Homo memoriae – sunt pe Internet, deci exist

Pornind de la ideea unei transhumanțe a durerii, putem să ne gândim la faptul că, în prezent, dispunem de un management digital al morții. În jurul acestuia sunt construite etica jelirii online, cimitirul virtual, precum și sanctuarul digital, care depozitează identitatea virtuală chiar și după moartea fizică a utilizatorului. În epoca digitală, doliul tradițional este înlocuit de o cultură memorială în mediul online.

Până la cultura memorială a mediului online, priveghiul și doliul implicau o serie de practici şi tradiţii specifice culturilor în care aveau loc. Priveghiul este o cutumă care presupune adunarea apropiaților pentru a aminti viața defunctului, pentru a-l plânge și pentru a-i veghea și ghida spiritul înainte de înmormântare. Doliul este expresia durerii emoționale față de moarte și se manifestă prin diverse obiceiuri și comportamente, dar și prin experiența și procesul psihologic al acceptării pierderii cuiva. Tradițiile funerare diferă de la o cultură la alta, însă jelirea morții și celebrarea vieții par să fie numitorul comun.

Dacă ne uităm la ceremoniile tradiționale din Grecia Antică, vedem că ritualul funerar începea cu ungerea și îmbrăcarea trupului celui decedat și continua cu așezarea acestuia pe un pat, în casă. Aici oamenii veneau să jelească, urmând ca ritualul să culmineze cu îngroparea defunctului, rânduire care nu diferă prea mult de obiceiurile românilor ortodocși ai anului 2020.

Un element constitutiv al priveghiului poate fi considerată și practica funerară din epoca victoriană, când familiile înstărite angajau un fotograf și un legist atunci când murea cineva din familie. Apropiații se strângeau în jurul cadavrului susținut de bare sau de membrii familiei și, astfel, erau realizate (primele și) ultimele fotografii cu defunctul. Această practică poate fi privită ca o primă instanță în care tehnologia a intervenit în știința amintirii defunctului. Dar ce se întâmplă astăzi, când suntem inundați de capturi eterne ale interacțiunilor, preferințelor, personalității și imaginii persoanei care moare?

În 1969, psihiatra Elisabeth Kűbler-Ross scria în cartea sa, On Death and Dying, despre etapele prin care trecem atunci când ne confruntăm cu iminența propriei morți sau cu pierderea cuiva. Conform modelului, întâlnirea cu moartea presupune negarea, un stadiu în care viața pare lipsită de sens din cauza șocului emoțional. Un alt stadiu este cel al furiei, atunci când persoana se îndoiește că există dreptate sau ordine în lume. Negocierea apare în momentele în care cel care suferă se învinovățește și consideră că poate îndrepta lucrurile, eventual prin forța divină. Depresia reprezintă cel mai apropiat răspuns în fața pierderii și uneori durează cel mai mult, pentru ca vindecarea să atingă acceptarea. Autoarea a analizat etapele pe care le-a descoperit la pacienții săi în momentele sensibile, fie pe patul de moarte, fie după moartea cuiva apropiat, fără a dori ca acestea să fie înțelese ca un drum inițiatic clasic spre vindecare. Unii pacienți nu au trecut prin toate cele cinci etape, iar alții le-au parcurs integral, uneori în altă ordine. Ulterior, David Kessler a venit în completarea lui Kűbler-Ross cu Finding Meaning: The Sixth Stage of Grief (2019), în care vorbește despre un al șaselea stadiu al doliului, și anume găsirea unui sens. Până la urmă însă, nimeni nu știe cât durează și în ce fel se poate manifesta această transhumanță a durerii pentru fiecare persoană în parte.

Este evident faptul că schimbările produse la nivel psihologic cu ocazia morții cuiva apropiat au ecouri în viaţa socială a celui care jelește. Aici putem include atât incapacitatea sau dificultatea de a interacţiona cu ceilalţi, cât şi neputința de a îndeplini sarcinile obişnuite câtă vreme încă se încearcă acceptarea morții. De aceea, purtarea unor haine specifice, evitarea anumitor evenimente, toate aceste retrageri din viaţa socială au fost înţelese şi respectate vreme îndelungată în interiorul grupurilor ca o formă de recuperare.

