Inventarea socialului în România – prezentare de carte

În „Inventing the Social in Romania, 1848-1914” (Brill, 2020), Călin Cotoi aduce la viață o serie de anarhiști, medici, igieniști și reformatori „obscuri” de la granițele Europei și Rusiei. Cartea urmărește indivizi, texte, proiecte, dezbateri, bacterii și boli care călătoresc, se ciocnesc, intră în dialog, scriu și vorbesc unii despre alții în locuri și pe teme surprinzătoare. Toți aceștia au traversat zonele (și timpurile) de graniță dintre imperii și state naționale în formare, găsind deseori scurtături sau drumuri ocolite și reapărând în părți diferite și neașteptate ale spațiului geografic, social și politic. Folosind materiale și surse provenind din scrisori, jurnale, reviste, tratate medicale și dezbateri politice, autorul deschide o discuție despre crearea locală, istoricitatea și reprezentabilitatea socialului.

„General Quarantine Court of Skoulani” (Postul de carantină de la Sculeni, la granița de pe Prut dintre România și Republica Moldova de astăzi).
Tablou de Auguste Raffet, 1837

Marile epidemii și modernitatea

În 1813-1814, în timpul ultimei mari epidemii de ciumă bubonică, în București au murit aproximativ 20-30.000 de oameni. Numărul deceselor datorate primului val mare al holerei, în 1832, nu a fost nici pe departe la fel de mare. Cu toate acestea, holera va avea un rol fundamental în apariția lumii moderne la gurile Dunării, spre deosebire de ciumă, ce se va transforma într-o boală neimportantă social.

Cordonul sanitar habsburgic, creat pentru a împiedica înaintarea ciumei venite din est, s-a dovedit ineficient împotriva holerei. Faptul că ferocitatea holerei s-a manifestat în marile orașe metropolitane din Europa de Vest chiar mai mult decât în București și Iași au făcut-o diferită de ciuma devastatoare la nivel local, care nu a putut ajunge însă la țările și orașele vest-europene. Holera a devenit astfel nu numai mortală, ci și productivă, ca moașă a modernității sociale din Principate. Pe măsură ce a înmulțit cadavrele din cartierele sărace din Paris și Londra, holera a dat naștere unui discurs complex despre contextele sociale ale morții și bolilor, despre sănătate și administrația publică, comerț internațional, canalizare și carantină.

Sănătatea publică, medicina și reforma socială au traversat vechiul cordon sanitar habsburgic, pe drumul deschis de holeră, și au devenit o parte centrală a instituției modernității sociale locale. Medici și reformatori aventuroși, idealiști sau pragmatici, și reformatori de diferite tipuri, împreună cu șabloane administrative, diplome, ideologii politice, laboratoare, reviste profesionale și discursuri și tehnologii științifice, au călătorit pe aceste noi drumuri, în principal de la Paris și Viena, dar și de la Budapesta, Torino, Sankt Petersburg, Odessa, Moscova, Boemia, Bucovina și Basarabia către noile țări modernizatoare care apăruseră, în urma holerei, la periferia dintre Rusia și Europa.

Nevoia construcției unui spațiu social sanitar în spatele carantinei de la frontieră ținea de trăsătura economică și politică centrală a României din secolul al XIX-lea: creșterea exporturilor de cereale și capacitatea proprietarilor de terenuri și a statului de a controla și folosi forța de muncă țărănească. Posturile de carantină proaspăt instituite au devenit rapid o problemă uriașă pentru noul stat – ele blocau comerțul cu cereale, dar erau necesare atâta vreme cât nu exista nicio variantă de sănătate publică în zona de interior. Un pământ constant vizitat de holeră ar fi perturbat comerțul internațional într-un mod mai radical decât cea mai dură carantină. Sub presiunea capitalului local și internațional, proiectele de sănătate publică au creat primul spațiu modern (sanitar) în care atât progresul social, cât și națiunea puteau fi imaginate și instituționalizate.

