Symmachía. Războiul antic ca oportunitate

O povestire despre cum au stat în sală geții ca martori la procesul de succesiune a averii lui Alexandru cel Mare, sau despre sursele puterii în zone culturale periferice și motivele pentru care oamenii formează colectivități.

Despre starea de război am putea cădea de acord, fără prea mare dispută, la un pahar de vin, că e sinonimă distrugerii și haosului, că generează întreruperi ale circuitelor comerciale, ori că poate conduce la dislocarea ori chiar dispariția unor întregi populații. Un arheolog nimerit din întâmplare la masa asta de discuții s-ar simți cu siguranță dator să strice armonia părerilor despre dihonie, completând, cu cinismul celui obișnuit să privească oameni doar de la 2400 de ani distanță, că, în anumite momente din trecut, starea de război a fost, în același timp, și unul dintre motoarele fundamentale de coagulare și creștere socială.

Ar trebui să ne imaginăm că, într-o lume cu puțini călători profesioniști, cum a fost, de exemplu, cea dintre Carpați și Balcani cu câteva sute de ani înainte de Cristos – să-i zicem convențional Tracia de Nord în cea de-a doua epocă a fierului –, marile expediții militare sau de jaf, sau de ambele feluri deodată, țineau locul bursei de studiu de astăzi la o universitatea prestigioasă din străinătate. Astfel de evenimente reprezentau ocazii prin care oameni diverși se regăseau împreună ca mercenari sau aliați în componența armatelor sau alianțelor, scurtcircuitând rețelele obișnuite de comunicare și intensificând exponențial interacțiunile și mobilitatea, atât la nivel de indivizi, cât și de grup. Așa puteau populații diverse să ajungă să prefere aceleași tipuri de arme sau simboluri de putere, fără ca asta să însemne că vorbeau aceeași limbă și că se simțeau un unic popor.

Această oportunitate de interacțiune și coagulare a fost cu atât mai mare și a atras cu atât mai mulți terți participanți cu cât unul dintre jucătorii politici, interesați în perpetuarea unei astfel de stări conflictuale, avea o anvergură mai mare și multiplica scenele de conflict. Jucătorii politici de categorie grea, indivizi, state, nu-și pun toate ouăle într-un singur cuib; ei acționează, în schimb, pe multiple planuri și, uneori, își slăbesc adversarul atacându-l prin interpuși. Țes legături și sisteme de obligații, pun presiune. Starea de război nu înseamnă, nici în antichitate, numai bătălie. Cel mai adesea ea presupune mai multă diplomație, networking și sabotarea eforturilor similare ale adversarilor; înseamnă, de multe ori, să te asiguri că ai galeria cea mai gălăgioasă. Distribuția cu dedicație a unor resurse materiale spre astfel de suporteri, ca plăți directe sau daruri – uneori doar simbolice, cum ar fi alianțele maritale sau strângerile de mână –, este unul dintre vicleșugurile diplomatice care face ca imaginea și resursele anumitor indivizi să crească, așa încât să te trezești, până la urmă, cu adevărate vârfuri de putere în regiuni în care ierarhiile locale erau până atunci destul de uniformizate.

Ca arheolog, poți surprinde reflectarea acestui influx brusc de capital în cultura materială: serii de morminte foarte bogate la periferia marilor centre politice și culturale ale vremii, panoplie standardizată pe spații geografice mai largi, obiecte rare și străine ajunse departe de locul lor de producție, iar pentru anumite epoci – tezaure cu monedă de aur. Uneori, dacă jocurile de putere susținute de participanții puternici durau suficient de mult, se ajungea la coagularea, adeseori doar efemeră, a unor autorități locale cu un caracter centralizat chiar și în aceste spații secundare. Acum a avenit momentul să precizez că sunt îngrijorată că simplificăm foarte mult și nu am un PowerPoint la dispoziție și nici măcar o notă de subsol în care să-mi iau marja de eroare și să mă contrazic măcar o dată.

Efectul funcționării acestor rețele supraregionale cu componentă militară se poate observa și în datele arheologice de la Dunărea de Jos, în secolele de dinaintea fondării provinciei Dacia, ca un tsunami apărut la suprafață după un cutremur petrecut în largul mării. Cum se apropia de această periferie, cel mai adesea nordică, un jucător cu anvergură politică supraregională – perșii, tracii odrizi, macedonenii, romanii –, cum se intensifică prezența materială în teren a localnicilor. Dintr-odată, pe o hartă arheologică, siturile se înmulțesc, de unde înainte nu fusese niciunul ori abia câte o descoperire subțire, dificil de datat.