Fiindcă astăzi trăim atât online, cât și offline, experimentăm moartea celorlalți în ambele medii. Așadar, cum ne putem gândi la moarte astăzi?

Online, moartea se petrece numai parțial. Identitatea noastră persistă în acest spațiu și în lipsa noastră și poate să fie transferată familiei sau prietenilor. Omul are nu doar un corp fizic, ci și un corp informațional.

În epoca digitală, există deja un management al morţii care permite programarea unui mesaj de adio scris înainte de a muri. Pot fi create capsule digitale ale timpului, cu asigurări emoționale. Ne putem lua la revedere printr-o postare personalizată, ca şi cum ne-am dori să ne adresăm din afterlife prietenilor, cunoștințelor și familiei. Tot din dorința de a fi amintit, oricine poate lua decizia de a lăsa contul Facebook moştenire prietenilor sau familiei, poate hotărî ştergerea sau transformarea contului personal într-unul memorial, pe care ceilalți să îl poată răsfoi oricând, ca pe un album-jurnal depozitar al momentelor memorabile.

Industria care se ocupă de viața digitală permite inclusiv crearea unei to do list after death, astfel încât ceilalți să beneficieze de conturile bancare personale, de exemplu. Alte site-uri se ocupă de managementul morții punând la dispoziție tutoriale pentru tot ceea ce înseamnă prezența noastră în mediul digital: ce se întâmplă cu conturile social media, cu telefonul și computerul, sau cu blogurile pe care le administrăm. Ba chiar ne învață cum să creăm un video dedicat propriilor funeralii, înainte ca acestea să aibă loc. Apropiații defunctului pot afla ce este în regulă să spună în loc de condoleanțe, pot solicita consiliere sau pot învăța inclusiv cum pot face față vacanțelor sau job-ului atunci când suferă în urma morții cuiva.

Pentru a controla eventualele neplăceri cauzate apropiaților decedatului, Facebook a introdus în octombrie 2009 opțiunea de transformare a unui cont Facebook într-unul memorial, lăsând familiei și prietenilor libertatea de a gestiona informația și prezența online a defunctului, însă numai după completarea unui formular care atestă autenticitatea gradului de rudenie. Contul memorial conține informații personale minime și funcționează, în primul rând, asemenea unui album de fotografii la care cei dragi se pot întoarce periodic. În 2015, compania a introdus un nou instrument, permițând utilizatorilor să desemneze un prieten sau un membru al familiei drept moștenitor legal al contului. De asemenea, a introdus și opțiunea ștergerii permanente a contului după moarte, poate în acord cu dreptul de a fi uitat. Din 2019, toate cele trei opțiuni sunt active.

Însă luarea unor decizii, precum stabilirea testamentului virtual, este deseori amânată fiindcă oamenii nu se gândesc prea des la propria moarte, la dorința de a fi amintit sau la dreptul de a fi uitat. Până la urmă, Internetul ne demonstrează că poate extinde cu succes identitatea chiar şi după moarte, iar asta doar prin utilizarea conținutului stocat. Prezența și contactul cu un corp fizic nu sunt obligatorii.

Abia când moare cineva apropiat descoperim că doliul și jelirea şi-au schimbat normele și coordonatele. Pe de-o parte, online e mai uşor și mai rapid să anunţi alte persoane că cineva din cercul apropiat a murit. Şocul, reacţia, repetiția sunt mai simplu de suportat când un ecran şi o tastatură stau între tine şi cel căruia îi dai vestea. Pe de altă parte, există sentimentul că, distribuind o fotografie, o amintire, o poveste oarecare despre cel care a murit, poţi crea un priveghi colectiv de care să nu se jeneze nimeni – un doliu afişat, dar desfăşurat în izolare, care asigură vindecarea colectivă. Pentru mine, postările legate de moartea cuiva apropiat au fost, de fapt, o monedă de schimb cu care puteam cere sprijinul celorlalți şi, astfel, păstra amintirea celui decedat. Aşa am simţit că mesajele mele ajung undeva. Iar faptul că, o dată pe an, Facebook va trimite alerte despre acea unică zi a doliului meu digital a fost reconfortant.

