Vom mânca pe mormintele voastre: Paștele Blajinilor în Republica Moldova

Paștele Blajinilor este o sărbătoare ortodoxă cu origini păgâne care are loc la o săptămână după Paște, tradiție încă celebrată cu mult fast în Republica Moldova. O incursiune pe aleile cimitirului „Doina” din suburbia Chișinăului, care vorbește despre viață, moarte și alte lumi posibile.

Strada Doina e ocupată pe cel puțin un kilometru de o coloană de mașini blocate și de autobuze pline ochi. Ne dăm jos din taxi la buza coloanei și urmăm șirul de oameni care urcă la pas înspre intrarea în cimitirul „Sfântul Lazăr” din Chișinău, cunoscut și ca cimitirul „Doina”, „cel mai mare cimitir din Europa”, după cum spun toți cei cu care am stat de vorbă. Luând în considerare mărimea Chișinăului, este greu de crezut. Astăzi se celebrează Paștele Blajinilor (Radonitsa în limba rusă), o sărbătoare cu origini păgâne, în care oamenii se adună cu familia în cimitirele unde își au morții pentru a bea și a mânca pe mormintele lor. Paștele Blajinilor este sărbătorită rar în restul spațiul ortodox, însă rămâne foarte vie în Moldova.

Este ora 10 dimineața iar fluxul de oameni este nesfârșit. Toată lumea are în mână buchete de flori, plase cu mâncare și coșuri pline doldora acoperite cu ștergare. Numărul oamenilor este impresionant. Poveștile lor aveau să fie tot așa. Coborâm pe un drum mărginit de florărese cu gălețile pline și vânzători de cafea care se adăpostesc sub umbrele de soarele care deja dogorește puternic. Ajungem la o poartă care poate fi intrarea în cimitir. Sau într-un parc. Sau într-un teren viran.

Odată intrați, am avut senzația că am ajuns într-o pădure, dar cu morminte între copaci. Vizibilitatea asupra „celui mai mare cimitir din Europa” este cvasi-nulă, mai ales că terenul este deluros. Drumul principal se deschide în câteva ramuri secundare între care sunt răspândiți oamenii. Pare că știu unde vor să ajungă, spre deosebire de noi. O luăm la stânga, drumul coboară.

Un pic mai jos, un om ghemuit triază barele de metal ale unui cort de grădină lângă două mese mari. Îl cheamă Alexandru, are în jur de 30 ani și se află aici lângă surorile sale, două fete timide. Sunt de etnie romă. „Suntem aici pentru mama noastră”, ne spune și ne arată mormântul din spatele lui, pe care au așezat mâncare pentru 20 de oameni. Pe piatra funerară vedem chipul unei femei tinere – „A murit de cancer la 25 de ani”. Nu știe câți membri de familie vor ajunge; sunt originari din Ucraina, drum lung. El și surorile lui au fost născuți și trăiesc în Chișinău. Alexandru lucrează în analiză financiară, „un trader în Moldova, cine și-ar fi putut imagina?”. Una dintre surorile lui ne oferă pască și bulete de cașcaval cu crab: „Oferim mâncare oricui vine la noi. Oamenii nu trebuie să apuce să ceară, suntem obligați să le oferim pomană. Pentru că și morții au nevoie de câte ceva de aici”. Bogdaproste.

În lucrarea „Sărbătorile la români” din 1899, folcloristul Simon Florea Marian explorează reprezentările etnologice despre vechile origini ale Blajinilor, numiți în nord-estul României „rocmani”. Florea îl citează pe domnul M. Lupescu din Moldova: „sînt un soi de oameni, cari trăiesc pe lângă apa Sâmbetei la marginea Pământului, ascunși de lumea noastră, ascunși de mincinuoasa vieață ce o ducem noi”. Folcloristul ne mai spune: „Ocupațiunea de căpetenie a rocmanilor constă în rugăciuni pe cari le înalță cătră Dumnezeu. Iar unica lor sudalmă e: «Du-te la Domnul și vino la Domnul»”. Florea îl citează și pe L.A. Staufe Simiginovicz: „În rangul ființelor stau ei între zei și oameni”, după care încheie: „Fost-au ei un popor real sau mitic?”.

