate acestea îmi confereau un sentiment ambivalent difuz; era atât fascinație datorată rezonanțelor simbolice, cât și o derelicțiune constantă. Replica orașului, în mezza voce, este ruina.

Intrare dezafectată bloc Magheru

Ruină? Qu’est-ce que c’est ça?

Ruina este și materialitate, și transcendență. Ea reprezintă o altă formă de existență, o punte. Ruinele, deși adeseori sunt asociate cu pierderi și dezmembrare, cu o dezintegrare a elementelor fizice, sunt de fapt forme diferite de organizare, nefiind o dispariție completă, ci o prezență-absență, o ruptură de sens; o coerență în dezordine. Însă aceste forme de organizare reordonează spațiul, fac perceptibil firul roșu al clădirilor în timp și al zidirii noastre. Raportul cu timpul și memoria este esențial, căci ruina nu are valoare în sine; noi i-am conferit-o, cultural. Se află, astfel, într-o zonă liminală, la intersecția dintre cultură și natură, reprezentând o relație între oameni, locuri și fenomene. Prin asocierea unor trăsături materiale cu niște trăsături imateriale, conferim autenticitate ruinei printr-o valoare de ostentație. Integrăm trecutul în identitatea noastră, investim ruinele cu memorie afectivă și ne implicăm, mai mult sau mai puțin stângaci, într-un dialog cu oamenii timpului, spre a înțelege timpul. Actualmente, pierzându-și utilitatea, ruinele par inadaptate la prezent. Și dacă statutul ontologic al ruinei este greu de distins, ce se întâmplă în cazul în care ruina este totodată și monument istoric – mai degrabă o „devenire” administrativă decât una „naturală”?

Însă, precum mirosul ruinelor nu este același – ba din contră, diferă, este greu identificabil și greu asimilabil –, ruinele nu reprezintă o categorie unitară.

Bulevardul Magheru

30 ianuarie 2019. Eram în primele luni de cercetare de teren pe Bulevardul Magheru din București, în documentarea lucrării de licență. Stăteam lângă Garajul Ciclop, cu nelipsita agendă de notițe în mână, când un domn între două vârste, care făcea poze la nou-inauguratul Hotel Lido, m-a întrebat dacă sunt inspector. I-am expus, pe scurt, ce fac, ce caut și i-am povestit despre Garajul Ciclop. „Haide, domnișoară, mă pui să mă uit la toate dărâmăturile! Zău, ce vezi? O bucată de beton.”

Nu a rămas o reacție singulară. În nenumăratele interviuri și discuții informale in situ am sesizat preponderent aceeași raportare. Arareori, câte o privire nostalgică, încheiată cu remarca: „Ăștia nu fac nimic, lasă să ne îngroape orașul de vii”.

Bulevardul Magheru din București este un bulevard căruia i se atribuie caracteristici mai degrabă retrospectiv: a fost, a avut, s-a întâmplat. Proiectul CALUP cuprinde o hartă a spațiilor nefolosite din București, deocamdată în variantă beta. Blocul ARO, la parterul căruia funcționa fostul Cinema Patria și Garajul Ciclop sunt incluse.

          Blocul ARO

Ciclop

Garajul Ciclop, construit în anul 1928 din ordinul lui Dumitru Bragadiru, a fost prima parcare supraetajată din București. Perioada interbelică a adăpostit în această clădire ultimele trend-uri în materie de mașini și modă. În 1932 a fost organizată aici Expoziția modei. Clădirea se înscria în stilul modernist, care presupunea prevalența orizontalității, clădiri paralele – ca pentru a fi privite din mașină –, spații deschise, profilul pur, volume simple, funcționalism și viziunea unui oraș-mașină.