Uneori, rularea tuturor acestor morţi în online este un fapt oarecare. Alteori, afișarea doliului online creează disconfort celor care asistă la priveghiul digital.

În urma unui apel lansat pe Facebook, am rugat prietenii virtuali să îmi spună cum au procedat atunci când a murit cineva apropiat sau când le-a trecut prin feed o postare despre moartea altcuiva. Sondajul a constat în patru întrebări, pe care le-am trimis pe Messenger prietenilor imediat ce m-au contactat. Întrebările au vizat trei direcții tematice: folosirea social media pentru exprimarea doliului (Ai făcut public online doliul?; Ai ținut un fel de doliu și în viața reală?), tipul de conținut afișat pe social media (Ai postat sau nu despre asta și de ce ai ales varianta respectivă?) și modul în care au reacționat atunci când s-au confruntat cu moartea (Cum reacționezi la postările altora despre moartea cuiva apropiat lor?).

Unitatea de eșantionare a vizat strict persoane din cercurile de prieteni, care au văzut invitația la sondajul lansat și care au experimentat o anumită formă de jelire sau doliu, dar mai ales care au dorit să participe la studiu cu mărturiile lor. Treizeci dintre prietenii virtuali au hotărât să răspundă apelului și să povestească despre propriile confruntări cu doliul, fie că a fost vorba despre moartea cuiva apropiat, fie că au asistat online la cum au jelit alte persoane.

Opționalitatea apelului și mediul în care a fost lansat nu constituie, în acest caz, o condiție a reprezentativității. Totuși, un avantaj al acestei abordări a fost faptul că am primit date de dimensiune calitativă, atât din punctul de vedere al timpului alocat, cât și din cel al complexității răspunsului. Apoi, faptul că interviul a avut loc în scris a crescut posibilitățile de răspuns cu mărturii personale, în special în cazul celor reticenți față de abordarea subiectelor intime, greu de expus public. De aceea, respondenții au și preferat să rămână anonimi.

Atunci când au răspuns despre doliul propriu, unii dintre prietenii virtuali, care de regulă nu postează pe Facebook lucruri ce țin de viața personală, au spus că au ținut doliul numai offline. Chiar dacă acesta nu a fost unul tradițional, au preferat să fie discreți cu privire la moarte și să împărtășească vestea numai cu cei foarte apropiați. Cercetarea a relevat faptul că multe dintre persoanele cu care interacționam în prietenii virtuale distante gestionează doliul și priveghiul în planurile intersectate dintre online și offline, deseori sub formă mascată. În acest sens, atunci când este vorba despre moartea cuiva din familie, îndoliatul preferă să nu transfere informația online.

În plus, date fiind mementourile Facebook cu privire la aniversări, cei mai mulți au vrut să transforme contul defunctului într-unul memorial, dar asta mai ales din dorința de a evita să primească anual o sumedenie inoportună de „La mulți ani!”. Nu toate prieteniile virtuale au un corespondent și în offline. De aceea, profilurile memoriale au avantajul de a nu apărea în spațiile publice, precum sugestiile din secțiunea „Poate îi cunoști”, reclame sau notificări despre aniversări, astfel că cei care au avut o prietenie exclusiv online cu defunctul pot rămâne într-un soi de contact cu prietenul virtual.

Chiar și în lipsa unor postări despre moartea cuiva apropiat, mi s-a răspuns, totuși, că un soi de priveghi mascat tot a fost realizat online. Persoanele fie au creat picturi, fie au scris texte sau au creat videoclipuri muzicale inspirate sau dedicate celor pierduți, pe care le-au postat fără note de subsol emoționale, ca și cum ar fi fost strict pentru ele însele, dar online. Un astfel de ritual include o serie de acțiuni simbolice, care exprimă doliul prin manifestări artistice. Doliul mascat descrie foarte bine modul în care chiar și cele mai intime emoții ajung să fie mediate online, la fel ca alte tipuri de conținut creat și afișat în spațiul digital.

