Fotbal, chat, cultură și bere pe bordură - scurt tratat autoficțional despre performativitatea masculinității toxice

Apartenența la un grup virtual pe perioada carantinei din primăvara lui 2020 este prilej pentru o reflecție despre masculinitate și o explorare a modurilor în care ne jucăm rolurile de gen.

„Eram băiat bun, dar

m-am combinat cu golani.”

Nane

În științele sociale, masculinitatea toxică se referă la norme culturale tradițional-masculine care pot fi dăunătoare. Conceptul ăsta cuprinde, în general, comportamente și trăsături precum dominanță, competitivitate, independență extremă și altele, și e folosit pentru a depista și critica aceste manifestări conform unei percepții subiective. Mă refer la percepție subiectivă pentru că sensibilitatea față de masculinitatea toxică variază de la persoană la persoană și este combătută adesea direct proporțional.

Un disclaimer pe care vreau să-l fac e legat de faptul că urmează să folosesc teorie de gen și alte instrumente căpătate prin grile de interpretare feministe, queer, afro-americane ș.a. pentru a discuta despre tumultul unui softboi, emo-golan, alb, cis și hetero, adică eu.

Termenul de „masculinitate toxică”, care a zburat din 2016 masiv pe Internet, media și în tot felul de bule progresiste, cheamă implicit la o autochestionare, dar rareori pune problema performativității pe care bărbații o susțin în această manifestare de gen. Înțelegem identitatea de gen aici ca un construct social – el este căpătat, învățat și modelat de factori externi. Pachetul de așteptări pe care le are societatea de la noi, bazat pe sexul biologic, modelează încă de foarte devreme felul în care ne raportăm la propriul nostru corp și la noi ca identitate. Simone de Beauvoir sugerează în Al doilea sex că „femeie nu te naști, ci devii”. Pentru Beauvoir, genul este un construct, unul care implică un agent activ. Iar dacă genul este într-adevăr ceva variabil și volitiv precum sugerează ea, atunci poate fi această construcție redusă la o alegere? Beauvoir clarifică faptul că „devii” femeie numai în contextul presiunii sociale de a o face. Putem, așadar, vorbi de o performativitate a masculinității toxice la bărbați? Adică putem lua ideea de gen ca construct social, iar mai apoi să o aplicăm masculinității toxice?

De la colțul blocului la teorie queer de pe net

Am fost un băiețel cu ochelari. Primele amintiri din jurul blocului le am cu un grup de fete care mă strigau „aragaz cu patru ochi” și cu fratele geamăn al celui mai bun prieten al meu, care m-a lovit în față. Pernuțele ochelarilor care atârnau greu mi-au tăiat superficial pielea nasului și am sângerat. Mulți copii îmi luau ochelarii de pe nas să se uite prin fundurile astea de borcan, iar niște băieți mai mari mi-au ars o dată lentila cu bricheta. Nu puteam să mă joc nici fotbal, nici să fac mult efort fizic pentru că ochelarii erau scumpi, iar în cazul în care se stricau, vederea mea era compromisă.

Cei mai duri băieți erau ăia de pe stradă, din Alexandru cel Bun, cartierul din Iași în care ne-am mutat când eu eram în clasa a II-a. Băieți la modu’ biceps-păru’-dat-cu-gel-și-tatuaj-pe-umăr. Băieți cu fapte, frați mai mari ai copiilor din jurul blocului, care mergeau și se întorceau de la pușcărie. Băieți prinși în șmecherie, care, cum zice pe Discovery la emisiunile cu găști, ies doar în saci negri. Băieții de la blocul meu nu ieșeau în saci din anturaj. Se căsătoreau, făceau un copil-doi și se mutau câteva străzi mai departe, într-o zonă vag mai bună. Îi mai vedeai vara, noaptea, nu la chefuri, ci în fața blocului, cu nevestele, cu copii, plini de niște tatuaje bătute în coșmelia aia improvizată de lângă bloc în care se adunau toți. Era aproape banal.

