De la Muma Pădurii la Maica Domnului. Arhetipul matern în imaginarul cultural românesc

Muma Pădurii este o cunoscută figură mitologică autohtonă, reprezentând un puternic simbol al maternului. Putem discerne o legătură între transformările prin care a trecut această imagine din punct de vedere cultural și dezvoltarea psihică a omului?

Pornind de la ideea elaborată de către Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice, cu privire la existența unui strat mitologic profund al funcționării psihismului uman care reflectă modul în care omul din trecut se trăia pe sine, explorarea figurilor mitologice ne poate pune în contact cu dimensiunea arhetipală a psihicului nostru.

Figura mamei este cea care pune baza relaționării fiecăruia dintre noi, iar modul în care este reprezentată în interiorul nostru și la nivel cultural ne influențează relația cu mama personală și, implicit, relațiile din viață. Oricât am vrea să credem că suntem doar ceea ce trăim ca experiență individuală, mereu va exista și un fond cultural în care ne naștem – al familiei din care provenim, al nației căreia îi aparținem, al umanității în sine. Acest fond de imagini comune pe care se inserează experiența proprie este ceea ce Jung a numit arhetipuri, dinamica și totalitatea acestor arhetipuri alcătuind inconștientul colectiv. Gândindu-ne la multitudinea tipologiilor de mame, ne referim la arhetipul matern.

Muma Pădurii, ființă supranaturală ce mediază relația dintre individ și natură, reprezintă o instanță maternă a inconştientului arhaic, care, după cum vom vedea, va trece prin puternice transformări de semnificaţie pe parcursul dezvoltării populațiilor cărora figura ei le aparține. În folclorul est-european o întâlnim și cu numele de Baba Yaga, având aceleași atribute ca și surata ei de la noi.

Tudor Pamfile o descrie ca fiind inițial un duh ce aparţine demonologiei „primitive”, provenind din viziunea animistă asupra lumii. Astfel, ea întruchipează un aspect al naturii primordiale. Nu este deloc întâmplătoare, în mitologiile vechi ale umanității, preponderenţa fiinţelor supranaturale cu atribute feminine. La începuturi, omul depindea de ,,bunăvoința” naturii pentru a supraviețui. În zona noastră, cu predilecţie, pădurea a întruchipat casa, căminul. În mitologia tracă este menţionată zeitatea feminină Bendis, pe care Herodot o descrie ca protectoare a femeilor, patronând Luna, pădurile, magia, vânatul. De asemenea, regiunii tracice nu îi era străin nici cultul zeiţei Hekate, care are atribute similare cu cele ale lui Bendis. Importanța majoră a acestor zeițe ale naturii în epoca arhaică ne arată faptul că omul de atunci se trăia pe sine ca natură, nefiind încă diferențiat de natura-divinitate.

Cel mai probabil, pe acest fond ia naştere Muma Pădurii, ca instanţiere a arhetipului Marii Mame: „Ea locuieşte în cele mai întunecate miezuri de codru, unde îşi are şi bordeiul, sau stă prin scorburi de copaci […]. Fiind mai mare peste păduri, ea are grija tuturor copacilor, pe care îi creşte, alăptându-i, «dându-le piept» – ca pe copii, şi pe care îi meneşte să trăiască sau să fie tăiaţi, cum se întâmplă şi cu oamenii”. Iniţial, rolul său era acela de a proteja pădurea şi toate animalele acesteia, de a-i îndruma pe cei care se rătăceau, dar şi de a-i pedepsi pe cei care făceau rău în vreun fel sau altul naturii. În unele invocaţii era numită, nu întâmplător, „Muma Mumelor”. Erich Neumann, analist de orientare jungiană, consideră o astfel de imagine ca fiind reprezentativă pentru mama elementară (trăsătură a Marii Mame), mama începutului de viață, care are preponderent rol conținător, protector, care își ține copiii aproape.