În privința priveghiului colectiv, persoanele care au răspuns apelului au afirmat în proporție de 90% că cei care postează fotografii și mesaje despre moartea cuiva apropiat sunt ori attention whores ori în depresie. Oricât de drastică și lipsită de compasiune poate părea această reacție, aproape fiecare respondent a completat că se simte prost după ce are astfel de judecăți care descurajează doliul online, justificând atitudinea prin faptul că nu știe cum să reacționeze la ceva atât de intim, câtă vreme el însuși nu a fost apropiat de persoana care a murit. Aceia puțini care reacționează la postările cuiva îndoliat preferă să trimită un mesaj privat sau să îl sune, dar numai dacă se cunosc foarte bine și în viața reală. Alții doar se întreabă câte status-uri şi hashtag-uri sunt necesare până când wall-ul celui îndoliat va reveni la normal, cu selfie-uri şi articole de interes public la care toată lumea îşi arată susţinerea printr-un comentariu sau like.

Exprimarea și împărtășirea durerii cu prietenii virtuali, deși participă la alinarea emoțională, în special prin găsirea sprijinului online, are propriul manual de utilizare. Anna J.M. Wagner, profesoară la Universitatea din Augsburg, explică normele pe care le implică practicile de jelire, precum și reacțiile sau lipsa de reacție față de aceste obiceiuri practicate în social media. Articolul reprezintă o recenzie a 25 de articole, publicate între anii 2010-2017 în reviste internaționale, care au ca subiect noile norme ale doliului și modul în care acestea sunt influențate de epoca digitală.

Unul dintre aspectele care reies din cercetare este faptul că, atâta vreme cât offline respectăm un minim de bune maniere, trebuie să o facem și online. Normele legate de experiența doliului în social media își au baza, de cele mai multe ori, în normele prezente deja în respectiva cultură. Autoarea concluzionează că spațiul virtual este un teritoriu în continuă evoluție și schimbare, aspecte negociate permanent între utilizatori. Multe subiecte fundamentale, parte din existența umană, sunt transferate pe canalele media, iar moartea este unul dintre ele.

Uneori, cei care asistă la priveghiul colectiv online evită să se implice în astfel de lucruri fiindcă nu ştiu ce să zică, altceva decât „Îmi pare rău pentru pierderea ta”. Cei mai mulți dintre cei care au răspuns apelului lansat pe Facebook au spus că nu vor să fie superficiali într-un moment delicat şi preferă să se abţină de la a spune ceva. A da like unei postări despre moartea cuiva este o opțiune nepotrivită, care nu mai are aceeași semnificație într-un astfel de context. Un like nu arată susținerea. Desigur, în timpul doliului este de prisos și un mesaj redundant, precum „Durerea va trece”. Trebuie, mai degrabă, să înţelegem durerea şi faptul că în mijlocul doliului nu există încă un viitor pentru cel care jelește. Așadar, comentariile sunt destinate mai degrabă apropiaților și familiei, adică celor care îl cunosc foarte bine pe cel care a murit și care, din acest motiv, nu riscă să spună lucrurile nepotrivite. Asta face și ca răspunsurile să fie scurte, nicidecum comentarii care demonstrează prin amplitudinea lor cât de mult suferă fiecare.

Există, de asemenea, o anumită presiune pentru participarea la priveghiul colectiv, dar mediul online funcționează, mai degrabă, în favoarea celor care nu știu cum să reacționeze.

Putem spune că internetul este un topos al întâlnirii chiar şi după moarte. Conturile de pe rețelele de socializare au devenit materializarea dorinței de a fi amintit, un fel de viaţă la distanţă care extinde şi schimbă inclusiv practica amintirii sau a uitării cuiva decedat. Facebook ne trimite memento pentru aniversări, nu şi pentru decesul celorlalți, dar, cu toate acestea, postările prietenilor ne anunţă în doar câteva secunde când începe un nou capitol al jelirii.