După aproape trei secole în care Câmpia Română a părut aproape nelocuită, cel mult traversată de grupuri mici și răzlețe de nomazi nord-pontici, ajungem, după mijlocul secolului IV a. Chr., să cunoaștem peste o sută de locuri diferite în care oamenii viețuiau, îndeplineau ritualuri și se înmormântau. Le vom zice traci nordici sau, cum le ziceau grecii, cel puțin unora dintre ei, geți, doar ca să avem un nume. În realitate, nu știm cum se descriau ei înșiși – probabil că printr-o varietate de etnonime. Din punctul de vedere al resturilor rămase de pe urmele vieții și morții lor, arheologii au însă motive să-i considere parte dintr-un grup coerent, așa că mergem înainte cu asta, pentru că vorba lunga sărăcia omului, iar noi discutăm totuși despre bogăție.

După cum ziceam, a doua jumătate a secolului IV a. Chr. și prima treime a secolului III a. Chr, deci o perioadă de nici măcar 100 de ani, reprezintă un timp de o strălucire materială nemaipomenită pentru această margine de lume. Unele dintre cele mai lucioase obiecte din Sala tezaur a Muzeului Național de Istorie a României provin, într-adevăr, tocmai din acest timp și spațiu, mai ales din câteva morminte și depozite bogate. Înmulțirea siturilor arheologice ar părea să sugereze o explozie demografică. Apar importuri din lumea sudică – arme, vin, ceramică de lux –, ba chiar și indicii pentru existența unor veritabile centre de putere cu locuire intensă și urme de activități rituale, care organizează în jurul lor o piață comercială și un teritoriu de influență, cum sunt cele de la Căscioarele – D’aia parte ori Zimnicea, în zona de lacuri nord-dunărene. Cum de apar dintr-odată toți acești oameni? Sunt ei străini sau ai locului? Ca să nu mai întreb unde se duc când dispar și cum, pe aceleași locuri, după un secol de pauză, se reia, la mijlocul secolului II a. Chr., activitatea?

Dacă ne mutăm perspectiva mai din avion, am putea vedea că nu este necesar să explicăm această creștere demografică printr-o mișcare de populații, ci prin existența sau dispariția oportunităților de a acumula resurse și a dezvolta relații supraregionale – fundamentele stabilirii unui sistem de autoritate, și, deci, a coagulării sociale. În această regiune, oportunitățile erau adesea chiar războaiele la care participau vecinii mai bogați și mai puternici. Pe scurt, oamenii considerau potrivit să se adune în nuclee tot mai mari și mai intense, lăsând urme materiale ale acestor întâlniri, mai ales atunci când aveau resurse și șefi care să coordoneze activitățile colective. Nu este deloc întâmplător că, în perioadele de creștere a coeziunii sociale, se intensifică și activitatea ritualică.

După mijlocul secolului IV a. Chr., aceste oportunități de creștere au fost declanșate, pentru Tracia de Nord și Dunărea de Jos, de succesele militare ale regelui macedonean Filip al II lea în Grecia și Tracia, dar mai ales de moartea fiului său, Alexandru – cheia care a deschis porțile uneia dintre cele mai volatile perioade din istoria antică a acestor teritorii. Luptele pentru succesiune între diadohi, generalii lui Alexandru cel Mare, s-au purtat pe trei continente și au fost atât de intense și fațetate încât și cele mai mărunte șeferii s-au simțit datoare să ia parte. Aur, foarte mult aur s-a vărsat în acest context – pentru înarmare sau pentru tăiat frunze la câini în momente strategice. O rețea densă și dinamică de alianțe, consfințită prin plăți în monedă din metal prețios, între diferiți regișori locali, varii orașe grecești și tot felul de pretendenți macedoneni la supremație, asigură nu doar circulația armelor și armatelor, dar și a ideilor despre putere, regalitate, religie și arhitectură defensivă și urbanism în general.