Astăzi, clădirea se află într-o stare accelerată de degradare. O încercare de regenerare o reprezintă desfășurarea în 2015 în acest spațiu a Pavilionului de Artă București – Art Safari, unul dintre cele mai mari evenimente dedicate artei din țară. Această încercare de revitalizare a atras mulți vizitatori și a crescut nivelul de conștientizare a oportunităților pe care această clădire le-ar putea oferi. Însă sensibilizarea publicului nu a avut nicio consecință pe termen lung în ceea ce privește Garajul Ciclop. Încercări de revitalizare ale clădirii Ciclop au venit și din partea antreprenorilor Pegas, care au reînregistrat marca la OSIM, căci și vechiul brand local de biciclete ajunsese o ruină, și au început o afacere de garaj în… Garajul Ciclop. Readucerea pe piață a unei mărci aproape dispărute se încadra în peisajul clădirii lăsate în paragină. Era un proces de (re)facere. La scurt timp, însă, garajul Pegasului s-a mutat, iar povestea bicicletelor continuă în altă parte, dezvoltându-se într-o afacere de succes. Povestea Ciclop, însă, nu a mai continuat. În prezent, Galeriile Artmark au scos clădirea la licitație, care poate fi tranzacționată „individual sau la pachet cu cinematograful Scala”. (La pachet?!…). Unele persoane se raportează la Garajul Ciclop cu evlavie paseistă, însă majoritatea îl tratează mai degrabă în statutul decăzut decât în cel de odinioară. Identitatea spațiului nu este conservată printr-o imagine statică – clădirea este într-o formă de dezagregare progresivă, reprezentând un pericol real pentru pietoni din cauza bucăților de tencuială care se desprind.

Astăzi o ruină, clădirea de 16.000 de metri pătrați este declarată monument istoric (monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin Legea 422/2001).

În cartea sa din 1998, Alegoria patrimoniului, arhitecta Françoise Choay reprezenta monumentul ca fiind „un instrument de memorie care solicită și mobilizează, prin prezența sa fizică, o memorie vie, organică, corporală, care întemeiază genealogia și identitatea”. Totuși, monumentul istoric nu este construit în mod deliberat cu scopuri memoriale, ci este ales ulterior pentru valoarea sa în istorie sau artă; el este constituit a posteriori. Deși există cazuri particulare în care o clădire a fost construită conștient pentru viitorime, de cele mai multe ori, acordarea statutului de monument se face retrospectiv. Patrimonializarea poate însemna atât o operă de salvgardare a spațiului construit, cât și paralizare, distrugere (in)voluntară prin dorința de a-l salva. „Obiectivul însuși al conservării patrimoniului istoric a fost dictat de istoria Europei Occidentale și de determinările ei” (ibid.). Distrugerile neintenționate survenite prin practicile de conservare sunt cauzate de metamorfozarea valorii de folosință sau printr-o reestetizare ideologică a orașului.

Garajul Ciclop este doar un exemplu dintr-o panoplie mult mai largă de ruine devenite monumente-patrimoniu, linie în care se înscrie și Micul Trianon, cu soarta sa. Dar șansa revenirii la viață există. Ruina a devenit „cool” – curentul Ruin Porn, evenimentele precum Electric Castle –, ruina este spațiu al libertății de experimentare. Epoca postindustrială și tranziția la capitalism au produs ruine. Dar și prezentul poate produce ruine. De fapt, prezentul, care nu este decât un ieri pentru mâine, a și început să producă ruine.

          Parter comercial Bd. Magheru

Ruina și epoca postcorona. Panseuri

Grija și dorința păstrării unei distanțări fizice în spațiile altădată aglomerate s-ar putea perpetua și în perioada „postcorona”. Astfel, Celălalt va deveni mai vizibil ca oricând. Alteritatea din spațiul proxim nu va mai fi tratată cu indiferență, politicoasa „neatenție civilă” ar putea fi înlocuită de o atenție programatică mult sporită. Până mai ieri, doar excepționalitatea sau fapta celui de lângă noi ne suscitau interesul; orice ieșit din spectrul obișnuinței și care marca diferența. Teama de o posibilă îmbolnăvire de Covid-19 sau de altceva în mijlocul unor necunoscuți va persista, iar încercarea de a rămâne transparent pentru celălalt și dorința de a avea un trup care să nu „trădeze” – stigmatul tușitului în public capătă noi conotații sociale – vor fi sporite.

Marile noduri turistice, spațiile expoziționale, clădirile cu birouri open space, sălile gigant de spectacole sau de evenimente care adăposteau mii de participanți, spațiile destinate activităților indoor care strângeau laolaltă oameni de pe întreg eșichier sociodemografic ar putea să necesite o regândire într-o nouă paradigmă. Bineînțeles, ce se va întâmpla și cum va arăta exact spațiul de mâine este greu de preconizat, însă certitudinea rezidă într-un mâine care nu are cum să nu țină seama de noile provocări.

