Suntem prinși în tumultul unei pandemii care ne-a afectat viețile în toate aspectele ei. Cei mai privilegiați dintre noi lucrăm de acasă de câteva luni bune. O bună parte ne-am apropiat de bucătărie în feluri neexplorate până acum: unii poate ne-am făcut din masa ei birou, pe când alții am aprins probabil aragazul mai des decât am făcut-o oricând până acum.

Rețelele de socializare s-au transformat, mai ales în perioada de izolare, într-o paradă a fotografiilor însoțite de revelația pâinilor crescute de indivizi care n-au mai copt în viața lor un aluat, a preparatelor născocite din ingrediente stocate compulsiv sau, pe alocuri, a învierii ori propagării unor nostalgii culinare:

„Când eram mică și era iarnă, și criza era alta, mama se trezea noaptea între 2 și 4 să prindă fâlfâitul de gaze din bucătărie. […] Cuptoarele au fost mereu sursă de alinare. Cel al mamei, în București, producea plăcinte și prăjituri din care eram îndemnați să mâncăm mai întâi marginile, iar cele ale bunicelor de la țară produceau pâini și colaci din care puteam să mâncăm doar miezul, dacă asta voiam. La rândul meu, frământ, amestec, las să dospească, pun la copt în forme, răcoresc și pensulez cu unt. Apoi aștept mmm-uri care să-mi panseze angoasele.” (Maria Popistașu)

Precum multe alte aspecte ale vieții cotidiene, deseori mâncarea ajunge să fie luată ca atare, deși sub această plasare în mundan se pot ascunde înțelesuri și structuri semnificative, spune antropologul David Sutton. În urmă cu câteva luni, cel mai probabil atenția noastră nu era nicidecum îndreptată atât de puternic către mâncare sau către cumulul de semnificații și ramificații în istoria personală pe care aceasta le încapsulează. Cât din ce mâncăm este parte din cine suntem?

Conform lui Sutton, mâncarea are puterea nu numai de a simboliza legăturile sociale sau ruperea lor, dar și de a participa la crearea și recrearea acestora. Iar legăturile cu ceilalți, cu lumea, ne ajută în formarea memoriei, fie că este vorba despre memoria habituală, adică acele practici pe care le preluăm aproape fără să ne dăm seama și pe care le reproducem apoi la fel de ușor, fie despre memoria narativă, însemnând amintirile pe care le accesăm conștient și pe care ni le povestim, din când în când, nouă sau celorlalți.

Alimentația face parte din socializarea primară și este „prima formă de învățare socială a copilului”, scrie Angelica Marinescu în cartea sa, Sociologia alimentației. În Looking for Flavour, Barbara Santich se întreabă „why do we eat what we eat in the way that we do?”. Poate pentru că așa ne naștem, așa suntem, aceste arome ne plac? Gusturile cu care suntem obișnuiți în primii ani de viață ne influențează poftele, nevoile și impresiile de mai târziu. Însă subiectivitatea poate fi un element înşelător, întrucât e relativ greu de stabilit ce are întâietate: gustul foarte bun sau contextul în care el apare:

„Ele sunt cu alte lucruri la pachet, sunt cu jocul pe stradă, sunt cu plaja de la Mamaia, care era goală și eram numai noi, sunt cu… ele, poate că găluștele, toamna, știi, nu mai era nimeni în afară de mine și de trei puști pe plaja de la Mamaia când veneau găluștele cu prune.” (M.R., f., 34 ani)

Faptul că mâncarea încapsulează însemnătate o face să fie cu atât mai mult discutată în contextul memoriei şi al amintirii, dat fiind că atât mâncarea, cât și memoria conduc către discuții ce țin de identitate, după cum ne spune și Sutton. Luce Giard și Michel de Certeau vorbesc despre gesturi, mirosuri, gusturi și culori care ne apropie de legăturile ancestrale, lucruri pe care le asimilăm în timpul copilăriei și pe care căutăm să le reconstituim mai târziu; acest set de cunoștințe „nutritive”, transmise „from hand to hand and from generation to generation”.

