„Astăzi de dimineață, mergând să ne facem slujba bisericească, am aflat un copil, fată, înaintea bisericii lepădată, având și un răvaș la sine care dovedește că e botezată și o cheamă Ilinca” (Arhivele Naționale Istorice Centrale – ANIC, fd. Eforia Caselor Făcătoare de Bine (1832-1839)). Aceasta este mărturia pe care Ioan, preot din București, o depune în 1838 la Comisia Caselor Făcătoare de Bine, organ de asistență socială constituit în urma adoptării Regulamentelor Organice (1831-1832). Ilinca urma să fie crescută în singurul orfelinat bucureștean al vremii, Institutul Copiilor Sărmani (1832), destinul ei relevând o realitate indezirabilă – abandonul –, pe care elitele din Țările Române încercau să o gestioneze prin instrumente instituționale noi.

Copiii abandonați erau incluși în categoria generică a copiilor sărmani, definiți în discursurile oficiale ca „aceia care se adună după la biserici, după la porțile caselor și pe drumuri din mila creștinilor, sau aceia ce se vor dovedi că au rămas fără părinți în desăvârșită sărăcie”. Abandonul se înscria într-un imaginar al copilăriei premoderne, pe care primele exerciții istoriografice l-au portretizat adesea în nuanțe exclusiv tenebroase ca o lume care, în lupta ei pentru subzistență, uitase de iubirea parentală, transformând copilul într-un „adult în miniatură”. 

Frecvența cazurilor de lepădare, infanticid și vânzare a copiilor nu făcea decât să confirme aceste portretizări. Modernitatea este cea care a adus noi sensibilități și a investit definitiv copilăria cu inocență și cu nevoia de protecție și afecțiune. Însă în arhivele orfelinatului bucureștean există mărturii care nu doar că nu se încadrează în tradiționalele etichetări redate în alb sau negru (copilărie plină de vitregii versus copilărie modernă idilică), ci pun în lumină și o serie de nuanțe contextuale și variabile culturale și de mentalitate personificate de copii, mame și doici, altădată personaje marginale ale istoriei.

La fel ca în cazul Ilincăi, locul în care copiii erau abandonați constituie un important indicator de ordin afectiv. Alegerea strategică a unor locuri vizibile – pe treptele bisericii, la intersecția ulițelor, în fața porților caselor unor persoane relevante din comunitate – denotă o încercare a părinților de a se asigura că fiul sau fiica lor ajungeau rapid în grija autorităților. Mai mult, în 1838, un număr semnificativ de 75 de copii (dintre cei 129 prezenți în orfelinatul bucureștean) fuseseră abandonați alături de răvașe.

Legat de gât sau de mâini, acest tip de bilet conținea informații despre povestea copiilor, chiar dacă lacunare: dacă cel mic a fost sau nu botezat, numele primit, vârsta și, mai rar, motivul abandonului. Uneori existau și rugăminți ori altfel de scurte formulări pline de emfază, sau chiar versete din Biblie menite să convingă credincioșii care găseau copiii abandonați de faptul că părinții nu erau cu totul indiferenți față de viitorul nou-născutului la care tocmai renunțau. Astfel, în biletele scrise, mamele promiteau cuplurilor care le vor adopta copilul diferite răsplăți spirituale, precum „salvarea din muncile iadului” (ANIC).

Văzută ca o practică indezirabilă, care tulbura comunitatea și atrăgea asupra femeilor – „mamelor barbare”, așa cum le numea medicul Constantin Caracaș – oprobriul public și critica elitelor, abandonul era asociat cu o formă extremă de dezinteres parental. Profilul biletelor contrazice însă aceste preconcepții radicale, punând în lumină un întreg cumul de rațiuni care le determina pe mame să recurgă la alternativa lepădării.

Copiii găsiți de autorități proveneau nu doar din mediile paupere, ci și din cadrul boierimii, pe răvașe existând uneori mențiuni precum „de viță nobilă” sau „din familie mare” (ANIC), dovadă că uneori nu lipsa resurselor devenea motivul abandonului, ci ilegitimitatea. Decesul unui părinte, incapacitatea de a alăpta (în special în contexte epidemice), sau presiunea economică resimțită de familiile cu prea mulți copii constituiau alte motive care duceau la astfel de decizii și compromisuri. Constrânse fie de membrii familiei, fie, cel mai adesea, de încercarea de a-și salva propria reputație – în cazul în care dăduseră naștere unui copil „din flori”– mamele erau, cu predilecție, artizanii de facto ai abandonului. Doar că analfabetismul generalizat din epocă făcea improbabil ca mamele să fie și autoarele răvașelor cu care copiii erau însoțiți, astfel că recursul la un scrib sau la o persoană din comunitate capabilă să scrie rămân singurele justificări ale existenței acestor câteva mărturii scrise.

