Coiful de la Agighiol: strămoși, amazoane și interfețe culturale

Istoria. Un domeniu care nu se reduce la date și bătălii, ci studiază viața complexă a civilizațiilor. Iar uneori, povestea acestor civilizații nu a ajuns la noi scrisă, ci modelată în ceramică, marmură sau metal. Este și cazul coifului de la Agighiol, descoperit în 1931 în Dobrogea, într-un tumul, adică într-un mormânt cu o movilă de pământ construită deasupra, într-un teritoriu care, în secolul IV î.Hr., se afla la interfața dintre lumea getică, cea scitică și cea greacă.

Coiful nu este unul obișnuit. Este făcut din argint și anumite zone sunt aurite. Pe lângă elementele de decor obișnuite, apar și câteva scene cu diverse personaje. Un lucru este sigur: coiful nu era destinat războiului. Argintul ca material nu l-ar fi făcut destul de rezistent. În plus, alegerea unei decorații excepționale ar fi fost ca și cum războinicul sau liderul care îl purta și-ar fi pus o țintă mare roșie sau indicatoare care să arate inamicului pe cine să prindă și eventual să ucidă.

Forma de căciulă țuguiată (pylos) a coifului arată clar că este vorba de un obiect care aparține lumii getice sau, în orice caz, tracice, și nu de unul grecesc, persan sau scit adaptat la gusturile celor dintâi, deși influențele nu sunt excluse. Un purtător al unui asemenea coif pare chiar reprezentat pe obrăzarul coifului de la Poiana Coțofenești. Ceea ce frapează la acest coif sunt cei doi ochi frontali, atât de expresivi, încât nu poți să nu simți un fior când îi privești. Dar ei nu aveau rolul de a îngrozi inamicul. Ochii trebuiau poate să asigure protecția împotriva magiei negre – pentru unii specialiștii ei sunt ochi apotropaici, pentru alții asigură vederea în lumea de dincolo. Prezența lor dovedește, în orice caz, că obiectul era folosit în cadrul unui ritual cu o puternică încărcătură magică sau religioasă.

Figura care domină decorul coifului este cea a călărețului. Sunt, de fapt, acolo patru călăreți, redați în același stil, aflați pe zona obrăzarelor și a apărătoarei de ceafă. Călărețul este în armură și are în mână o suliță pe care este pregătit să o arunce. Scena e dinamică, deși realizată cu o anumită stângăcie: ochii redați sunt foarte mari, iar brațul care ține sulița pare că iese din spatele personajului precum o aripă. Călăreții sunt, toți, bărboși (cu alte cuvinte, adulți), lucru de așteptat pe un coif getic. Cum nu ni se arată către cine sau ce se aruncă sulița, nu putem ști dacă e vorba de o luptă sau de vânătoarea unui lup sau a unei feline. De asemenea, nu se știe dacă este redat aici vreun personaj mitologic sau vreun obicei getic. Specialiștii consideră că ar fi cel mai probabil vorba de o vânătoare rituală, poate cu rol de învestitură a viitorului conducător. Cât de mult se oglindește specificul getic în această artă nu e ușor de zis, mai ales din cauza influențelor persane asupra toreuticii geților, al căror stil animalier, sever, pare să fi împrumutat multe din orient – poate și prin intermediul grecilor.

Majoritatea celor pasionați de istorie sau de filmele de aventură în care apar comori și-au pus măcar o dată întrebarea cum ar fi să vezi cum din pământ apare un artefact antic excepțional. Acum faceți un exercițiu de imaginație și puneți-vă acest coif pe cap. Coiful, care atârnă cam 750 de grame – jumătate din greutatea unei căști de motociclist – este ușor în comparație cu unul cu destinație militară. Dintr-o dată sunteți în centrul atenției, foarte probabil în mijlocul unei mulțimi care vă privește și este vrăjită de ceea ce faceți sau ziceți. Ce ziceți, nu știm, pentru că geții nu aveau o cultură a scrisului, cum nu aveau nici triburile celtice sau germanice. Povestea coifului acestuia trebuie, deci, s-o scriem noi. Coiful de la Agighiol nu este singurul de acest fel. Unele asemănătoare au fost descoperite la Coțofenești (acela era fabricat în totalitate din aur), la Peretu (în județul Teleorman) sau un altul care se află azi la muzeul din Detroit, S.U.A., desigur nu descoperit în S.U.A., ci ajuns pe piața neagră după jefuirea unui mormânt getic necunoscut. Nu e exclus, de fapt, să fi provenit chiar din mormântul de la Agighiol, care a fost jefuit și o parte din inventarul lui risipit înainte de intervenția arheologică.

