6 martie 2020, 1:15 a.m. Sunt în avion. Revin la București după câteva zile formidabile petrecute în capitala Scoției. Ca să treacă timpul mai repede, îmi scot agenda pentru a-mi nota impresiile despre vacanță. Sau mai degrabă încerc să fac asta, pentru că lângă mine s-a încins, încă din momentul ocupării locurilor, o discuție despre… călătorii. Deloc surprinzător, având în vedere că ambii interlocutori se întorc dintr-una. El, având la activ 28 de țări vizitate, îi împărtășește ei din experiența personală. Printre altele, îi spune că țelul său este să reușească să vadă de-a lungul vieții zece mii de obiective turistice, referindu-se la muzee, castele, cetăți, biserici și altele. Pentru a avea o statistică în acest sens, spune că a început să țină evidența într-o agendă. „Ca într-un fel de jurnal”, constată ea spontan. „Exact, întocmai ca într-un jurnal”, răspunde el prompt.

În urma acestei discuții m-am întrebat ce semnificație mai are jurnalul intim astăzi. Este el depozitarul celor mai personale aspecte ale vieții sau conține și urmele eului social, putând fi adus, deci, în vizorul public? Când debutează o astfel de practică în viața cuiva, cine sunt oamenii care aleg calea destăinuirii în jurnal, ce îi motivează să facă asta și cum decurge propriu-zis procesul de scriere? Și, în fond, ce dezvăluie practica păstrării jurnalului despre societatea actuală? Pentru a răspunde la aceste întrebări, am stat de vorbă cu zece posesori de jurnale din București care practică actul diaristic de ani buni, cam de când au învățat să scrie și să articuleze gânduri complexe.

Majoritatea interlocutorilor studiului meu sunt femei, indicând o practică genizată construită istoric, încă din secolul al XIX-lea, pe baza unui discurs al epocii care încuraja autoperfecționarea individului și reflexivitatea de tip romantic, procese asignate în special femeilor. Această percepție a continuat, fiind perpetuată de portretizări culturale ale femeilor diariste, publicații ale unor jurnale scrise de femei și, mai recent, de media și advertising. Aceste considerente nu fac însă obiectul analizei de față.

În pofida percepției generale a unei scrieri eminamente private, jurnalul a fost la origine un document public. În spațiul britanic premodern, funcționari ca Samuel Pepysau făcut posibilă tranziția jurnalului dinspre sfera administrației publice și a afacerilor înspre cea domestică, prin aducerea gestului însemnărilor zilnice din cadrul rigid al biroului în spațiul cald al propriei locuințe. Așa au apărut primele jurnale moderne de factură personală din istorie. În prezent, jurnalul este receptat în imaginarul colectiv ca un document intim, iar cei pe care i-am intervievat au fost unanim de acord cu un lucru – pentru ei, jurnalul este profund privat. Deconstruind această intimitate manifestă, se pare că ea derivă din trei surse majore: jurnalul ca obiect, conținutul său și dinamica public-privat pe care o presupune.

*

Înainte de toate, pe cât de implicați sunt în practica păstrării unui jurnal, diariștii sunt pe atât de rezervați în legătură cu potențiala sa devoalare. Despre jurnal nu se vorbește în niciun context social, diariștii dezvăluind existența sa doar persoanelor extrem de apropiate. Astfel, jurnalul devine invizibil în spațiul public, fiind confiscat de sfera intimă, de unde și falsa impresie că practica în discuție este foarte puțin răspândită azi. Ca urmare a deciziei lor de a nu menționa existența jurnalului decât într-un cerc foarte restrâns, diariștii împărtășesc foarte rar din ceea ce scriu. Acest refuz categoric are de-a face, desigur, cu faptul că jurnalul este prin excelență un spațiu al sinelui, ce păstrează informații incomunicabile, din categoria secretelor, cum ar fi opinii nedisimulate despre cei din jur, credința în divinitate sau aspecte de natură erotică. Pentru toate aceste categorii de destăinuiri, jurnalul se transformă într-un confident ideal, ba chiar singurul confident posibil, după cum afirmă și Maria (25 de ani):

Cu toate că tinde să se constituie ca expresie supremă a intimității, jurnalul lasă totodată deschisă posibilitatea ieșirii sale în spațiul public. În ultimii ani, s-a dezvoltat pe YouTube un trend în care vlogger-ii expun public, într-o notă caricaturală, conținutul jurnalelor lor din copilărie. În cazul diariștilor de vocație, lucrurile stau diferit atunci când vine vorba despre expunerea publică. Unii dintre ei admit că visul lor este acela de a-și vedea jurnalele publicate la un moment dat, fie sub forma unor memorii sau colecții de cugetări, fie chiar sub forma primară de jurnal. O condiție esențială este însă deținerea controlului deplin asupra procesului de editare și publicare a manuscrisului, pentru a modifica sau elimina acele pasaje care le-ar afecta relația cu ceilalți sau percepția acestora asupra constructului identitar social al diaristului. Jurnalul face deci obiectul unei tensiuni aproape paradoxale între nevoia de securizare a propriei intimități și dorința de recunoaștere publică. Diariștii nu scriu doar în virtutea unei mai bune cunoașteri și conștientizări a sinelui, ci și pentru viitor, căci jurnalul este fără doar și poate o formă de conservare a memoriei intergeneraționale, dar și pentru un potențial public de cititori sau chiar cercetători.

*

În genere, prima întâlnire cu jurnalul intim are loc la vârste relativ fragede. Dacă în perioada copilăriei și adolescenței actul scrierii în jurnal este practicat într-o manieră pe care diariștii – privind cu ochii lor de acum – nu ezită să o numească infantilă și superficială, la maturitate acesta accede într-o etapă superioară. Stilul, calitatea scriiturii și subiectele abordate se rafinează odată cu evoluția personală a diaristului. Într-o formulare inspirată, scriitoarea și actrița Kim Krizan spunea că jurnalul este o „cronică a evoluției, respectiv a revoluției unei personalități”.