Acum câteva zile urmăream pe YouTube un clip al vlogăriței afro-americane Jade Fox, intitulat Why are studs so damn toxic? În clip, Fox începe prin a spune: „Nu e niciun secret faptul că părerea mea despre studs e că sunt niște poante umblătoare”. Asta în condițiile în care ea se identifică cu identitatea asta performativă de stud. În termeni queer, a fi studînseamnă a fi o femeie lesbiană afro-americană, mai degrabă masculină sau care emulează acest construct. Fox își motivează alegerea subiectului prin simplul fapt că studs sunt toxice ca dracu.

M-am gândit la mine, la faptul că am stat mai mult cu fetele decât cu băieții, și că n-am avut chestia asta de a performa o masculinitate clasică de băiat, nu în mod autentic în orice caz. Nu am făcut parte din găști, decât așa, pasager și de obicei adus de cineva. Acești cineva erau de obicei oameni cu care aveam o relație monogamă de prietenie. M-am uitat un pic în trecut și am depistat, an după an, ciclu de viață după ciclu de viață, același tip relație. Sunt în general tipi mai mari decât mine, un pic off, adică neîncadrabili în niște tipare clasice, și a căror atitudini, gesturi, gusturi le emulez sau, în orice caz, le admir. Sunt în general tipi mai degrabă inabordabili, dar companioni buni, cu care am adesea activități creative (muzică, scris, artă etc.). Ei reprezintă o variantă mai puțin toxică a relaționării masculine, cel puțin în formula de doi, iar uneori, un portal către cercuri în care sensibilitățile astea se pierd, așa cum urmează să arăt în continuare.

Reintegrare și opțiuni sociale

Pe șaptișpe februarie două mii douăzeci m-am întors din Berlin. Am fumat un joint rulat prost în drum spre aeroport împreună cu Zviad, tovarășul meu georgian. M-a dus până la Schönefeld, mi-am scos bagajul din mașină și ne-am îmbrățișat scurt. Era super înnorat și stătea să plouă, vremea aia berlineză de care turiștii de vară nu știu. Mi-a zis că tre’ să plece, că nu vrea să plătească parcarea, și a șters-o. Eram mega deprimat, ultima săptămână fusese suprasaturată de petreceri de plecare de la toate grupurile cu care mă anturasem în cele patru luni de zile de ședere. În plus, nu aveam chef de București.

Apoi, în sala de așteptare, a apărut regele României. Da, era chiar Florin Salam – că nu sunt vreun monarhist cu vedenii –, pe muzica căruia se rupseseră toți străinezii la party-urile pe care le-am dat în ultimele zile. Nici nu mi-aș fi dat seama că-i Salam dacă nu ar fi fost singurul om din încăperea aia insipidă cu șapcă și ochelari de soare. Era acolo cu toată trupa și cu iubita lui. Nu era Salam din clipuri, era un Salam retras, care părea că suferă de o apatie neobișnuită chiar și pentru un star. Nu că aș ști eu. Aș fi vrut să mă bag în seamă dar se trezise alt hipstărache să-l ia la vorbă. L-a ținut pe om cam cât o întârziere de zbor Ryanair, cam cât l-aș fi ținut și eu poate. I-a turnat verzi și uscate despre cât de geniale sunt manelele de fapt. „Super, uite-l pe unul cu textul la el”, am zis și m-am mulțumit să-i fac o poză prin hublou când era la coadă și își trăgea geanta pe umăr. Mă întrebam dacă ăia zece euro în plus pentru priority sunt chiar așa de mult pentru un om care câștigă într-o seară cât se dau alții că fac într-un an. Între timp am aflat că lăutarii sunt dezbrăcați de bani de interlopi imediat după spectacole.

Am ajuns într-un București pe care nu mă sinchiseam să-l revăd. M-am îndesat pe canapea și m-am apucat de citit, pentru că făcusem un pariu cu partenera mea, când fusese în decembrie să mă viziteze, că nu pot să termin Ulise într-un an. „O sută de euro”, am întrebat? Și ea a dat din cap că da. Am insistat să-l citesc în șase luni și apoi am regretat instant. Începeam să mă simt ca tot orașul (dacă se poate așa ceva) din scurtmetrajul ăla a lu’ Cobileanski, Când se stinge lumina, în care pun toți pariu că nu pot să bage un bec în gură și să-l scoată pentru o sută de dolari. Plus că nici nu aveam chef să fac nimic. Îmi reveneam fizic și emoțional după nebunia aia de oraș. Mai găteam un orez thailandez, mai ieșeam în parc și cam aia era. În rest, îmi rămăseseră niște bani de pe chiria pe care n-am plătit-o acolo, așa că n-aveam mare stres.

