În 2025 se împlinesc 100 de ani de la înființarea uneia dintre cele mai productive întreprinderi textile din România – fabrica de tricotaje 1 IUNIE din Timișoara – și aproape 10 ani de la falimentul acesteia. Actualmente în plin proces de demolare pentru a face loc unui ansamblu rezidențial, clădirea-emblemă a cartierului Fabric are (încă) puterea simbolică de a aduna laolaltă foști angajați care au emigrat în țările occidentale sau au ieșit la pensie după ce producția locală de haine pentru copii n-a mai făcut față cerințelor competitive de piață specifice sistemului capitalist. 

Fabrica 1 IUNIE este unul dintre nenumăratele cazuri de privatizare postdecembristă a întreprinderilor de stat. Așa-numitele fanioane ale industriei românești din epoca socialistă au urmat un traseu similar: de la o capacitate de producție impresionantă ce deservea Europa Centrală și de Vest, Rusia, Canada, și chiar Orientul Mijlociu, la vânzări ilegale, procese în justiție întinse pe ani de zile, lipsa de investiții, management defectuos și, în final, faliment și demolare. Istoria textilă a Timișoarei s-a scris la fel și în cazul fabricii de Ciorapi, fabricii de pălării Paltim, celei de marochinărie și tapițerie Dermatina, fabricii de textile Garofița și ansamblului Industria Lânii SA.

Înainte de revoluția din 1989, industria textilă din România aduna, sub egida Ministerului Industriei Ușoare (înființat în 1945, conform documentelor Arhivei Naționale), în jur de 200 de fabrici performante. Acestea produceau la foc continuu ciorapi, lenjerie, tricotaje, pălării, bumbac, stofe, țesături, lână, in, cânepă etc. – situând țara noastră în topul exportatorilor internaționali de confecții premium adresate tuturor categoriilor de public cumpărăror. Calculând după numărul de angajați, dar mai ales angajate (800.000 la sfârșitul anilor ‘80), condițiile de lucru (în trei schimburi, inclusiv sâmbăta și duminica), brevetele de invenție și capacitatea de producție care atingea 1 milion de bucăți pe lună doar într-o singură întreprindere – România ar fi putut fi lesne considerată cea mai bine îmbrăcată țară europeană.

Exemplul nu este singular. Toate fabricile de textile din Banat, chiar și cele aflate încă în activitate, precum sunt Uzinele Textile Timișoara, au livrat produse finite către piețele internaționale într-o proporție covârșitoare, la o calitate mult peste standardele naționale. Deși utilizau materie primă autohtonă, accesul muncitoarelor la textilele și tricotajele de export era limitat. Mai degrabă, acesta era posibil prin mijloace informale de achiziție specifice epocii (procurarea pe sub mână), la care apelau angajații fabricilor și cunoștințele/prietenii acestora.

„Ce era bun și de calitate superioară nu prea ajungea la români. Și atunci, dacă aveai o cunoștință în fabrică – ca peste tot pe vremea aia, și poate că și acuma se mai întâmplă, nu-mi dau seama – ți se trimitea o bucată din respectiva stofă. Tu te duceai acolo, spuneai că te cheamă Simionescu și ăla îți dădea pe niște bani.. cam așa se proceda. Dar parte din ea sigur mergea și la casele astea de modă din țară” (fost inginer și șef serviciu, Industria Lânii SA)

Deși în ultimii 30 de ani s-a încercat reanimarea sectorului, starea actuală în care se află industria textilă din România este una de declin. Acest lucru este datorat exploatării, lipsei lichidităților, volatilității piețelor internaționale și reglementărilor greu de atins ale Uniunii Europene, dar și consumului exacerbat al articolelor de îmbrăcăminte de import (fenomenele fast fashion și ultra fast fashion). În acest context, a fi fost implicat/ă în procesul de producție de haine românești considerate de calitate superioară și apreciate la nivel global pentru materiale, modele, execuție și cusături constituie o formă de mândrie locală și împlinire profesională. 