În capitolul „Științele pământului”, etnoloaga Narcisa Știucă spune într-o notă: “Blajinii (sau rohmanii) au trăit înaintea Uriașilor. Erau foarte mici și au fost trimiși într-o lume subpământeană din care veghează asupra oamenilor actuali și se roagă pentru izbăvirea lor”.

Folclorista Irina Nicolau, în cartea sa “Ghidul sărbătorilor românești”, îi descrie pe blajini ca fiind “un popor creștin care locuiește departe, prin ostroavele mărilor, pe unde trece Apa Sâmbetei (n.a. cursul de apă care transportă sufletele celor decedați în lumea de dincolo) […] Umblă goi și se hrănesc cu poame. În schimb, sunt evlavioși și foarte blajini. Își petrec viața rugându-se. Bărbații se întâlnesc cu femeile lor numai o data, de Paște. Problema lor este că sunt tare nepricepuți și nu știu să socotească zilele ca să știe când cade Paștele. Noroc cu româncele care îi anunță aruncând coji de ouă roșii pe râu. Rocmanii primesc vestea și își sărbătoresc Paștele peste o săptămână.”

Ne continuăm drumul în cimitirul Doina, unde cinci femei din generații diferite și doi copii își văd intim de blajini între două morminte. Întrebăm cine se odihnește acolo. “Soțul meu”, spune una dintre femeile în vârstă. „Și copilul meu”, spune cea mai tânără cu un zâmbet trist. Pe piatra funerară, chipul unui nou-născut. A trăit trei zile. Pe mormântul lui nu este mâncare, ci o jucărie și un pachet de șervețele umede. După răspunsul ei se așterne un moment de liniște. „Avem mulți morți aici în cimitir, dar și în cel Armenesc (n.a. în centrul Chișinăului). O să mergem mâine și acolo. […] Le transmitem și celor mici acest obicei, să învețe să vina și ei când noi n-om mai fi.”, ne spune doamna mai în vârstă. Primim o pungă cu mâncare. Bogdaproste.

O pornim din nou la pas pe aleile tot mai întortocheate ale cimitirului, observând dinamicile diverse de la morminte, când auzim râsete pe partea dreaptă. O familie numeroasă abia are loc să servească câte ceva de pe măsuța plină de bunătăți. Ne apropiem, ne prezentăm și ni se răspunde în limba rusă. Întreb dacă vorbesc română sau engleză. Familia o cheamă pe Anastasia, o tânără timidă de 19 ani care, într-un final, a tradus între noi și familia sa extinsă:

“În rusă îl numim ‘praznic’, ziua comemorării morților, ziua când pregătim pomană. Paștele se sărbătorește acasă și la biserică, Blajinii se sărbătoresc în cimitir. Venim aici, ne instalăm, ne amintim de ei, vorbim despre ei, petrecem timp cu ei, mâncăm pe mormintele lor, pentru ei, și oferim pomană oamenilor care vin pe aici sau lăsăm pentru păsări, pentru animale. Este un moment de fericire pentru că suntem împreună, e singura zi din an când ne întâlnim cu toții. Când noi vom muri, și copiii noștri vor face la fel.”

Familia Anastasiei are opt morți în cimitirul Doina, iar în ziua următoare urmează să meargă la Tiraspol, în Transnistria, pentru a-și onora restul străbunilor. Întreb de unde sunt, îmi răspund pe rând „Moldova”, „Bielorusia”, „Rusia”, „Ucraina”, „Odessa”. Râdem cu toții. „Noi suntem de pe vremea când nu erau frontiere”, ne spune o doamnă în timp ce ne oferă sărmăluțe, șnițele și vin. Bogdaproste!