Țin minte câteva beri obosite în ultimele crâșme în care se mai putea merge în orașu’ ăsta. Țin minte o ieșire în Ferentari și multe drumuri la Lidl. Odată cu pandemia am fost, la fel ca noi toți, pus într-o situație nouă, claustrantă și am apelat la resorturile disponibile pentru a-mi face izolarea mai puțin dezolantă. Singura supapă socială majoră în afara „căsuței” mele – un apartament cochet din Titan în care stau cu Lucia, partenera mea – a fost un chat, care la momentul respectiv, se numea „Sarmisegetuza” și care a suferit, în decursul celor patru luni de auto-izolare, schimbări de nume precum: „Sarmix”, „Tarlaua Trans” „Tarlaua Sarmix” ș.a., iar în momentul de față se numește Tarlaua Grup, doar că eu nu mai intru pe el de mult.

Pe „Sarmiseteguza” am fost adăugat de Ciprian, care m-a avertizat în legătură cu specificul toxic al dinamicii de pe chat. Ciprian e unul din tipii ăia de care povesteam mai sus. Are 33 de ani, e antrenor de polo, a fost un fel de rockstar underground în anii 2000 și scrie mișto. Ciprian a spus odată că sunt prietenul lui cel mai bun și deși nu mai știu dacă e valabil, e singura persoană care mi-a spus asta în față. Membrii grupului sunt toți persoane pe care le cunoscusem deja în viața reală, mai mult sau mai puțin pasager. Costi e cam de aceeași vârstă cu Ciprian și are o firmă care se ocupă de mentenanță la Mega. Vrea să picteze și să facă gangsta rap de școală veche. Dacă l-ai întreba cu ce se ocupă, probabil ar zâmbi pe sub mustăți și ți-ar zice „dau la șarpe”. Popa are 22 de ani și tocmai s-a mutat în București, studiază la fără frecvență și lucrează ca jurnalist la un website pentru copii. L-am întâlnit la un party și ne-am ciondănit ca doi cățeluși, fără o miză reală. Andi e cu un an mai mic decât Popa. Face informatică, dar vrea să fugă de asta, cum a fugit din satul din Oltenia din care vine. Și mai e Bogdan. Bogdan s-a mutat acum un an în București, are 28 de ani, e poet, corporatist, stângist și bețiv autoproclamat, un bețiv principial care nu bea înainte de ora 18:00.

Posibilitatea unui safe space toxic

Pe pandemie stau și gătesc. Merg la Lidl, merg la piață, ies să alerg și mă omoară plămânii. Beau Jidvei roze vărsat și fumez în fiecare zi (nu, nu e o piesă de la Specii). Ne facem un cort din pături în sufragerie și ne uităm la musicaluri și filme de Von Trier. Termin „Odiseea” și mă apuc de „Portretul artistului la tinerețe”, apoi încep Ulise și tot gătesc ca să mă țin ocupat. Se închid parcurile, mă îngraș. Reamenajăm. Eu gătesc trei feluri de mâncare pe zi, rețete de pe Jamila, rețete de la mama, vinete în adjică ucraineană, borș roșu, falafel, cartofi cu cârnați de oaie și ce mai vrei. Când ieșim la cumpărături încep să mă doară picioarele, obosesc repede. Ieșim după prânz, ne întoarcem cu rucsacele pline și cu o șaorma de la colț, ne uităm la Girls și Sex and the City și bem vin. Fac un somn de după-amiază, mă simt ca un bunic.

Pe seară fiecare se retrage în câte-o cameră pe zoom-uri clandestine. Mici petreceri continue care ne țin treji până la patru dimineața. Pe zoom apar și dispar oameni dar în principiu rămânem tot aceiași. Eu, Ciprian, Costi, Popa, Andi și Bogdan. Nu e o raritate să vezi background-uri de cameră cu biroul lui Firea sau cu Vadim, la fel cum nu e nici să vezi o seceră, un ciocan, un gard de fier. Mă sâcâie. Încep discuții care nu duc nicăieri. Mi se taie că nu înțeleg gluma, se înjură mult, mai mult ca niciodată. Se pune trap, se desfac beri și se rulează foițe toată noaptea. Jucăm skribbl, krunker și ne ofticăm în continuu. Popa rupe tastele în două la skribbl, ne face pe toți la puncte. Îi place să câștige, nu poate să nu câștige. E simpatic, un pic arogant, fan Specii, fiu de senator.