Manifestarea acestui principiu al feminităţii htonice, Gaia, „Marea Mamă” reprezintă, din perspectivă psihologică, o trăsătură specifică unei stări psihice „uroborice”, conform lui Erich Neumann – imagine alchimică a șarpelui care își mușcă coada; aici, purtând semnificația de stare inițială eternă, de nediferențiere. Psihologul german a fost preocupat de modul în care mitologia reflectă dezvoltarea conștiinței individuale pe parcursul istoriei umanității. El consideră că această caracteristică de identificare totală a omului cu natura este specifică unui prim stadiu, mitologic, din dezvoltarea conştiinței individuale.

În primii ani de viață nu există o diferențiere psihică clară între identitatea copilului și cea a mamei, urmând ca, ulterior, acesta să se dezvolte ca individualitate, proces care se va continua pe tot parcursul vieții și al cărei nucleu va fi Eul. Această stare inițială este inconștientă, tocmai apariția conștiinței închegate în jurul vârstei de 3-4 ani fiind cea care aduce în dezvoltarea psihică un mare salt calitativ. Capacitatea omului de reflectare asupra propriei lumi interioare și a celei exterioare este apanajul conștiinței și diferența fundamentală dintre om și natură.

Reîntorcându-ne la Muma Pădurii, după cum spunea Tudor Pamfile, aceste tipologii de fiinţe supranaturale care mediază relaţia dintre individ şi natura-divinitate au fost zămislite „în lupta dintre om şi fire”. Din perspectiva psihologiei jungiene, putem spune că această „luptă” a omului cu natura, dat fiind că și omul este parte din ea, reprezintă o imagine a unei conştiinţe tinere care începe să se contureze din haosul psihic originar a confruntării Eului – identitate individuală prin care ne definim – cu inconştientul-mamă din care tocmai s-a născut. Apariţia fiinţelor supranaturale reprezintă o etapă necesară în dezvoltarea conştiinţei, cea în care Eul intră în relaţie mediată cu aspectele arhetipale ale inconştientului prin crearea simbolică a imaginilor precum cea a Mumei Pădurii. Prin astfel de personaje se manifestă forța creativă, generativă a psihicului uman. Inconştientul nu mai este trăit ca o forţă copleşitoare de către un Eu fragil, relația cu zeitatea fiind acum mediată de ființe intermediare, mai accesibile omului. Simbolic, în plan psihic, relația arhetip – Eu este facilitată de figuri atât personale, cât și colective, asemenea Mumei Pădurii.

Pe măsură ce creştinismul a început să se înrădăcineze în mitologia autohtonă, asemenea unui erou civilizator, a adus cunoaştere, logos şi noi forme pentru vechile instanţe arhetipale – Maica Domnului ca simbol matern par excellence. Potrivit lui E. Neumann, se poate observa cum, astfel, este reprezentată mitologic o nouă etapă în dezvoltarea conștiinței, ce constă tocmai în desprinderea acesteia de inconştient. Acest proces de diferențiere psihică, adus de creştinism ca religie monoteistă, s-a produs prin separarea manifestărilor arhetipale în termeni de „bine” şi „rău”. Zeii, semizeii, duhurile mitologiei vechi au căpătat preponderent valenţe negative, împotriva cărora omul a simţit nevoia să se protejeze.

Un astfel de destin l-a avut şi figura Mumei Pădurii. Însă specific zonei est-europene, și implicit și nouă, s-a petrecut următoarea transformare: desprinderea polilor nu a fost brutală, conflictuală, aşa cum s-au petrecut lucrurile în unele culturi vestice, ci s-a păstrat o anumită ambivalență față de Muma Pădurii la nivel inconștient. Pe de-o parte, ea a devenit mama teribilă, care amenință să distrugă omul, pe de altă parte, este invocată în multe ritualuri în situații de criză, cum ar fi, de exemplu, protecția unui copil bolnav. Pentru a exemplifica aceste aspecte, ne putem uita la incantațiile care o invocă și care sunt vii și în prezent în tradițiile din zonele rurale, prin intermediul superstițiilor.