Atmosfera este mai puțin festivă la Nadejda, o femeie la aproximativ 55 de ani. Câte o pungă modestă stă pe fiecare mormânt, alături de câte un pahar de plastic cu vin alb înfipt în pământ, „ca morții să se servească”. O găsim trebăluind, rupând fire de buruiană și încercând să împartă egal de toate pentru toți. Este singură lângă mormântul soțului și al socrilor. Băiatul trăiește la New York, iar fiica este la alt cimitir. „Am citit pe Internet că un preot a spus că nu trebuie să facem petrecere prea mare, să nu bem și să mâncăm prea mult, că gestul trebuie să rămână simbolic. Am venit aici ca să dau de pomană, precum dictează tradiția, să aprind o lumânare. Și soțul meu a fost un om discret, moderat.” Este 11 dimineața, Nadejda ne oferă clătite și puțin vin alb. Ușor spumant, delicios. Bogdaproste.

„Important e ca mormintele să fie curate. Am venit ieri să le curăț și să pun niște flori.” Mormântul soțului ei este proaspăt, o movilă de pământ cu o piatră funerară care ne indică faptul că murise cu două luni în urmă. Numele lui era Evgheni și era găgăuz, parte din comunitatea turco-bulgară care trăiește în sudul Moldovei. El vorbea găgăuza, ea e moldoveancă cu rădăcini românești, iar limba iubirii dintre ei a fost rusa. Nadejda începe să plângă: „Mi-am promis că n-o să plâng, că nu se primește.” Cum adică nu se primește? Nu întrebăm, continuăm să o mângâiem. „Nu trebuie să plângi astăzi, e o zi de sărbătoare, dar sentimentele mele țipă înăuntru. E primul Paște al Blajinilor după moartea lui. Trebuie să continuăm, n-avem ce face. Pentru copii, pentru nepoți. Am trei nepoți și al patrulea e pe drum. Viața nu ne întreabă dacă vrem sau nu, iar noi trebuie să continuăm.. Mai vreți vin? E făcut de ginerele meu, e foarte bun. L-am păstrat special pentru ziua asta.” Am întrebat-o dacă are locul de veci lângă soț, a răspuns că ea vrea să mai trăiască. Am râs. Când să plecăm, observăm o punguță de plastic care contrasta cu curățenia de pe morminte: „E tămâie, am sfințit mormintele astăzi.” Merge și ridică pungile de pe mormintele socrilor și ni le oferă solemn, „pentru sufletul socrului meu, Evgheni, și pentru sufletul soacrei mele, Ecaterina.” Nu a dorit să fie fotografiată. Bogdaproste, Nadejda.

Băncuțele și mesele împământenite dintre morminte, întâlnite în toate cimitirele din Moldova, sunt obiectele care stau mărturie importanței Blajinilor: „Pregătim ce putem, punem ștergare pe morminte, fiecare după buzunar. Aici la mese stăm și mâncăm. Mesele rămân aici peste an, le schimbăm dacă putrezește lemnul”, ne-a spus o femeie din satul Drăgușenii Noi, raionul Hîncești. Acestea nu sunt obiecte mobile, cum ar putea foarte bine să fie, pentru că nici pomenirea morților nu este opțională, după cum a subliniat și călugărul Savatie Baștovoi într-un interviu pe care ni l-a acordat:

„E mai mare decât Paștele creștin. Dacă lumea nu apucă să vină de Paște, vin neapărat de Blajini. Vin din Italia, Canada, de la capătul lumii vin să-și pomenească morții. […] Paștele Blajinilor se referă la cei fericiți, adică la cei plecați. Este Paștele lor, adică lumea sărbătorește cu morții. Apropierea asta și amestecul cu morții sunt de la societățile foarte vechi. Sigur că are o încărcătură creștină, dar eu cred că e mai veche. Liturghia și mâncarea erau legate. Faptul că noi putem sta la mormânt și să mâncăm absolut normal, ceea ce altora le pare o sălbăticiune, cred că e o treabă de civilizație veche care, în mod straniu, s-a păstrat la noi. Nici Uniunea Sovietică, nici alte sisteme nu ne-au distrus-o.”