În epoca Internetului este teribil de greu să treci peste moartea cuiva drag câtă vreme continuă să existe online prin urme ale trecerii sale prin lume. Deschizi o banală fereastră de Messenger, care e depozitarul tuturor conversaţiilor, al emoticoanelor, fotografiilor şi GIF-urilor trimise vreodată, toate elemente atât de secrete, intime şi atât de personale. Şi, în acea cutie de scrisori electronică, orice depui va rămâne fără răspuns, într-un idleness care se prelungeşte şi în care scrii mereu fără răspuns. Un cont de Facebook te ţine în viaţă. Tot ce împărtăşim online e dovada că am împărţit un trecut şi că acesta nu poate fi uitat. Aici ne întoarcem chiar şi în timpul doliului, fiindcă reprezintă colecţia cea mai vastă de conţinut, fie el foto, audio, video, fie un simplu sertar virtual al mesajelor scrise. Conturile Twitter, Facebook, Google oferă o oarecare imortalitate, chiar dacă numai informațională. Iar persona care se manifestă online chiar și după moartea fizică poate menține identitatea socială stabilită anterior în comunitățile online.

Din când în când, eu deschid sertare mortuare pe Messenger și descopăr cum ultimul lucru pe care l-am comunicat unui prieten a fost un GIF cu o pisică simpatică care pare că îl îmbrățișează.

Lung sau scurt, stoic sau expresiv, doliul este şi el o linie fină în propria amprentă digitală. Expresia online a comportamentului care implică doliul și condoleanţele digitale este uneori o formă a atingerii, fiind, la fel ca moartea, o nouă informație depozitată în mediul digital. Facebook va dezvolta tot mai mult această anexă a cimitirului virtual, iar noi vom fi tot mai conectaţi la noi metode de comunicare interpersonală, digitală, în masă. Ne adaptăm la rețelele sociale online, iar doliul se adaptează şi el, depăşind, chiar dacă numai parţial, formele tradiţionale de jelire şi doliu. Iar defuncții vor continua să rămână în viață, într-o anumită măsură, tocmai datorită practicilor noastre, ale celorlalți.

Poate că vom jeli tot mai mult public, colectiv, online, având în vedere că aici obișnuim să depunem conținutul informațional cel mai divers despre cine suntem sau am dori să fim. Noi înșine vom trăi până la urmă în amintirea cuiva câtă vreme există măcar o persoană care să ne viziteze profilul de pe rețelele de socializare. Moartea va deveni un pin post pe wall-ul personal, iar contul de Facebook al celui decedat – un mormânt, un sanctuar la care revenim pentru că acolo stocăm mai mult decât împărtăşim offline. La mormântul virtual ne retragem pentru doliu fiindcă aici am depozitat cel mai mult, aici am fost cu siguranță cel mai mult împreună.

♦ ♦ ♦

De Carla-Francesca Schoppel

Sunt absolventă de filosofie, dar în continuă sondare a lumii artei vizuale. Când nu citesc despre Grecia Antică, lucrez la colaje analog, prin care îmi ilustrez propriile poezii. Sau mă dau de-a dura cu Nadir, arcul meu tradițional mongolez. Cred că plurivalența asta este de fapt o explorare, o călătorie în interiorul meu prin care încerc să dau viață trecutului. 

Recenzat de Constantin Vică
Editat de Laura-Maria Ilie

Ilustrațiile aparțin autoarei

Vom mânca pe mormintele voastre: Paștele Blajinilor în Republica Moldova

Blajinii veghează asupra oamenilor și se roagă pentru izbăvirea lor.

Halal digital – tabuuri alimentare în jocurile video

Sunt jocurile video universuri independente de realitate?

Colecția privirilor: arhiva de fotografie „Bidica” din Țuțcani

Leu Dumitru, zis Bidica, a pus mâna pe aparatul de ...

Fotbal, chat, cultură și bere pe bordură - scurt tratat autoficțional despre performativitatea masculinității toxice