Promisiunea revoluției sociale

Revoluționarii din 1848 au creat spațiul semantic gol al revoluției sociale susținând socialismul, doar pentru a-i amâna aplicarea locală la nesfârșit. Semnificațiile europene ale socialismului și comunismului de la începutul și mijlocul secolului al XIX-lea erau difuze, împletite cu științele sociale emergente și includeau poziții teoretice de la Owenism la socialismul creștin și evoluționismul social. Pașoptiștii au propus un nou contract social care să oblige sătenii și proprietarii de terenuri să ajungă la un numitor comun prin intermediul națiunii și a statului modern promise de către revoluționarii liberali. Dar chiar dacă „românii nu erau comuniști”, așa cum asigura Ion Ionescu atât autoritățile locale, cât și cele străine, un fel de comunism pândea în satele și comunitățile țărănești și ar fi adus o distrugere de nedescris dacă propunerile revoluționarilor ar fi rămas neascultate de marii proprietari funciari. Numai prin transformarea țăranilor în români putea fi păstrat comunismul la o distanță sigură în timp, iar progresul social realizat în interiorul unui stat național liberal modern.

Jucând pe acest câmp larg de semnificație, revoluționarii români din 1848 au prezentat socialismul și chiar comunismul ca orizontul inevitabil (și just) al istoriei europene și mondiale. Totuși, au considerat că nu este încă util sau acceptabil pentru România, deoarece „întrebarea socială” locală nu era similară cu „întrebarea socială” europeană. Primii care au vrut să ocupe și să folosească altfel acest spațiu semantic al socialismului nu veneau din Europa la care se gândeau pașoptiștii români, ci din imperiul Rus.

Anarhiștii, dintre care majoritatea erau medici exilați din Rusia în anii 1870, au găsit parteneri de dialog în studenții la medicină din București și, prin recunoașterea Rusiei țariste ca dușman comun, au putut ajunge și la elitele liberale de stânga. Viața (și moartea) anarhiștilor exilați sau mutați în România orbita în jurul unui aparat discursiv care a adaptat un model de schimbare revoluționară la o cale de mijloc liberal-națională. În acest fel a fost creat orizontul și promisiunea „progresului” social, prin echilibrarea comunismului inexistent cu conservatorismul politic și religios real, în spațiul deschis de holeră și de criza carantinei.

Medicii națiunii

Proiectul de instituire a sănătății publice avea rolul de a relaxa carantina și, în cele din urmă, de a o face de prisos prin interiorizarea, la nivel municipal, comunitar și individual, a principiilor de igienă științifică. Tot acest proces, coordonat de un medic franco-italian, Carol Davila, și de un evreu din Boemia, Iacob Felix, a făcut posibilă crearea unui corpus profesional național(izat) de medici. La sfârșitul anilor 1870 și 1880, încercarea de a crea „sănătate pentru toți”, așa cum a propus Iacob Felix, s-a transformat într-o fractură profundă între orașele mai mari și restul țării. Chiar din interiorul corpului profesional medical, auto-instituit ca avangardă a modernizării sociale, țăranii au început să fie văzuți ca fiind total refractari și puțin dispuși să folosească sistemul medical existent, în timp ce evreii erau percepuți ca beneficiarii îmbunătățirilor urbane, amenințând majoritatea românească printr-o natalitate mai mare și o mortalitate (infantilă) mai mică.

Medicul și chimistul Constantin Istrati este cel care tematizează aceste crize într-o serie de texte de la începutul anilor 1880, care scoteau la iveală, în urma unei idei preluate de la prietenul său anarhist, recent decedat, Nicolae Codreanu, atât modernizarea instituțională a României, cât și latura ei întunecată: degenerarea rasială a poporului. Terenul intermediar al progresului social își arăta primele fracturi majore: oamenii care ar fi trebuit să beneficieze de progresul social și național promis păreau că se dizolvă în abisul degenerării rasiale.

La începutul secolului al XX-lea, Istrati și-a reformulat înțelegerea poporului care degenerează rasial. Prin intermediul aparatelor instituționale ale Asociației Române pentru Avansarea și Răspândirea Științelor și ale Expoziției Generale Române, a propus un „studiu al dinamicii naționale și al modalităților de adaptare” între națiune și știință. Trecerea de la „chestiunea socială”, la singular, la întrebările sociale la plural, tehnicizarea socialului, a fost soluția favorizată de Istrati. Rasa nu mai era importantă, întrucât o alianță între oamenii de știință și țărani, bazată pe o muncă constantă, ar rezolva problemele României, care păreau greu de imaginat folosind doar aparatul discursiv al spațiului semantic gol al socialismului, instituit în 1848.