Ștefan stă singur pe o băncuță uzată. Se sprijină de masa pe care se află o pungă cu câteva bomboane de ciocolată Bucuria și o sticlă de vodcă „Secărica”. Are 71 de ani și a venit la mama lui și la bunici. „Aici e locul unde le sunt rămășițele pământești, dar sufletele lor nu mai sunt aici. Nu știu unde. Cine știe câte lumi or fi?” Are un fiu în Tiraspol, care sărbătorește Paștele Blajinilor cu familia soției. „Blajinii sunt despre dor, despre dăruire și despre bunătate”, ne spune. Astăzi se simte bine, are inima ușoară. Vorbește cu ai lui, ne oferă vodcă și bomboane „Pentru sufletul morților, din toată inima mea”. Eticheta de pe sticlă zice 25 lei (6 RON), dar băutura e foarte gustoasă. Totul e foarte bun astăzi. Bogdaproste. Ștefan a fost electrician aeronautic. A lucrat la construcția de nave spațiale sovietice. „Pentru Gagarin?” „Nu, pentru cosmonauți nr. 6 și nr. 7.” Ne mai oferă un shot de vodcă. „În Moldova, nimeni nu sărbătorește Ziua Cosmosului, care e pe 12 aprilie. E păcat.” Între cosmonauții pe care URSS i-a trimis în spațiu au fost și doi moldoveni.

Ne așezăm pe o bordură să ne tragem sufletul. E în jur de ora 12 și soarele dogorește puternic. Trecătorii profită de ocazie și ne oferă pomeni, mai mult sau mai puțin simbolice. Realizăm că avem deja mai mult decât putem duce, așa că facem o selecție și păstrăm ce nu riscă să se altereze prea tare. Un ou roșu l-am adus chiar la București și îl păstrez încă în frigider. Lăsăm restul între morminte, pentru păsări, pentru animale..

Ne pornim din nou la drum, pe lângă un zid care separă cimitirul de pădurea de lângă. Mergem tot înainte, ca să simțim cu adevărat limitele „celui mai mare cimitir din Europa”. Și pe măsură ce mergem începem să ne întrebăm dacă, de fapt, ce părea un mit local poate să fie totuși adevărat. Observăm două morminte care fac notă discordantă față de restul – ușor mai ridicate decât nivelul solului, îmbrăcate în marmură neagră. În jurul nostru este plin de pământ, dar aceste două morminte ne fac să ne simțim ca și cum ne-am afla într-o casă. Facem o poză. Un bărbat de aproximativ 45 de ani, împreună cu cei doi fii, cu toții așezați pe o bancă și ea îmbrăcată trasă în marmură, se uită la noi. Apoi, bărbatul îi spune unui dintre fii să ne dea ceva de mâncare. Fiul se conformează politicos.

Oleg a venit la tatăl și la bunicul lui. Ne dă câte un pahar cu vin. De casă, întotdeauna. Ne amintim că moldovenii sunt cunoscuți pentru vinul lor. Oleg seamănă cu bărbatul din poza de pe mormântul tatălui. „Tatăl meu a murit de tânăr, la 48 de ani.” Oleg are 44 și se simte nostalgic astăzi. O femeie sărmană se apropie și binecuvântează mormântul. Oleg scoate un teanc de bani din buzunar și îi dă o bancnotă.

Întreaga familie îi este la Doina, dar nu sunt cu toții îngropați în același loc: „Este o problemă de spațiu aici. […] Mi-am adus băieții ca să învețe, pentru că într-o zi o să mor și eu. Tatăl meu m-a adus la Blajini de când eram mic copil. Acum 10 ani nu puteai să mergi pe aleile astea. Astăzi tradiția e mai puțin sărbătorită. Multă lume a plecat din țară. Eu n-am ratat niciun un an de când a murit tatăl meu, acum 18 ani.” „Trăiți aici?” „Da” „Cu ce vă ocupați?” „Lucrez în Chișinău”. „În ce domeniu?”, repetăm, gândindu-ne că nu a înțeles întrebarea. Dar înțelesese. Are un zâmbet în colțul gurii. Își ia un moment de reflecție ca să-și aleagă răspunsul: „în construcții”. Abia acum îi observăm ochelarii de firmă, ceasul de la mână, vesta fără cusur, blugii well cut și adidașii Lacoste. „Am o firmă de construcții”, continuă Oleg cu zâmbetul șugubăț. Primim povestea și încă un pahar de vin. Bogdaproste.