Cu scopul de a menține stabilitatea socială, amenințată de potențiala înstrăinare a averilor, încă de la finalul secolului al XVIII-lea Alexandru Moruzi emite hrisovul pentru iothesie. Documentul reglementa adopția (denumită arhaic și luare „de suflet”) și era însoțit de primele concretizări instituționale ale acestei practici, respectiv două orfanotrofii, una fondată în București, iar alta în Iași (1804). Activitatea acestora a cunoscut însă numeroase sincope, aducând cu sine o reevaluare a infrastructurii instituționale din Principate, ceea ce a dat naștere unor noi instituții de asistență socială, ocazie cu care a fost fondat în București noul Institut al Copiilor Sărmani.

Viața pe care copiii abandonați o duceau în acest orfelinat este dificil de reconstituit, ea putând fi doar intuită din dezbaterile instituționale, precum cele cu privire la regulamentul de funcționare al Institutului. Orice persoană care găsea un copil lepădat trebuia să-l încredințeze preotului sau epistatului (gardianului) mahalalei, alături de un document scris care consemna împrejurările abandonului: „Acest copil s-au găsit lepădat la Biserica Albă și l-am botezat în legea pravoslavnică alegându-i numele lui Spiridon și după poruncirea ce ni s-au dat l-am trimis acestei comisii”, scria preotul Răducanu într-un document din 1839 (ANIC).

Copiii nebotezați beneficiau în orfelinat de botez, iar toți sărmanii mai mici de trei ani erau plasați în grija unor doici. Odată reveniți în Institut, rolurile tradiționale de gen erau cele care dictau natura educației primite. Începând cu vârsta de 6 ani, fetele erau despărțite de băieți, cei din urmă fiind trimiși la școală sau în ucenicie. Sub îndrumarea a două institutoare și exclusiv în cadrul orfelinatului, începând cu vârsta de 7 ani fetele primeau o minimă instrucție teoretică – „de cât a scri și a citi curat catihismul și cele patru lucrări ale aritmeticei”. Aceasta era completată de învățarea unor activități casnice, precum cusutul, urmând ca din vânzarea articolelor realizate să-și alcătuiască o viitoare zestre. 

Nu în ultimul rând, toți copiii erau supuși și unei catehizări (expunerea la principiile religiei creștine), frecventarea slujbelor desfășurate în micul paraclis al orfelinatului fiind obligatorie. Pentru tinere, părăsirea mediului instituționalizat echivala cu certitudinea căsătoriei, aceasta fiind premisa principală a unei evoluții în acord cu ordinea lumii tradiționale: articolul 54 din regulament stabilea ca „nici o fată să nu iasă din Institut până a nu se cununa sau a se așeza la vre un loc cu înscrisuri și chezășii temeinice”.

Aceste deziderate instituționale erau adesea deturnate de realitățile numerice ale activității orfelinatului bucureștean. Cazurile de adopție erau rare: în 1833, doar 25%, adică 33 dintre cei 129 de copii au fost adoptați. Numărul adopțiilor a continuat să scadă, deși cazurile de abandon sporeau, în special odată cu 1839, când au început să fie aduși în orfelinat și copiii lepădați în recent fondatul Spital de Nașteri din mahalaua Radu Vodă (astăzi, zona Unirii-Carol). În 1839, numărul de copii din orfelinat era de 308, acesta ajungând la 529 în 1843, cu toate că, procentual, tot aproximativ un sfert dintre cei mici ajungeau să fie adoptați.

Demersurile de adopție presupuneau o prealabilă anchetă socială: autoritățile se deplasau la domiciliul viitorilor părinți de suflet, loc în care consemnau date despre „starea și împrejurimea lor” – de la întinderea gospodăriei, la numărul de vite și mijloacele de trai. Toate acestea erau menite să preîntâmpine eventuala exploatare prin muncă a copilului adoptat. Necesară era și redactarea unei adeverințe a mahalagiilor, document care certifica probitatea petiționarilor, fiind semnat și de preotul paroh. Profilul potențialilor părinți adoptivi trebuia să corespundă astfel și criteriilor religioase ale vremii, cuplul demonstrând că a beneficiat de taina cununiei. Întreaga infrastructură instituțională a adopției nu era încă laică, ci subordonată autorității ecleziastice, Eforia Caselor Făcătoare de Bine fiind subordonată Logofeției Pricinilor Bisericești.