Faptul că unul dintre acești generali macedoneni, un fel de superstaruri internaționale, Lysimachos, a primit la împărțeala de la notar Tracia contribuie foarte mult la ieșirea din anonimat a șefilor locali din zona Dunării de Jos. Dintr-odată, alianțele sau conflictele cu ei par a deveni dezirabile pentru că pot lovi prin proxy într-un adversar de calibru. Așa a simțit și Antigonos, și el general al lui Alexandru, ulterior rege în Frigia, care a finanțat în subteran dorința grecilor din Pontul Vestic de a deveni independenți, ieșind de sub controlul militar al lui Lysimachos. Impulsionată de peste mări, Kallatis, Mangalia de astăzi, s-a simțit suficient de puternică să pornească război, împreună cu Istros, Histria noastră, și Odessos, Varna de azi, împotriva lui Lysimachos cu banii de la Antigonos, cu care își asigurase și alianța (symmachía) unor traci și sciți din zonă. Telenovelă curată! Mai ales că aflăm, în penultimul episod, că tracii trădează. Niște numismați au și documentat, de altfel, tendința spre acest comportament duplicitar al tracilor, studiind un tezaur monetar descoperit la Todorovo, foarte aproape de singurul oraș adevărat barbar din Tracia de Nord, identificat în locul denumit astăzi Sboryanovo, în nord-estul Bulgariei, la aproximativ 200 de kilometri sud-vest de Istros. În componența acestui tezaur au găsit monede de aur – deci, cu siguranță, plăți de război cu dedicație – emise în ateliere controlate de dinaști macedoneni cu interese de putere diferite, dar și monede histriene de argint. Concluzia e inevitabilă: tracii nu au avut rețineri și au primit bucuroși aur și argint nu doar de la o tabără, dar și de la cealaltă, cu grecii din Pont mereu la mijloc ca intermediari.

Tot în orașul nord-tracic de la Sboryanovo s-a găsit, în 1987, în apropierea uneia dintre porți, un fragment dintr-o inscripție dedicatorie în limba greacă către o zeiță identificată prin epitetul Phosphoros – purtătoarea de torță. Arheoloaga bulgară Maria Cicikova, astăzi în vârstă de peste 90 de ani, crede că este vorba de Artemis în ipostaza de Hekate și că în inscripție se făcea aluzie la puterile sale de protectoare a orașelor și fortificațiilor. Este o variantă a cultului zeiței care se dezvoltă în lumea elenizată mai ales prin intermediul aristocraților macedoneni în perioada de după moartea lui Alexandru cel Mare. Pe dedicantul de la Sboryanovo îl chema Menecharmos, un nume grecesc destul de rar. În Lexiconul Numelor, care inventariază toate inscripțiile din lumea greacă păstrate până azi, el apare doar de 12 ori. Dintre acestea, cele mai multe referiri, cinci, sunt la indivizi care au trăit pe parcursul timpului la Istros, unul chiar pe vremea lui Lysimachos. Pare, așadar, posibilă interpretarea prezenței grecului Menecharmos și a inscripției în sine la Sboryanovo ca dovezi ale unei alianțe de război încheiate, foarte probabil, în timpul conflictelor cu Lysimachos, de la începutul secolului III a. Chr., între dinastul trac rezident la Sboryanovo și grecii din Pont, alianță în care specialiști arhitecți greci (de la Istros, poate) au fost detașați în provincie pentru a îmbunătăți fortificațiile aliaților. Este tot un indiciu pentru intensitatea și complexitatea rețelelor ce se stabilesc foarte brusc în Tracia nordică după moartea lui Alexandru cel Mare, prin care triburile locale sunt conectate masiv la tehnici și ideologii cu largă circulație.

Moartea lui Lysimachos în 281 a. Chr., urmată rapid de cea a învingătorului său, a creat nu doar un vid de putere, dar a zdruncinat toată logica – și combustibilul – eșafodajului de relații de putere stabilit de el sau pentru el în nord-estul Traciei și la Dunărea de jos. Ca urmare, în cel mult două decenii de la acest eveniment, majoritatea marilor așezări stabilite după Filip al II lea în Tracia de Nord, în zona Dunării, mai ales, își încetează activitatea, mormintele bogate dispar pentru o vreme, demografia, așa cum o surprind arheologii, scade dramatic. Vor trece decenii până când localnicii să reușească să se integreze în alte rețele de putere.

♦ ♦ ♦

De Magdalena Ștefan

Arheolog la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe. Deține un doctorat în arheologia funerară a celei de-a doua epoci a fierului, susținut în 2011 la Universitatea București.

Consultant: Cătălin Pavel

Coiful de la Agighiol: strămoși, amazoane și interfețe culturale

Istoria. Un domeniu care nu se reduce la date și bătălii ...

Tabloul domestic al carantinei

Practicile domestice comune împărtășite online ne-au adus împreună

Cutezătorii

Interesul față de lumea reparațiilor s-a diminuat. Ce zic meșteșugarii?

Despre libertarianismul „cu față umană”

Are legiuitorul dreptul să ne oblige să fim virtuoși?