La krunker ne bate Andi, care se joacă mult pe PC. Ne certăm din cauza măsurilor de siguranță, ne certăm pentru că Iohannis a scos armata pe stradă, ne e tuturor frică de virus și reacționăm cum putem. Ciprian e în șomaj, eu nu-mi găsesc job, iar banii se duc repede. Termin paharul de vin și merg să-mi iau altul. Apar și dispar personaje de pe chat. E ca o petrecere de apartament în care fiecare cheamă pe cine vrea, dar e ca o petrecere la care nu poți să mergi să stai într-un colț și să vorbești în privat sau să pleci fără să-și dea nimeni seama.

Mă trezesc numai după doișpe. Mă ridic din pat cu greu și mi-e silă de cafea. Citesc un pic. Zbârnâie telefonul, îl deschid din oră în oră și am câte o sută de mesaje pe Sarmisegetuza, o logoree infinită de glume repetitive, cioace toxice și răfuieli internaute.

Se mișcă lucruri. Îi zic Luciei că am găsit o supapă în toată toxicitatea aia, că într-un mod ciudat mă integrez, sunt inițiat. Îi vorbesc despre faptul că, sub auspiciul ironiei, e cumva safe. Cred că am găsit în sfârșit ceva de neconceput, un safe space toxic. Îi spun că mă interesează luptele, că am găsit o sală de Thai boxing aici, lângă noi. Lucia e sceptică, mă întreabă chestii la care nu știu să răspund, sau răspund stângaci, și-mi sugerează să o iau mai ușor.

Nu m-am bătut niciodată, vreau să ies din spațiul ăsta mental, vreau să se întâmple asta, să pot zice că am făcut-o, și să o fac într-un mediu safe, iar dacă se întâmplă în realitate să nu fiu complet surprins. Mă sâcâie integritatea corpului meu, frica de mișto, de abuz. Parcă nu e chiar așa de rău cum îmi aminteam – din școală, de pe terenul de fotbal, din spatele blocului. Gestionez mult mai bine lucrurile acum. Începe să sune a Fight Club, să mor eu.

Stăm două ore în Carrefour și ieșim cu două rucsace pline și un tort oribil de ciocolată. Mâncăm jumate în prima seară. Noaptea parcă vine o zână care-mi coase încet-încet hainele în mărimi tot mai mici.

Reconciliere și reziliență față de masculinitatea toxică

Am început să realizez că în a performa stud nu e vorba de o goană după o anumită imagine sau un anumit stil de viață, ci din contra, studs toxice încearcă să se distanțeze de experiențele lor ca femei afro-americane, care sunt supuse rasismului, sexismului și homofobiei. Prin urmare, ce simt că se întâmplă cu multe dintre studs este că ele se asociază mai mult cu stilul de viață și atitudinile bărbaților afro-americani pentru a se emancipa față de experiențele negative ale femeilor afro-americane. Simt că e un scut care le apără de sexism și homofobie (nu și de rasism). Cred că prin adoptarea acestei atitudini, studs sunt acceptate în cultura și comunitățile masculine afro-americane și câștigă la schimb un pic de male privilege. E ca un mecanism de apărare împotriva oprimării și discriminării.” (Jade Fox)

Cât despre mine, cred că am fost protejat, dar și menținut la o graniță a abuzului. În liceu și gimnaziu nu mă duceam la sport. Era total neplăcut și dezolant în vestiar și în sală, cum era și școala în general. La un moment dat mi-am dat seama că pot obține scutire de la oftalmolog pe baza vederii mele și asta am și făcut. Mișcare făceam, veneam și plecam în fiecare zi cu bicicleta la școală, ieșeam seara la alergat pe malul Bahluiului, dar preferam să mențin o distanță sigură față de anumite contexte în care știam că nu mă simt safe.