Chiar și în media pare că se pune din ce în ce mai des accentul pe ideea de comfort food, pe mâncarea nu neapărat pretențioasă, dar care amintește de acasă și care este menită să fie servită alături de familie sau pentru a alimenta amintirile legate de aceasta. În era cooking show-urilor și a rețetelor care abundă pe Internet, preparatele simple, dar cu poveste, primesc mai multă atenție decât cele sofisticate și impersonale.

În Decât o Revistă exista, într-o vreme, o rubrică intitulată „Rețetă + Poveste”. Varii persoane erau invitate să publice rețete cu impact personal și să scrie despre poveștile din spatele lor. S-a conturat astfel o hartă imaginară a identităților: Mantu afghan, Mazăre cu pui și găluște „trei generații”, Tort Cehoslovac, Tarte à la rhubarbe sau Colțunași ucrainieni. Majoritatea rețetelor trimiteau către legăturile autorilor cu rudele apropiate și erau mementouri – „Țin la rețetă pentru că e madlena mea proustiană, aruncată peste timp, iar rețeta mamei este cea mai frumoasă și prețioasă scrisoare pe care am primit-o vreodată” (Mircea Drăgoi) – sau căutări în istoria personală:

„Când m-am făcut mare, am încercat să învăț rusă și să fac singură colțunași. […] I-am căutat pe Net, i-am umplut cu carne, ciuperci scumpe și dulcețuri. Mi-era rușine cu rețeta de la tataie. Mâncarea săracului, a dezrădăcinatului și a refugiatului, nici de-aici, nici de-acolo. Și nu mi-au ieșit. Până nu mi-am amintit cum îi făcea tataie. Până nu m-am prins că ingredientele contează mai puțin decât memoria – decât a prinde rădăcini unde poți, cu ce ai și ce ești.” (Ioana Pelehatăi)

Deși în multe privințe cursul vieții poate aduce schimbări la nivelul alimentației, observăm deseori atât o căutare, cât și o încercare de păstrare sau de regăsire a unei identități. Și chiar dacă unele preparate, produse sau practici din jurul mâncării nu rămân aceleași peste timp, este mai degrabă vorba despre contextul mai larg în care ele se întâmplă. Familia, masa luată împreună, regăsirea celor dragi după perioade de absență, revenirea acasă sau reproducerea rețetelor sunt moduri de a menține vie o apartenență.

Acasă ia multe forme. Poate fi acasă la părinți, acasă la bunici sau acasă la tine și în mod clar una dintre constante este mâncarea. Spre exemplu, atunci când are loc mutarea, vizitele în casa părinților devin mici incursiuni în familiar:

„Când vin acasă, tot timpul, indiferent la ce oră din zi și din noapte și indiferent de cât timp e acasă [mama călătorește foarte des], dacă e de două ore sau de trei zile, primul lucru deschid frigiderul, chiar dacă nu mănânc neapărat ceva.” (A.B., f, 32 ani)

Teama adusă de dislocarea de casă și de rădăcini și ajungerea într-un loc străin este suprimată prin „evocarea sentimentului de stabilitate ce ține de acasă prin mobilitatea hranei”. În limba greacă există un termen care desemnează pachetele de mâncare trimise de familie către rudele plecate. Se numește pestellomata și se referă la o parte care amintește de întreg, după cum ne spune Sutton. Nu ești niciodată plecat cu adevărat atunci când „de câte ori se face ceva bun în casă, și se face mereu ceva bun, se pune deoparte o porție, specială, împachetată, cutie mică, la congelator.” (A.B., f, 32 ani).

În toamna anului 2015, la Muzeul Țăranului Român, antropologul Bogdan Iancu a curatoriat o expoziție sub denumirea de „Pachetul de acasă”. O mulțime de obiecte, fotografii și texte descriau practica prin care rudele trimit copiiilor plecați la studii pachete cu diferite alimente – plasele de rafie stăteau agățate pe pereți, capacele și post-it-urile erau înrămate, iar borcanele – înșirate la perete.