O pornim din nou la drum. Vrem să ajungem la capătul celui mai mare cimitir din Europa și nu suntem nici pe-aproape. Este într-adevăr cel mai mare cimitir din Europa! Trecem pe lângă un bărbat și o femeie care se clatină, amândoi merg la braț în zig-zag. Trecem pe lângă un bărbat care are o conversație aprinsă deasupra unui mormânt. Trecem pe lângă femei bătrâne, singure, încărcate de multe plase pline cu mâncare pe care oamenii o dăruiesc cu generozitate. Trecem și pe lângă femei ceva mai tinere, de etnie romă, care sunt nevoite să ceară ca oamenii să le dăruiască.

În drumul spre spațiul mai larg al cimitirului nou apar și preoții. Încerc să îl opresc pe unul dintre ei, dar trebuie să îl urmez dacă vreau să vorbim. Îmbrăcat în straie negre, cu clop de lână și apele curgând șiroaie, îmi explică că fiecare preot are câte un sector de cimitir de care se ocupă: „Se pomenesc cei din veac adormiți, părinții noștri. Noi sfințim unde ne cheamă. Unde e dorință și dragoste, apăi acela ne cheamă […] Tradiția vine de demult, se dă din generație în generație. […] Oamenii mai fac și ordine prin cimitir, iaca, măcar o dată în an dacă nu mai mult. Eu o socotesc bine-venită. Duminica trecută a fost Paștele celor vii, duminica asta e a celor din veci adormiți, că și ei așteaptă. Hristos a-nviat!” Preoții se plimbă printre morminte ca oamenii să îi poată chema să le binecuvânteze mâncarea și morții. Desigur, familiile le dau și câțiva bănuți, după posibilități, 10-20-500 lei moldovenești. E o zi bună pentru preoți.

Un indiciu suplimentar pentru rădăcină precreștină a obiceiului de a mânca cu morții este precis lipsa necesității medierii acestei pomeniri de către preot. Preoții din cimitirul „Sfântul Lazăr” sunt, în mod straniu, în afara sărbătorii. Desigur, aceștia sunt chemați de unii oameni pentru sfințirea mormintelor, gest efectuat rapid și formal având în vedere suprafața enormă a cimitirului, însă am putut surprinde și intruziunea preoților în sânul unor familii în pomenire intimă. Mulți dintre oameni își aduseseră tămâie și mini cădelnițe și sfințeau mormintele ei înșiși – „locul curat” și pregătirea lui, de care vorbește și folclorista Irina Nicolau. Astfel, sărbătoarea are mai puțin de-a face cu predarea faptelor către un mediator, și mai mult de-a face cu relația directă dintre vii și strămoși – un memento mori colectiv și nemediat.

Putem citi procesul de transformare a unei credințe păgâne într-una creștină în parcursul acestui popor mitic, cu calități aparte, la care folcloristul Simon Florea Marian face referire: acei oameni mici (atât de mici încât doisprezece se pot sătura dintr-un ou) care trăiesc mereu în preajma unei ape, de o blândețe și o curățenie sufletească aparte, s-a preschimbat în societatea creștină a morților, după cum spune etnologul Mihai Pop: „acea «forță a păstrării» […] a făcut ca anumite obiceiuri să se păstreze chiar și după ce și-au pierdut sau și-au schimbat sensul”.