Descântecul este un ritual magic apotropaic, de îndepărtare a unei forţe malefice, de protejare a omului prin magie (defensă arhaică) față de influenţele negative care nu pot fi controlate pe altă cale: „Ritul magic, prin extrapolare, apare ca expresie a unei voinţe puternice afirmată în fiecare detaliu al ritualului, tinzând la subjugarea fiinţelor supranaturale sau la dominarea forţelor naturale care în mod obişnuit scapă puterii omului”.

Întrucât aceste forţe obscure îl puteau afecta mai ales în plan psihic şi spiritual (ducând la nebunie sau la „pierderea sufletului”, conform lui C.G. Jung sau lui Mircea Eliade, care a studiat în acest sens fenomenul șamanismului), individul a recurs la ritualuri de mediere. Putem spune că, în raport cu inconştientul, descântecul reprezintă atât o formă de protecţie a Eului, cât şi o formă de comunicare între cele două instanţe. Psihoterapeutul jungian Marie Louise von Franz vorbeşte despre magia albă, căreia i se subordonează şi descântecul, ca fiind o încercare de a elimina forţele emergente ale inconştientului. Însă este mai mult de atât, Eul intrând în relaţie cu inconştientul, folosindu-se de ceea ce a adus la lumină din întunericul inconştientului pentru a vorbi aceeaşi limbă (ritualul ce folosește simboluri), pentru a se delimita de inconştient şi a exista împreună.

Este de remarcat faptul că în multe descântece este descrisă o stare iniţială de vulnerabilitate a persoanei în folosul căreia se face apel la magie (un copil nebotezat, un om rătăcit în pădure etc.), în astfel de momente de dezechilibru existând riscul ca impulsurile neîmblânzite ale inconştientului să se răzvrătească, Eul nefiind încă suficient de puternic. În acest sens, putem spune că descântecul reprezintă un act protector pentru conştiinţă, cu rolul de a (re)stabili echilibrul interior al omului.

Se observă faptul că în descântecele de Muma Pădurii culese de Tudor Pamfile, aceasta poartă îndeosebi aspecte negative: este colţată, mănâncă mai ales flăcăi (ideea mamei devoratoare), tulbură somnul copiilor (fapt care ţine tot de un aspect negativ al mamei), este despletită, neagră, înspăimântătoare (ceea ce indică sălbăticia, nesupunerea faţă de un principiu organizator solar), este zmeoaică (mama zmeilor, ca origine a răului), strigoaică, moroaică (apartenenţa la duhurile rele). Regăsim însă și descântece care ne spun că în puterea Mumei Pădurii stă liniştea copilului, protecţia de „visuri, gânduri rele, greutăţi”. De asemenea, în situaţiile în care un copil este părăsit de părinţi sau nu are parte de îngrijire, Muma Pădurii îl ia să-l crească în pădure. Este posibil ca aceste aspecte pozitive, în conjuncţie cu cele negative, să fie vestigiile perioadei precreştine, marcată de ambivalenţa imaginii arhetipale, sau de ceea ce Mircea Eliade numea ,,coincidentia oppositorum” (unitate a contrariilor), venind astfel în sprijinul ipotezei legate de rolul transformator al creștinismului la nivelul psihicului colectiv.

Situată la polul opus, Maica Domnului este instanţa arhetipală căreia i se atribuie trăsături vindecătoare, de purificare, de luminare: „Curat, Luminat, Ca Maica Precestă ce l-a lăsat”. În plus, cel mai bun leac pentru a scăpa de Muma Pădurii este semnul crucii, conform tot lui Tudor Pamfile – „împotriva ei omul se poate apăra făcându-şi semnul Sfintei Cruci”. S-a remarcat adesea faptul că, sub influenţa creştinismului, făpturile mitologiei arhaice au căpătat valenţe negative, fiind împinse în zona diabolicului. În acest sens, este reprezentativ un descântec în care, exorcizând-o pe Muma Pădurii, se localizează şi iadul: „Tu, muma pădurii,/ Lipitură de noapte,/ De miezul nopţii,/ De cântarea cocoşilor/ […] Să te duci:/ Unde popa nu toacă,/ Unde fata mare cosiţa nu-mpleteşte./ Unde de Dumnezeu nu se pomeneşte;/ Acolo diavolul locuieşte”. Chiar şi Fata Pădurii, fiica Mumei Pădurii, un personaj des întâlnit în basmele româneşti, întruchipează aspectele seducătoare negative ale feminității în psihismul masculin (anima, conform lui C.G. Jung), uneori chiar de succubus, concept introdus de creștinism, definit ca demon feminin care îl posedă pe bărbat.