Pocal de la Agighiol

Coiful nostru a fost descoperit în mormânt alături de alte obiecte din argint cu un decor bogat asemănător: două apărătoare de tibie (cnemide), două pocale, fiale și mai multe elemente ale harnașamentelor cailor. Aceste obiecte, e limpede, nu aparțin unei populații primitive. O cultură poate atinge o anumită dezvoltare chiar în absența scrisului. Coiful este considerat getic și nu, cum se spunea mai înainte, geto-dacic, deoarece dacii și geții erau triburi diferite. Dacii încep să-și manifeste puterea tribală cu puțin timp înainte de Burebista, pe când geții (numele preferat de sursele grecești), trib legat de Dunăre și Marea Neagră, aparțin unei lumi și perioade când prin această parte a Europei se perindau perșii, macedonenii lui Alexandru cel Mare și diverse triburi tracice – iar nu legiunile romane.

Pe lângă problema poveștilor transmise de scenele de pe coif, există una la fel de importantă care își așteaptă rezolvarea: cine purta acest coif? Cea mai mare parte a literaturii de specialitate vechi a prezentat cele două personaje îngropate ca fiind un basileu trac și văduva lui preferată. Astfel, pe de-o parte, descoperirea arheologică era ajustată ca să se potrivească relatărilor lui Herodot despre lumea poligamă a tracilor. Pe de alta, interpretarea trebuia să se lepede de orice contaminare scitică, mormântul de la Agighiol trebuind, pe linia partidului comunist, care deforma istoria după bunul plac, să rămână unul tracic – eventual al unui principe odris, sau, și mai bine, al unuia get. Cu alte cuvinte, aici trebuia să fie vorba de strămoșii noștri, nu de niște venetici.

De subiectul mormintelor de „amazoane” ce să mai vorbim, el era tabu în arheologia comunistă a tracilor, în care nu contau doar principiile academice, ci și stereotipii de gen, obsesii naționaliste și o atitudine idiosincratică față de știința sovietică. Însă reevaluarea recentă de către antropologi a osemintelor arată că la Agighiol au fost înmormântate, de fapt, două femei, ambele în vârstă de aproximativ 20 de ani. Vechea teorie este astfel infirmată, și două variante de interpretare par azi posibile: fie este vorba de războinice scite, cu simboluri de putere getice, fie de aristocrate trace, înmormântate cu însemne militare – inclusiv splendidul coif.

Din analizele izotopilor de stronțiu din oase, știm că aceste două războinice nu erau din partea locului. Un alt detaliu nu lipsit de importanță: cu ele au fost înmormântați și trei cai, din care despre unul se știe că era de stirpe neaoșă și bolnav, iar celălalt de rasă, venit de departe. Ca lucrurile să fie mai complicate, cai sacrificați se întâlnesc atât în tumulii scitici nord-pontici, cât și în cei tracici sud-dunăreni, în care uneori se găsesc și femei înarmate…

Coiful de la Agighiol este o parte a artei traco-getice, artă care păstrează, sublimat, felul în care geții vedeau lumea. Iar purtătoarea lui e posibil să fi fost o amazoană scitică bântuind o lume a civilizațiilor întrepătrunse, mai globalizată decât ne dăm seama acum.

♦ ♦ ♦

Daniel Barbu este student în anul III la Universitatea Ovidius din Constanța, Facultatea de Istorie și Științe Politice.

Referent științific: Cătălin Pavel

Sursă foto: istorieveche.ro

Symmachía. Războiul antic ca oportunitate

O povestire despre cum au stat în sală geții ca martori ...

Billie Rose, Sabina și sforile

Relația din practica shibari se construiește pe încredere și comunicare.

Simboluri, intenții și sens în icoanele pandemiei

Homo memoriae – sunt pe Internet, deci exist

Pornind de la ideea unei transhumanțe a durerii, putem să ne