Paștele Blajinilor este o sărbătoare a morților, însă simbolurile centrale sunt cele ale vieții. În cartea editată de Maurice Bloch și Jonathan Parry, „Death and the Regeneration of Life”, găsim o perspectivă antropologică asupra ritualurilor funerare ca celebrare a forței vitale, percepută de fiecare cultură ca fundamentală pentru reproducerea existenței sociale. Omul moare, însă relațiile sociale dăinuie. În interpretarea antropologului Radu Umbreș, practicile mortuare dintr-un sat din nord-estul României construiesc prin pomeni, morminte și alte simboluri funerare o viziune etică a relațiilor din familie, precum și cu întreaga societate. Obligațiile morale nu se termină odată cu moartea – toți oamenii mor, contează însă al cui este fiecare mort și ce vor face cei vii pentru a duce mai departe speranța în viața socială de apoi.

Actul magic al pomenii este parte centrală a întregii sărbători. Cel care primește se substituie identității defunctului prin primirea bucatelor destinate sufletului acestuia. Primitorul devine apa Sâmbetei, în cazul legendei Blajinilor, iar mortul este reintegrat momentan în circuitul social prin actul de substituire al celui care primește. Asemenea unui curs de apă am dus și noi simbolicele găoace de ouă și i-am anunțat pe cei de dincolo că e vreme de mare sărbătoare.

La un moment dat, asfaltul se termină iar drumul continuă cu pământ. Copacii devin tot mai rari și apoi dispar de tot. Ajungem într-o zonă care aduce mai mult a câmp, „Doina nou”. Un câmp de morminte. Datele indică -2014, -2015, -2016.. avansăm spre prezent. Oamenii roiesc mult mai mult decât în zona împădurită a cimitirului, unde moartea este mai distantă, mai bucolică. Aici nu sunt umbre. Drumul urcă la deal, așa că tot nu reușim să vedem capătul cimitirului, dar mergem înainte împinși de energia alcoolului cinstit pe timp de zi, în memoria unor morți necunoscuți, dari totuși atât de apropiați. Vântul suflă și ne înviorează, ne păcălește că soarele nu ne arde. Mormintele sunt proaspete și mai îngrămădite, sunt și mai puține bănci și mese. Aici stăm pe pământ.

Ni se face sete. Vedem un bărbat și o femeie și mergem spre ei. Roman și Olga. Stau pe mormintele de lângă cel la care au venit să mănânce. Roman vorbește în mare parte în rusă, iar Olga ne traduce în română. Roman se scuză. Ne explică că bunicul lui a fost moldovean român care a avut afaceri și a refuzat colectivizarea, iar bunica lui era evreică, așa că ambii au fost declarați dușmani ai poporul de către regimul comunist. Bunicul său a fost împușcat, iar restul familiei a fost deportată în Siberia. Acolo s-a născut și el. Cu Olga vorbește în rusă. Astăzi sunt în cimitirul din Chișinău, mâine vor fi în cel din Orhei, un oraș înspre nord, unde au de asemenea rude: „Tradiția asta e veche, se transmite din laptele mamei, ca o datorie. Nu e de la creștini, e de dinainte.”

Au venit la un verișor și sunt descumpăniți că restul familiei nu e acolo. Majoritatea rudelor au plecat în străinătate, dar tatăl verișorului trăiește în Moldova. „Se certau de când era în viață. Când o persoană nu are susținerea familiei se pierde. Își pierde încrederea în viață. Asta s-a întâmplat. Vărul meu era fragil defel, iar părinții lui îi tot spuneau «Nu ești bun de nimic!». Avea vicii, a fost și la pușcărie, nimeni nu vorbea cu el. Avea și SIDA și le era frică să nu se contamineze. Toți l-au abandonat. Eu eram singurul care vorbea cu el.” Roman ne servește cu un pahar de vin, „pentru sufletul verișorului meu”.