Procedeele prin care descântecul are eficienţă sunt, de asemenea, ritualuri întâlnite în creştinism: tămâiere, botezare etc.: „Tu, colţato,/ Ce vii aşa spăimântată/ Şi despletită,/ Aşa grozav de urâtă,/ Că spăimântezi copiii,/ Cu dinţii ca secerile?/ Cu secerea te-oi înţepa,/ Cu tămâie de la Bobotează te-oi afuma/ Şi în apă mare te-oi îneca,/ De pe trupul copiilor te-oi tăia,/ În vânt turbat te-oi trimetea,/ Şi N. să rămână/ Curat,/ Luminat,/ Ca argintul strecurat”. Interesant este faptul că, în tradiţia populară românească, Boboteaza este şi o sărbătoare de purificare a naturii. Un alt aspect demn de menţionat este faptul că în cele mai multe ritualuri de protecţie prin tămâiere se folosea chiar planta numită „muma-pădurii” (Lathraea squamaria), despre care se ştia din vremurile de demult că era bună pentru inimă, ficat şi sânge. Explorând acest simbolism, se poate spune că planta era învestită cu puteri vindecătoare în plan afectiv şi spiritual. Aici se poate observa din nou ambivalenţa simbolisticii Mumei Pădurii, ambivalenţă caracteristică inconştientului.

Din perspectivă psihologică, putem conchide că Muma Pădurii a reprezentat un aspect arhaic iniţial al arhetipului matern. Pe măsură ce conştiinţa individuală a început să se dezvolte, şi arhetipul matern s-a diferenţiat în formele sale de manifestare. Astfel, s-au conturat cei doi poli ai arhetipului matern: mama distrugătoare – Muma Pădurii și mama conţinătoare – Maica Domnului, maica tuturor.

Evoluţia imaginii Mumei Pădurii în universul mitologic românesc surprinde relaţia inconştientului cu conştiinţa emergentă: dacă nu există tensiunea opuselor, Eul nu are de ce să se nască. La începuturi, înainte să apară însăşi conştiinţa, capacitatea de autoreflectare, această imagine a mamei-inconștient purta cu sine potenţialul valenţelor materne opuse, asemeni modelului cosmogonic în care zeitatea primordială se preumbla pe deasupra apelor. Creştinismul, cu dualitate sa bine – rău, reprezintă o următoare etapă în dezvoltarea psihismului, aceea a diferențierii, a unui Eu mai puternic, situat între cele două instanțe cu care intră în relație.

♦ ♦ ♦

Ștefania Elena Radu (Gubavu) este psihoterapeut de orientare jungiană și pasionată de tradiții românești. A copilărit în Oltenia, înconjurată de superstiții care ghidau viața de zi cu zi. Este lector la Fundația Calea Victoriei.

Consultant: Vlad Șovărel
Editat de Laura-Maria Ilie și Paul Breazu

*O altă variantă a textului a fost publicată în colecția Simpozionul Naţional Constantin Noica, ed.a III-a, Pagini despre sufletul românesc, Iaşi, 5–6 mai 2011, coord. Alexandru Surdu, ed. îngrijită de Mona Mamulea şi Ovidiu G. Grama, Bucureşti.

Vom mânca pe mormintele voastre: Paștele Blajinilor în Republica Moldova

Blajinii veghează asupra oamenilor și se roagă pentru izbăvirea lor.

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Ce au în comun istoria recentă, arta contemporană și ...

Corpul meu transcendent.
O reacție la Raportul Matic

Corpul a fost unul dintre motivele principale pentru conflict. Încă e.

Cătălin. Un portret

Despre experiența pierderii văzului și recâștigării sale parțiale.