Materialitatea spațiului construit ar putea să se „transfere” în mediul virtual prin extensiile tehnologice: VR (Virtual Reality), AR (Augmented Reality), AI (Artificial Intelligence) ș.a.m.d. Vizite la muzeu de pe canapea, participare la expoziții virtuale, spectacole fără prezența fizică în sală a spectatorului – oare o să ne lipsească tusea ocazională a vreunui spectator sau chiar soneria-deja-ruină Nokia tune? –, evenimente sportive doar cu sportivi. Spațiul construit impune o relație multisenzorială și o relație între proporții, o experiență trăită în care controlul individului asupra realității este limitat. În mediul virtual, însă, făuritor de experiențe, meșter de senzații, lucrurile pot sta altfel. Fie că va putea schimba perspectiva din care se privește un tablou sau o sculptură – câți dintre noi l-am privit pe David de sus? Și, oare, o statuie este „făcută” pentru a fi văzută de sus? În aceeași idee în care accesul în culise poate diminua din impactul unei piese de teatru, convenția unei statui este dată de unghiurile din care aceasta este privită –, fie că se va plimba la Acropole de sub aerul condiționat de acasă. Corpul este intermediar pentru existența umană; temperatura înregistrată de piele are rol în ceea ce David Le Breton numește, în Antropologia corpului și modernitatea (2002), „continuitatea organică între percepții senzoriale și mediul imediat”. „Atmosfera” unui eveniment sau a unui spațiu constituia unul dintre motivele forte ale accesării lor. Posibilitatea unui simulator de atmosferă, îndeplinirea scopului socializării și al construirii de capital social, cultural, simbolic, surmontarea riscului butaforiei sunt doar câteva dintre posibilele sarcini de mâine.

Criza financiară care se profilează, colapsul unor industrii, la care asistăm deja, adâncirea clivajului dintre bogați și săraci – prăpastia era mare, oricum, dar acum suntem obligați să privim în jos și să îi simțim abisul –, accesul (și) mai privilegiat la anumite resurse, precum școala online, telemunca etc, reprezintă începutul unei liste lungi de factori care vor modela un mâine deja palpabil. Scenarii pesimiste sau nu, ele sunt teme de gândire care, luate cum grano salis, nu pot fi omise. Reconceptualizarea orașelor poate atrage după sine ruinarea unui mod de a percepe existența și totodată ruinarea fizică a unor clădiri, spații sau chiar a unor întregi orașe, mai ales cele a căror principală sursă de venit era turismul, motor prin care afacerile locale erau susținute.

Dacă luăm în seamă și avântul construcțiilor imobiliare și al spațiilor comerciale, putem face un exercițiu de imaginație: un oraș ale cărui clădiri nu ar mai avea rolul acordat inițial. Spații întregi care nu vor mai avea rațiunea de a fi.

Dacă în prima parte a articolului am privit ruinele prin învestirea cu sens retrospectiv, prin lentila a ceea ce au fost cândva și ceea ce sunt acum, închei prin propunerea de a încerca să și anticipăm ruina, prospectiv, prin ceea ce va deveni. Abandonarea unor spații în favoarea altora, fie ele virtuale sau nu, se va petrece cu o cadență mai alertă, deși trecerea va fi perceptibilă în viteze diferite, în funcție de unghiul subiectiv.

Ruina vorbește și se lasă vorbită. Înglobează un trecut, un prezent și un viitor. Este o afirmație; o virgulă, nu un punct. Nu este ceva pus între paranteze, ci paranteza însăși. Sau, poate, chiar destrămarea ei. Un moment fragil de respiro înaintea unui alt pas. Care include și exclude simultan temporalitatea. Un posibil fir al Ariadnei prin care înțelegem mai bine lumea. Adică pe noi.

♦ ♦ ♦

Ruxandra Păduraru este studentă a Școlii Doctorale de Sociologie din cadrul Universității din București. Cercetările ei sunt preponderent în domeniul antropologiei urbane și a antropologiei simțurilor. Pentru teza de doctorat își propune să documenteze dimensiunea de clasă a mirosului. Se întreabă adesea „de ce”, făcând din procesul descoperirii o vocație.

Editat de Paul Breazu și Laura-Maria Ilie
Fotografiile aparțin autoarei.

Migrant de București

Mapări simbolice ale Bucureștiului în imaginarul migranților

Șantier, cartier și protocomunitate virtuală: Grupul de protest „pasajul Doamna Ghica”

O intervenție infrastructurală a administrației orașului...

Odată cu acest praf ne ducem și noi - Dispariția CET Giurgiu

„Am simțit o zguduitură puternică. La propriu și la figurat”

Cutezătorii

Interesul față de lumea reparațiilor s-a diminuat. Ce zic meșteșugarii?