Olga și Roman au lucrat în străinătate timp de zece ani: „Eu am lucrat în Rusia și ea în Germania, dar nu e normal să stăm despărțiți. De ce să plecăm din țara noastră? Acum avem mai puțini bani, dar suntem împreună”. Au două fiice, iar cea mai mare tocmai a născut – sunt bunici la 40 de ani. Au un magazin de optică, vând ochelari. Roman a studiat Comerț și Distribuție, „chiar dacă nu era nimic de distribuit în Moldova”. Râdem. Roman își mai pune un pahar de vin, îl dă pe gât, apoi ne servește și pe noi încă o dată. „Dacă aș fi președinte, aș face cimitirul în centrul orașului, ca în fiecare zi omul să se gândească de ce trăiește.” Uitându-ne la ei, vedem că amândoi știu de ce trăiesc. „Dumnezeu v-a trimis la noi, să n-aveți dubiu.” Cât timp am vorbit, un preot s-a apropiat neinvitat și a sfințit rapid mormântul și pe noi toți. Bogdaproste, Olga și Roman.

Irina Nicolau numește trei funcții esențiale ale sărbătorii: „1. întreține relația cu sacrul, 2. reface grupul comunitar, 3. pune societatea în acord cu Cosmosul”. Despre prima funcție, Nicolau spune că „[sărbătoarea] oprește lumea în loc și îi abate pe oameni de la cele lumești, ajutându-i să-și reînnoade legăturile cu cele de dincolo.” De Blajini, sentimentul de legătură cu o ordine morală și spirituală superioară a fost extrem de puternic. Oamenii au existat, în acea duminică, în afara timpului biologic – în cel cosmic. Gânduri despre impermanență și fragilitate, despre lumi misterioase, lipsa graniței între lumea viilor și cea a morților, blândețea, generozitatea și vulnerabilitatea interlocutorilor ne-au contaminat și s-au constituit într-un sentiment uman comunitar.

Despre refacerea grupului comunitar-familial, Blajinii din Chișinău au accentuat mărcile istoriei fostei Uniuni Sovietice prin adunarea la un loc a membrilor familiei, de multe ori răspândiți pe mai multe teritorii. Această scriere istorico-geografică a revelat multiplele rădăcini ale neamurilor care se regrupează, subliniind în același timp efectele tranziției la o economie care continuă să îi țină separați.

Ne e greu să plecăm, dar și să ne ridicăm. Pământul e confortabil odată ce ai găsit poziția potrivită. Dar avem o misiune de îndeplinit: să ajungem la capătul celui mai mare cimitir din Europa. Ne reluăm calea și, într-un final, ajungem. Am intrat pe poarta de sud, iată-ne la granița de nord, unde mormintele se termină, unde gropile săpate sunt goale, gropi pentru viitor, gata să-i primească pe noii morți. Am putea să continuăm să mergem, câmpul continuă până unde vedem cu ochii. Cel mai mare cimitir din Europa încă are loc pentru a se extinde. Ne uităm în urmă ca să cuprindem cu ochii întregul cimitir. În depărtare, Chișinăul celor vii. În prim plan, un câmp de morminte. E adevărat, uităm faptul că morții sunt mai numeroși decât cei vii.




Florentin Cassonnet și luntrea unui Charon ex-sovietic postapocaliptic

♦ ♦ ♦

 

Laura-Maria Ilie este cercetătoare și editor coordonator la ISCOADA

Florentin Cassonnet este scriitor și editor la Courrier des Balkans (Fr.),

O versiune prescurtată a acestui material a apărut în Courrier des Balkans pe 22 aprilie 2018.

 

Odată cu acest praf ne ducem și noi - Dispariția CET Giurgiu

Fenomenul dezindustrializării implică un proces gradual ...

Colecția privirilor: arhiva de fotografie „Bidica” din Țuțcani

Leu Dumitru, zis Bidica, a pus mâna pe aparatul de ...

De la Muma Pădurii la Maica Domnului. Arhetipul matern în imaginarul cultural românesc

Muma Pădurii este o cunoscută figură mitologică autohtonă...

Homo memoriae – sunt pe Internet, deci exist

Pornind de la ideea unei transhumanțe a durerii, putem să ne