În cazul în care nu se cunoșteau din comunitate, sistemul Institutului copiilor sărmani nu facilita o prealabilă cunoaștere și acomodare a petiționarilor cu copiii din mediul instituționalizat. Cel mai adesea, practica adopției nu putea fi definită drept o procedură selectivă, cererile de adopție rareori conținând cerințe specifice cu privire la profilul copilului „luat de suflet”. 

Există însă câteva tipare generale ale solicitărilor, unii petiționari preferând adopția unor copii aflați în perioada micii copilării, tocmai pentru că aceștia depășiseră primii ani de viață, în care erau vulnerabili în fața bolilor, dar erau încă suficient de mici pentru ca educația și personalitatea lor să poată fi modelate de părinții adoptivi. Magda și Petre Căruțașu, de exemplu, solicitau în jalba lor „a i să da dă suflet un copil dintre cei mari” (ANIC). Pe lângă vârstă, genul putea dicta anumite preferințe, astfel că în cereri putea fi menționată dorința adopției unui „copil dintre sărmani parte bărbătească” (ANIC), creșterea unui băiat fiind preferată deoarece scutea părinții adoptivi de eventuale cheltuieli de înzestrare – obligație paternă reglementată în capitolul XVI (art. 12) al Legiuirii Caragea (1818), dar și de eforturile de proiectare a unui viitor onorabil pe care le presupunea creșterea unei fete.

Din punct de vedere al profilului social al părinților adoptivi, clasele mijlocii – meșteșugarii, preoții, comercianții și chiar cadrele militare constituiau principalii inițiatori ai actelor de adopție din prima jumătate a secolului XIX. În cadrul boierimii, în schimb, practica înfierii cunoștea o cu totul altă dinamică, impusă de necesitatea prezervării unei imagini sociale distincte. Copiii abandonați și crescuți în mediul instituționalizat erau cel mai adesea copii ilegitimi, purtători ai unui puternic stigmat și al unor povești promiscue, cu care elitele nu doreau să se asocieze. Pentru boieri rămânea posibilă alternativa adoptării copiilor unor rude sau cunoscuți. 

În februarie 1801, vornicul Istrate Crețulescu, nepot de boier, înainta domnitorului o jalbă prin care solicita adopția Saftei, „că ne având copii din trupul său, nici nădăjduind a dobândi, au luat încă din fașe, o copilă anume Safta, fiică a D-lui Medelnicerului Teodorache, ce acum de curând și-au dat obșteasca datorie, fiindu-i nepot de frate”. Cazul denotă și o realitate administrativă a vremii. Nefamiliarizați cu exigențele birocratice, dar și percepând statul drept un actor intruziv, adesea oamenii recurgeau post-factum la oficializarea acestor noi legături de rudenie, eventual abia atunci când exista o reală necesitate. În 1837, de pildă, o doică și soțul acesteia solicitau Eforiei să o adopte „pe Sofica copila dintre sărmani ce o am în creștere de sunt 3 ani, pe care fiind în vârstă să o căsătoresc, împărtășindu-o din avutul nostru întocmai ca pe una din copiii noștri” (ANIC).

Odată cu instituirea dimensiunii birocratice a adopției, documentele scot la lumină poveștile unui alt tip de petiționari, personaje feminine care, deși adesea blamate de lumea medicală care încerca să-și impună viziunea științifică modernă asupra creșterii copilului, rămâneau actori importanți ai mediului instituționalizat. Vorbim despre doici, angajate ale Institutului copiilor sărmani care, conform regulamentului, trebuiau să crească la propriile domicilii copiii mai mici de 3 ani. Însă arhivele demonstrează existența unor copii de vârste mai mari aflați tot în grija doicilor. Astfel, devine plauzibil scenariul în care, în primii ani de activitate, orfelinatul bucureștean a fost nevoit să funcționeze dispersat (doar prin acțiunea doicilor, a mancelor – așa cum erau numite arhaic –, precum și în cadrul instituției omoloage din Moldova, Casa Copiilor Aflați), acesta nedispunând de un imobil permanent.