România începutului de secol XX era, în continuare, insuficient reprezentabilă, cunoscută și reală. Pentru a crea o nouă Românie, transparentă din punct de vedere științific atât pentru stat, cât și pentru populație, pe lângă orizontul progresului social deveniseră posibile – și din ce în ce mai mult parte a proceselor și practicilor sociale „reale” – descrierile și interpretările statistice, expozițiile naționale și internaționale și reprezentările științifice de toate felurile. Instituțiile moderne păreau că își căpătaseră locuri bine înrădăcinate, aveau nevoie doar să se extindă acum pentru a îmbrățișa întreaga țară. Reprezentările deveniseră încastrate în lumea reală.

Criza pacientului rural și leacul sociologic

Simbolurile conservatoare și revoluționare liberale trebuiau să se unească în noul semn cuprinzător al întregii țări și națiuni: Expoziția Generală Națională din 1906. Comunismul nu mai era un amestec de amenințare și promisiune, iar științele sociale au primit un rol, chiar dacă încă secundar, în proiectele de unificare și (re)prezentare a României moderne.

Țăranul revoltat era, probabil, cea mai mare amenințare din imaginarul politic al elitelor românești. Răscoala țărănească a avut un rol foarte important în structurarea inițială a semnului gol al socialismului, sub forma țăranului ce îmbrățișează un comunism primitiv și distruge fragilele alcătuiri politice moldovenești și valahe. Violențele din 1907 au fost, cu toate acestea, neașteptate. România din 1906 părea complet diferită de cea din 1848, fiind suficient de avansată pe calea „progresului social”, a națiunii și a construirii statului, pentru a fi interiorizat jocul de echilibrare al creării socialului modern. Revolta a dezagregat certitudinile câștigate și încă fragile ale elitelor românești. Socialiștii, marxiștii ortodocși și foștii anarhiști au comentat abundent asupra semnificației răscoalei. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a avut ideea de a folosi revolta ca o oportunitate revoluționară. Unii au fost, totuși, acuzați că sunt „agitatori”, iar încercarea anterioară a partidului social-democrat de a crea „cluburi la sat” a fost aspru reprimată. 1907 nu a reinstituit importanța spațiului semantic gol al socialismului din 1848, ci a accelerat atât naționalizarea, cât și tehnicizarea socialului prin dezbaterile marxist-poporaniste și apariția concomitentă a unor rețele de organizații și laboratoare ale reformei sociale și a cunoașterii științifice.

Demontarea finală a mecanismului semantic socialist al secolului al XIX-lea a venit în primii ani de după primul război mondial, atunci cînd sociologia a devenit centrul hegemonic al reformei în (din nou) noua Românie. Prin absorbția sau marginalizarea tuturor celorlalte proiecte de reformă și prin crearea alianțelor cu grupuri dinspre demografie, geografie și eugenie, sociologii au dat răspunsuri noi, aparent legitimate științific, la eterogenitatea statului român de după primul război mondial și la legitimitatea sa mereu contestată de stat național. Sociologii, transformați în experți și administratori publici, au reîncadrat orice eterogenitate sau diferență ca fiind o „problemă” pe care statul condus de experți trebuia să o rezolve într-un fel sau altul. Aceștia au recunoscut existența diferențelor sociale, regionale și etnice, dar au dezamorsat orice posibilă amenințare reprezentată de acestea, transformându-le în probleme tehnice și deschizînd calea unor mecanisme represive și violente ale schimbării. „Chestiunea socială” și rolul ei complex în invenția locală a socialului din secolul al XIX-lea au fost transformate aproape fără excepție în „probleme sociale” gata să fie rezolvate într-o Românie transparentă științific și total naționalizată.

♦ ♦ ♦

Călin Cotoi

este sociolog, Prof. univ. dr. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

Arhiva în tranziție: fotografiile abandonate de la I.P.L. Iași

Care este procesul de protejare a unei arhive fotografice orfane?

Corpuri goale, priviri culturale

Contextul este cel care activează sau anulează sexualitatea

Coiful de la Agighiol: strămoși, amazoane și interfețe culturale

Istoria. Un domeniu care nu se reduce la date și bătălii ...

Symmachía. Războiul antic ca oportunitate

O povestire despre cum au stat în sală geții ca martori ...