Cum de nu m-am gândit niciodată la asta? La toți băieții speriați care creșteau împreună cu mine și care deveneau niște persoane din ce în ce mai străine pe măsură ce trebuiau să-și găsească o voce, o poziție în aceste climate ostile. Cred că e și acolo o chestie de protecție – e o lume în care intri, e toxicitate întreținută de imagini, mituri de stradă și statut. Ca să supraviețuiești, tre’ să joci. Să renunți la tine într-o oarecare măsură și să adopți niște atitudini învățate ca să-ți câștigi privilegiile respective.

După carantină ne-am văzut de câteva ori cu toții. Am ieșit și la fotbal în Tineretului – Costi s-a dus cu mașina la Hervis, cu Popa, și au luat o minge. Îmi era târșă, dar m-am descurcat OK. Am jucat cam treizeci de minute și am leșinat toți. Apoi ne-am dus la o terasă de la Timpuri Noi. Am băut câteva beri și am mâncat niște mici.

Apoi, într-o seară, Bogdan s-a supărat foarte tare pe mine. Mersesem toți la Obor, am stat pe o pasarelă de lângă gară și am băut bere la apus. Apoi am stat în fața blocului și am mai băut o bere. Mă golănisem tare în limbaj. Eram extra chiar și pentru ei, aparent. Eu luasem dinamica de chat și o inseram în viața reală, la mișto, pe când, pentru ei erau două lucruri aproape diferite. Am urcat la Ciprian să continuăm seara, s-au făcut niște glume, am zis niște chestii, Bogdan s-a simțit luat la pulă, pe mine a căzut chestia fiindcă eram cel mai vocal și uite așa, fără să stau să explic toate firele conflictului, a început sfârșitul Sarmisegetuzei așa cum o știam. Am plecat toți supărați, câteva zile nu s-a pomenit de asta, apoi s-au mai aruncat vorbe pe chat și atunci am decis că e prea mult. Am ieșit, am rezolvat conflictul cu Bogdan în privat și am rămas OK cu toții, dar nu ne-am mai văzut în formulă completă de atunci.

Câteva săptămâni mai târziu am plecat la Cluj și, la întoarcere, am avut o mare ceartă cu Lucia. Pretextul a fost, printre altele, golănirea mea de pe chat. După asta, totul a revenit la normal.

Imersiunea mea în mediul ăsta toxic mă face să mă întreb dacă există într-adevăr posibilitatea negocierii unui climat mai puțin ostil dincolo de relațiile individuale, la nivel macrosocial. Poate fi paradigma normativă confruntată pe bune sau singurele soluții sunt aversiunea și rezistența prin alteritate (apartenența la o bulă safe)? Și oare ce se ascunde în spatele multor atitudini pe care le condamnăm? Perspectiva responsabilizării individuale în condiții de apartenență la gen, context politic și statut încurcă ecuațiile unui comportament sau orânduiri sociale „corecte”, indiferent de punctul din care pleci ca poziție critică. Iar gândul că propagi – ignorant sau nu, pentru propria siguranță sau nu, ironic sau nu –, niște atitudini și discursuri nocive, nu e ceva ușor de încasat.

♦ ♦ ♦

Emil Vasilache a absolvit secția de Comunicare Audiovizuală a UNATC. A fost redactor Film Menu, și a lucrat pe partea de social media la Touch me not. Colaborează cu BIEFF pe partea de programing și lucrează ca barman în zilele cu soare. A reluat studiile după un gap year, în care a explorat scena de artă din Berlin, printr-un internship de curatoriat la Neuer Berliner Kunstverein prin Erasmus+, fiind în prezent student în anul I la masterul de Scenaristică a UNATC. Emil a co-scris două scurtmetraje regizate de Lucia Chicoș. Ultimul, „Contraindicații”, a fost premiat recent cu locul III în cadrul Cinéfondation la festivalul de film de la Cannes 2020.

Editat de Laura-Maria Ilie

Billie Rose, Sabina și sforile

Relația din practica shibari se construiește pe încredere și comunicare.

Corpul meu transcendent.
O reacție la Raportul Matic

Corpul a fost unul dintre motivele principale pentru conflict. Încă e.

Despre „holtei” și „fete bătrâne” sau persistența unui stigmat social mai puțin (re)cunoscut

În România există un consens tacit, foarte rar analizat ...

Despre umor ca antropologie nativă

Râdem, glumim, facem mișto sau ironizăm. De ce o facem ...