„Da, lâna numai din România. Și marfa o trimiteam în export. I-am luat și soțului costum și pantaloni. Erau stofe foarte bune, că de-aia am lucrat mai mult pentru export. (…) Am un costum foarte frumos de iarnă din stofă, l-am luat de la Creație. La Creația fabricii era așa.. producție mai restrânsă. Nu erau pentru vânzarea mare, iar noi muncitorii aveam acces.” (fostă țesătoare-filatoare, Industria Lânii SA)

Desprins parcă din arsenalul propagandistic al vremii, sentimentul profund de apartenență la un trecut comun al foștilor lucrători timișoreni din fabricile de textile socialiste este potențat, pe de-o parte, de caracterul exclusivist al destinației muncii lor (pentru export), și pe de altă parte, de experiența, calificarea și îndrumarea obținute de-a lungul timpului în întreprinderile în care au activat.

„Pentru noi era ceva extraordinar. Eram mândri, ne mândream. Erau niște rochițe.. Acuma când intru în magazin, și după Revoluție și-așa și merg într-un mall de plăcere, să văd și eu.. Dar nu mai am plăcere, nu mă mai satisface.. Ce am lucrat noi pe lângă jafurile ce sunt acuma. Calitatea, mă refer, nu suportă comparație. Îmi pare rău că nu mai am să vă arăt, să vedeți calitatea ce s-a făcut și calitatea ce se găsește acuma.” (fostă șefă de atelier, fabrica Bega Confecții)

Contrar percepției dominante și discursului anti-comunist care au acaparat spațiul public postdecembrist, atât în întreprinderile de textile din Timișoara, cât și în multe dintre zonele industrializate ale României socialiste, relația dintre conducerea locală (directorii de fabrici) și autoritatea centrală de la București nu era de subordonare, ci de negociere permanentă a planurilor și normelor de lucru, unde rolurile erau adesea inversate: producția și performanța la nivel local influențau deciziile majore luate la nivel central. 

Similar, portretizarea muncitorilor din fostele ansambluri industriale ca nemotivați, lipsiți de satisfacții și alienați, parte dintr-un sistem necompetitiv care nu încuraja dezvoltarea și evoluția profesională – este contrazisă sistematic de mărturiile celor care și-au petrecut mare parte din viață printre utilaje și mașini de producție pentru a face o muncă fizică grea și redundantă, dar în același timp împlinitoare, recunoscută și generatoare de amintiri emoționante. Pare că viața în fabrică s-a construit ca o formă de rezistență socială într-un regim aspru unde colectiva nu echivala neapărat cu comunitatea.

Fiind o colectivă preponderent feminină și având un ritm de lucru contra-cronometru (în două sau trei schimburi), ansamblurile industriale erau dotate cu creșe, grădinițe și cantine proprii. Aici se organizau manifestări dedicate copiilor și amintirile lucrătoarelor invocă sentimente de toleranță, empatie și înțelegere din partea colegelor și conducerii în privința situațiilor familiale inerente vieții de părinte. Totuși, acestea erau adesea diagnosticate cu tulburări psiho-emoționale precum astenia (burnout-ul de astăzi?) – conform carnetelor de asigurare de sănătate recuperate din arhiva fabricii.

„De exemplu eu am avut copii și m-au înțeles. Concediul mi-l dădeau când puteam să-l iau și cu copiii.. să fiu mai liberă pentru copii. Și mă înțelegea șefa mea când mergeam la ea și spuneam uite.. mă înțelegea foarte mult.” (fostă muncitoare, 1 IUNIE)

Dincolo de această permisivitate manifestată în cadrul colectivului, angajatelor le erau oferite servicii medicale specializate, precum prezența unui medic ginecolog la dispensarul întreprinderii, alături de medicul generalist curant. Dar justificarea pentru o astfel de măsură era cu dublu tăiș.

După infamul decret 770 din 1966, care interzicea femeilor din România să facă avort (excepție făcând doar cele trecute de 40 de ani și cu 4 copii în întreținere), în anii cei mai restrictivi ai regimului (1980-1989) măsurile care permit avortul se înăspresc – chiuretajul devine posibil la 45+ de ani și/sau 5 copii în întreținere. Sunt introduse controale ginecologice periodice în fabricile populate de femei, cum sunt cele din industria de textile, după cum declară medicii ginecologi care au trebuit să le efectueze, chiar dacă în alte orașe din țară. Intervenția statului în deciziile femeilor cu privire la propriul corp devenise totală. În lipsa mijloacelor contraceptive și deseori fără sprijinul partenerilor, peste 10.000 de femei și-au pierdut viața în intervenții clandestine de întrerupere de sarcină.