Distanța geografică devine relativă (mama trăiește la un cartier distanță), dar asta nu ne împiedică să circulăm caserole pline cu mâncare cu fiecare ocazie posibilă. Pentru mine, practica vine drept salvare de la necesitatea gătitului care, în vria ultimelor luni petrecute aproape exclusiv în același spațiu mic, a devenit, spre deosebire de experiențele altora, o corvoadă, pe când pentru ea este o extensie a grijii și afecțiunii.

Se întâmplă ca uneori trimiterea mâncării să aibă mai multă greutate pentru destinatari decât pentru expeditori, iar pachetele să fie acceptate mai degrabă pentru a menaja familia, pentru că în final, mai presus de nevoia propriu-zisă a mâncării, se manifestă un soi de protecție și grijă reciprocă: „Mama mă punea să iau, mai mult. O dată că nu vroiam să o muncesc pe ea și a doua că mi-era târșă să-mi miroasă tot bagajul a de toate și nu știu ce, dar nu se putea scăpa”. (M.R., f., 34 ani) sau:

„Vezi tu, nu pornește de la tine, cât pornește de acasă. Eu nu-i zic niciodată lui mamaia sau așa, pune-mi pachet. Sau lu’ mama, pune-mi pachet. Nu, venea, pur și simplu, „vezi că ți-am pus pachet”. „Căcat, ce-o mai fi pus și de data asta?”. Te bucuri când vezi [pe un ton foarte cald], dar eu nu i-am cerut, am de toate. „Ce-o mai fi pus de data asta?”. Și găsești, tot felul de ciudățenii, ce nu te-aștepți, știi?” (D.D., f., 23 ani)

Iar când, spre exemplu, prima mutare de acasă coincide și cu mutarea într-o țară străină, pachetele primite vin la fix: „Nu mi-a lipsit nimica că trimite pachetul, știi ce zic? Trimite pachetul, trimite pachetul” (D.D., f., 23 ani). Mâncarea poate rămâne o certitudine în fața necunoscutului, prin primirea pachetelor cu produse de acasă sau prin gătitul preparatelor din bagajul culinar propriu. Spre exemplu, D.D. (f., 23 ani), mutată în Londra, vorbește despre dificultatea de a găsi repere în noua cultură: „Nu ai chestii românești, ne referim strict la început. Ești străin, nu știi unde unde s-o iei, vezi stânga că miroase a curry, vezi în dreapta că mai miroase a chicken wings sau mai știu eu ce”.

Experiența lui M.R. a cunoscut o traiectorie încă mai anevoioasă. După plecarea din Constanța la 18 ani, drumul către identitatea „culinară” trece prin Anglia și Franța, pentru a se regăsi în Germania: „La început m-am distanțat și de țară și de ei [familia] și de mâncare, am îmbrățișat exoticul, Käse Spätzle, și după aia, încet, nu-mi dau seama cum, a început să se producă gătitul”. Pentru ca mai apoi gătitul să devină o modalitate de exprimare a identității:

„Chiar și cu relația mea de iubire, pentru că eu eram acolo, eu vorbeam limba lui, eu mâncam mâncarea lui, a lor, a familiei lor de nemți. Și atunci cred că simțeam să aduc și eu mai mult din mine, și la mesele de familie vroiam neapărat să fac și eu ceva – să umplu niște ciuperci și să fac o mămăligă și nu știu ce.” (M.R., f., 34 ani)

Având în minte toate aceste povești și întorcându-ne la perspectiva lui Sutton, devine clar faptul că, deși „suntem ceea ce mâncăm”, suntem în egală măsură şi „ceea ce am mâncat”. Și chiar dacă mâncarea este consumată și dispare, rămâne întotdeauna posibilitatea fie de a ne întoarce, cât încă este posibil, la sursa ei, fie, în măsura abilităților și informațiilor asimilate, de a încerca să o recreăm. Călătoria spre cine suntem poate trece de multe ori prin gătit și mâncare, deci prin memorie.