Doicile erau supuse supravegherii medicale, controlate periodic de medicii vopselei (diviziune administrativă echivalentă sectorului) și plătite cu 18 lei pe lună. Controlul medical impus de autorități devenea adesea un simulacru: medicii erau insuficienți, iar doicile nu conștientizau necesitatea recursului la serviciile acestora. Ca femei neinstruite, adepte ale practicilor medicale bazate pe propria experiență și pe transmisia lor, ele creșteau copiii primiți în funcție de propriile considerații și resurse, dar și în acord cu obiceiurile vremii. Deși dificil de analizat numeric, existența unui procent crescut al mortalității infantile în mediul instituționalizat este de înțeles. În 1834, comisia Eforiei era informată că „au murit aproape de a treia parte din copiii sărmani dați pe la doici în vreme de nici epidemii n-au fost” (ANIC).

În rândul doicilor, documentele certifică și existența unor mères cruelles, care își concentrau energia și afecțiunea în creșterea copiilor biologici, marginalizându-i pe cei sărmani, care reprezentau doar o sursă de venit. Existau însă și situații care nu lăsau loc acestor generalizări, tocmai pentru că doicile rămâneau adesea femei ale unei lumi încă tradiționale, incapabile să disocieze responsabilitatea profesională de vocația maternă. În mod impredictibil, acest fapt le-a transformat în principalele autoare ale actelor de adopție, care începeau să se atașeze de copiii pe care îi luau în îngrijire, renunțând astfel la remunerația oferită de orfelinat. 

Raportându-ne la o lume în care creșterea unui copil constituia un act riscant, atât economic, cât și emoțional (ca urmare a fenomenului mortalității infantile), devine legitim să ne întrebăm care erau justificările eforturilor de a lua de suflet un fiu sau o fiică. Cererile de adopție ne ajută să intuim rațiuni de ordin socio-economic, petiționarii exprimându-și dorința de a avea un moștenitor pentru a nu înstrăina averea familiei. Tot dintr-o perspectivă pragmatică, dacă munca minorilor era o realitate a epocii, copilul de suflet putea constitui un ajutor în gospodărie, chiar dacă acest motiv nu era menționat în cereri.

Existau și numeroase rațiuni de ordin cultural și afectiv, aici integrându-se inclusiv motivele spirituale. Înfierea putea fi percepută ca o manifestare a carității religioase, a milosteniei, sau ca o încercare a femeilor de a se căi în urma săvârșirii unor păcate. Infertilitatea era neconformă cu standardele familiale impuse de lumea tradițională, fiind percepută drept o pedeapsă divină. Copiii luați de suflet puteau încadra în normele religioase și culturale statutul unui cuplu incapabil de a avea moștenitori biologici. În alte cazuri, cei mici deveneau inclusiv subiectul unei noi investiții emoționale, percepută ca formă de depășire a traumei. Catherine Sanders și alți teoreticieni ai etapizării doliului menționează „înnoirea” (renewal) ca ultim stadiu al suferinței provocate de o pierdere. Adopția devenea astfel o soluție pentru părinții care anterior pierduseră un copil, motiv menționat chiar în jalbele înaintate autorităților. 

Nu în ultimul rând, deși excepționale, cazurile în care oamenii adoptau copii cu probleme de sănătate – precum cazul Mariei, doică a orfelinatului, care l-a înfiat în 1833 pe Costandin, un băiat orb – pot fi explicate doar de considerentul pur afectiv al dorinței de a integra în familie un fiu de suflet. Pe cât de necesar în planul economiei familiale ori în cel al parcursului spiritual, copilul putea fi deopotrivă și dorit.

Biletul de abandon și cererea de înfiere – cele două tipuri de documente care marcau destinul unui copil abandonat – rămân surse lacunare. Ele pot reconstitui doar câteva microistorii personale, ce nu au pretenția de a fi extrapolate tuturor situațiilor familiale din Țara Românească. Ceea ce reușesc însă aceste mărturii scrise este să pună în lumină un cumul de motivații parentale, eforturi instituționale și noi sensibilități moderne aflate încă în conflict cu stigmatele tradiționale. La interferența acestor realități se desfășura copilăria „marginalilor”. Lepădați și aflați, doriți sau nedoriți, ei beneficiau acum de un cadru instituțional coerent, ce promitea acordarea unei șanse la educație și muncă și, astfel, reinserția în societate. Totul se petrecea nu doar sub supravegherea statului, dar și a unor noi figuri feminine care se impuneau în mediul asistenței sociale: doicile, pe care primatul afecțiunii adesea le determina să joace un rol decisiv în destinul copiilor abandonați.