„În doar două ore, şi nu sunt deloc mândru de performanţa mea, controlam între 40 şi 60 de femei. Totul era bine organizat. Ele intrau în cameră gata dezbrăcate. Consultam pe două mese deodată. Era ca un balet grotesc. Foarte important pentru autorităţi era ultima menstruaţie. Şi dacă găseam că una era însărcinată, trebuia să raportez acest fapt. (…) Îmi amintesc chipurile bărbaţilor care veneau la spital. Le spuneam că soţia lor a murit. Ei mă întrebau de ce. Pentru că a făcut un avort! Iar ei erau uimiţi ca şi cum nu ar fi avut nicio legătură.” (medic ginecolog, Brașov)

Conform unor interviuri cu lucrătoare din fabricile de textile bucureștene și a unor medici ginecologi repartizați în dispensarele industriale, cruzimea și teroarea induse de sistem atingeau, la mijlocul anilor ‘80, cote fulminante. 

„S-a dus la familia moartei acasă şi le-a impus să treacă cu ea pe la fabrică ca să dea exemplu, ca să nu mai facă şi alte fete ce a făcut ea.” (fostă muncitoare fabrica de textile APACA, București)

Este afirmația puternică, deopotrivă distopică și resemnată, a unor foști angajați la fabrica de tricotaje 1 IUNIE, plecați la muncă în străinătate în anii care au urmat privatizării acesteia, și aflați în concediu la Timișoara. 

O afirmație ce poate lesne ține loc de concluzii, deoarece înglobează două mari teme care frământă societatea românească. Pe de-o parte, nostalgia celor care și-au trăit mare parte din viață în „epoca de aur”, cu toate limitările ce decurg din lipsa libertății de exprimare, politicile discriminatorii la adresa femeilor și controlul excesiv specific autocrației, alături de relațiile sociale (mai) solide, satisfacțiile și emoțiile vremii. Pe de altă parte însă, avem exodul masiv al forței de muncă autohtone către Europa Occidentală, pierdută în tranziția postdecembristă.

„Prieteni am avut din toate punctele de vedere, cu care încă țin legătura. Ieri a fost Sfânta Maria în 15 (august), am dat telefoane multe, dar și de Constantin și Elena am primit 50-60 de telefoane. Am avut numai amintiri frumoase din ce am văzut și cum am știut despre fabrică. Era singura care.. avea și trecut, avea și prezent, și viitor.” (fost meseriaș, fabrica Bumbacul)

„Și acuma mai țin legătura deși sunt în pensie. Da, pentru că ne-am ajutat unii pe alții în procesul de producție. A fost frumos. A fost și greu, dar a fost și frumos.” (fostă ingineră, Industria Lânii SA)

Muncitorii care au rămas în țară după falimentul industriei de textile din Timișoara fie s-au reprofilat profesional, fie au ieșit la pensie. Ei vorbesc despre menținerea relațiilor sociale peste timp, de atașamentele pe care le-au construit și le-au hrănit într-un regim politic opresiv care, în mod paradoxal față de modul ierarhic în care opera, încuraja cooperarea, întrajutorarea și reziliența. Ca întotdeauna, în spatele epocilor, clădirilor și spațiilor construite rămân oamenii care păstrează vie memoria locurilor și a timpurilor. Rămâne totuși întrebarea – pentru cât timp va mai exista aceasta?

Acest material a fost realizat în baza a peste 20 de interviuri (conduse și transcrise de echipa FABER) cu foști angajați în industria textilă locală și face parte din programul curatorial „Secrete Întrețesute” derulat de spațiul timișorean FABER. Inițiativa privește industria textilă din țară drept un sector complex, interconectat, care reflectă tendințele economice mai largi din România, Europa și sistemele de producție globale. Expoziția cu același nume subliniază puterea designului de a schimba modelele de producție convenționale și prezintă abordări îndrăznețe și vizionare de a face, produce și colabora. Expoziția poate fi vizitată până pe 24 noiembrie 2024 la FABER Timișoara.