Un anume tip de negociere ajunge să caracterizeze și motivațiile ce îi mobilizează pe diariști să păstreze o consecvență a practicii în decursul anilor. De obicei, motivația păstrării unui jurnal este legată de beneficiile oferite de acesta, beneficii care, per total, compensează eventualele obstacole ce pot sta în calea unei astfel de preocupări. Aici se numără, de pildă, stabilirea unor reguli de utilizare a jurnalului – a scrie zilnic un anumit număr de pagini sau a scrie doar într-un anumit spațiu sau interval temporal – reguli ce amenință însăși practica de consemnare, după cum spune Denisa: „Eu îmi propusesem să scriu în fiecare seară, dar am constatat că vedeam treaba asta ca pe o obligație. Aveam tot timpul în cap ideea să nu uit să scriu în jurnal, așa că până la urmă am renunțat, pentru că mi se părea că e o corvoadă și că nu am chiar în fiecare zi de consemnat câte ceva”. Jurnalul nu poate fi reglementat sau supus unor condiționalități, ceea ce întărește perspectiva lui Philippe Lejeune, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai jurnalelor, care afirmă că libertatea este de departe punctul forte al jurnalului intim.

*

Fără îndoială, jurnalul are semnificații diferite pentru oameni diferiți, iar el se metamorfozează în chipuri diverse, în funcție de relația afectivă pe care diaristul o are cu obiectul – învestirea sa cu încredere, gradul de sinceritate accesat, experiențele împărtășite în jurnal, și altele. Cu toate că modul de a privi jurnalul izvorăște din resorturi intime, există câteva funcții de bază pe care orice jurnal le îndeplinește înainte de a începe să lucreze exclusiv în slujba posesorului său. Astfel, jurnalul este demers terapeutic, instrument de descărcare și ordonare a gândurilor, depozitar al amintirilor, mijloc de dialogare cu sine și spațiu de autoreflecție. În rest, el se configurează permanent în funcție de impulsurile de moment sau obiectivele diaristului.

În urma începerii unui demers de psihoterapie, Anei (23 de ani) i s-a recomandat să țină un jurnal pentru a vedea cum îi evoluează stările, acesta ajungând să funcționeze ca un dispozitiv de „tracking al sentimentelor”. În ceea ce o privește pe Maria, ea folosește jurnalul ca modalitate de imortalizare și validare a momentelor extraordinare pe care le trăiește. „Simt că, dacă trec printr-un eveniment important și nu am scris în jurnal despre el, viața trebuie să aștepte puțin, pentru că trebuie să notez mai întâi”. În plus, recitirea amintirilor plăcute din jurnal o ajută să-și îmbunătățească starea de spirit în momentele proaste, tot așa cum, pentru Monica (28 de ani), jurnalul este o sursă de extragere a încrederii în sine. Ea mărturisește că nu de puține ori și-a dat seama că a tratat situații dificile din trecut cu umor sau curaj, calități pe care uneori uită că le are.

Am punctat deja faptul că jurnalul nu impune reguli și că poate îndeplini numeroase roluri, care diferă de la un utilizator la altul. În aceeași notă, jurnalul intim nu reclamă un anumit profil al diaristului. Jurnalul este o lume ce stă deschisă absolut oricui, indiferent de vârstă, gen, nivel de educație sau statut social. De pildă, Nicoleta (49 de ani) a absolvit școala profesională de croitorie de la Bistrița, însă a muncit toată viața ca vânzătoare, mai întâi într-o cofetărie, apoi într-un magazin alimentar. De 15 ani lucrează într-o măcelărie de cartier. Povestea sa cu jurnalul a început în 2007, dintr-o nevoie acută de a da glas frustrărilor și neîmplinirilor acumulate de-a lungul unei vieți grele, marcată de multe încercări. „Am vrut să îmi aștern durerea sufletului pe hârtie”, dezvăluie ea.

Nu se poate vorbi deci despre o tipologie a diaristului, nici în sens psihologic, deoarece personalitățile lor contrastează adesea – am întâlnit persoane introverte, timide și anxioase, dar și persoane expansive și volubile –, nici în sens sociologic, întrucât diariștii provin din toate categoriile sociale. Și totuși toți întrunesc o particularitate: ei au o apetență pentru ceea ce înseamnă creație, de la cântatul la instrumente muzicale și dans până la fotografie, film sau design. În mod specific, diariștii cochetează cu lectura, astfel că cei mai mulți se înscriu în categoria cititorilor avizi, cu genuri ce pot merge înspre ficțiune, istorie, religie sau dezvoltare personală. Fără dubiu însă, cea mai puternică pasiune a lor este cea pentru scris. Pentru diariștii pe care i-am întâlnit, scrisul este un veritabil mod de viață, un mod de a fi, a gândi și a acționa, o extensie a persoanei lor. Pe lângă actul diaristic, ce rămâne principala formă de scriere exersată, diariștii practică în mod constant și alte tipuri de scriere, de la cele uzuale, precum notițele din agenda de lucru sau însemnările de meditație, până la mici creații literare, ca poezia, proza scurtă, scrisorile sau articolele de blog.

*

Monica este inginer aerospațial și lucrează într-o mare corporație, un mediu în care nu se regăsește. Frustrările legate de job îi declanșează un impuls frenetic de a scrie, așa încât, dacă are ceva stringent de exprimat, scrie oriunde și pe orice. Numai să scrie, numai să elibereze toată încărcătura interioară: