La nivel mondial există o preocupare crescută în ceea ce privește studierea, din diverse perspective – istorică, psihologică, sociologică, economică sau de securitate –, a unor fenomene care, fără a fi total noi, au atins dimensiuni nemaiîntâlnite în istorie. Este vorba de amânarea sau eludarea totală a mariajului, existența în afara cuplului, cu sau fără copii, precum și traiul de unul singur. În prezent se dezvoltă chiar un nou domeniu de studiu numit singleness studies (sau singles studies). Printre diferitele categorii de „singles”, celibatarii fără copii devin din ce în ce mai semnificativi numeric și mai vizibili social. În România, ei rămân însă într-un con de umbră, inclusiv din perspectiva științelor sociale. Privind din mijlocul discuțiilor globale, nu putem să nu ne întrebăm cum se explică această lipsă de interes.

„Celibatarii reprezintă un subiect tabu” în istoria României, spunea un cunoscut istoric și profesor universitar într-o discuție începută și încheiată cu această afirmație. Cert este că un studiu recent, focalizat asupra locuitorilor de vârstă mijlocie ai Capitalei, necăsătoriți vreodată, fără copii și fără o relație stabilă, a întâmpinat dificultăți neașteptate. Demersul a scos în evidență o întreagă paletă de atitudini negative și comportamente de evitare, atât din partea potențialilor participanți, cât și din cea a unor persoane de legătură.

Dacă un procent oarecare de refuzuri este de așteptat în orice demers de investigare, în cazul de față s-au oferit justificări precum: „Cunosc pe cineva, dar nu va accepta să participe; e ciudat(ă) rău”; „Nu cunosc astfel de persoane” (deși un membru al familiei corespunde profilului); „Am trimis invitația de participare unor colegi” (ascunzând informația privind propria eligibilitate); „Nu am nimic interesant de spus despre mine” (deși „neoficial” vorbește despre experiențele sale); „Nu am domiciliul în București” (deși rezidentă); „Sunt foarte ocupată, trebuie să reprogramăm” (până când se poate invoca „Am intrat într-o relație” sau „Am plecat din țară”); „Nu vreau să vorbesc despre asta” etc. Repetate și acumulate, aceste manifestări devin relevante prin congruența lor cu unele aspecte evidențiate de autorii care au studiat stereotipurile și stigmatizarea diverselor categorii sociale, inclusiv cele legate de persoanele fără partener (singles). Care este însă semnificația lor în contextul românesc?

Stereotipurile reprezintă suprageneralizări la adresa unor grupuri, respectiv asocieri între un grup (categorie) și un set de caracteristici. Ele sunt rezultatul socializării într-un anumit context sociocultural și operează de cele mai multe ori fără ca noi să realizăm acest lucru.

Stigmatul reprezintă un atribut, o caracteristică a individului care îl marchează ca fiind diferit de ceilalți și care determină devalorizarea, „stricarea“ identității sale sociale. Stigmatizarea își are originea în percepția, de multe ori exagerată, a unei amenințări de natură fizică, socială sau morală la adresa unor grupuri sau a unei culturi. Existența în afara mariajului sau a cuplului, asociată cu lipsa copiilor, mai ales în cazul femeilor, poartă un stigmat social aproape universal. Ea a fost și este percepută ca o încălcare a normelor sociale și un pericol la adresa comunităților și a statelor. Statutul de necăsătorit(ă) și fără copii intră totuși în categoria stigmatelor mai puțin vizibile, mai ales în context contemporan. Nu este un atribut imediat perceptibil așa cum sunt etnia, sexul sau dizabilitățile fizice. Indivizii au posibilitatea de a limita efectele negative ale stigmatizării prin dezvoltarea unor strategii de control al informației privind respectivele atribute. Este ceea ce au încercat să facă multe dintre persoanele contactate pentru interviuri. Aproape toate caracteristicile grupului studiat – necăsătoriți, fără copii, fără parteneri, vârste dincolo de prima tinerețe – au potențial discreditabil.

În Capitală sunt mai multe femei decât bărbați pe toate grupele de vârstă începând de la 20 de ani. Bucureștiul este centru universitar și un oraș cu mare potențial socioeconomic. În ultimul deceniu, numărul femeilor care au urmat și absolvit studii superioare a fost constant mai mare decât cel al bărbaților. Structura actuală a locurilor de muncă le oferă celor dintâi numeroase oportunități de angajare. Speranța de viață mai mare a femeilor face ca raportul de sexe să fie și mai dezechilibrat la vârste înaintate. Oarecum inevitabil, în București avem mai multe femei care trăiesc în afara cuplului decât bărbați.

Pe de altă parte, datele statistice arată că asocierea celibatului cu lipsa copiilor naturali este specifică mai ales femeilor cu nivel ridicat de educaţie. În 2011, peste 80% dintre femeile necăsătorite cu studii superioare și vârste de peste 35 de ani nu născuseră copii. Aceste femei sunt mai puţin înclinate să nască în afara căsătoriei și au un control mai bun asupra propriei fertilități. Cu cât nivelul de educație scade, cu atât statutul marital se decuplează de cel parental, crescând numărul nașterilor extramaritale.

Se explică astfel de ce selecția participanților la această cercetare pe baza rezidenței și a statusului marital și parental a condus în special către femei cu cel puţin o facultate și cu situații profesionale și financiare relativ confortabile. Într-o societate în care discursul general a rămas focalizat exclusiv în jurul familiei, cuplului și maternității, aceste persoane preferă să mascheze acele părți ale identității lor de natură să le afecteze imaginea socială. Atitudinile și comportamentele contemporanilor noștri conaționali față de adulții necăsătoriți și fără copii pot fi mai bine explicate dacă ieșim din spațiul temporal al prezentului și din limitele unei singure discipline.

Spre deosebire de alte limbi, în română găsim o relativă simetrie a termenilor care desemnează femeile și bărbații necăsătoriți – flăcău/fecior/fată bătrân(ă)/trecut(ă)/tomnatic(ă)/stătut(ă). Aceste expresii dau măsura devalorizării sociale a persoanelor care nu au intrat într-un mariaj. În contextul privatizării, de exemplu, sintagma „fată bătrână” a fost folosită cu referire la societățile comerciale care nu-și găseau un cumpărător. Pe de altă parte, în limba română avem nu mai puțin de trei substantive care se referă la bărbații necăsătoriți: burlac, holtei și becher.

Burlac este un cuvânt preluat din limba rusă, de unde a ieșit din uz la începutul secolului XX. Chiar dacă utilizarea sa recentă în media și reality show-uri TV i-a conferit o conotație pozitivă, a unui tânăr dezirabil, el are origini mult mai puțin seducătoare. În rusă, termenul Бурлак (burlak) desemna un lucrător sezonier care trăgea cu ajutorul funiilor vasele pe fluviul Volga. Majoritatea burlak-ilor erau șerbi sau locuitori urbani, cu vârste între 20 și 40 de ani, cu sau fără familii, care se angajau pe timpul verii în încercarea, de multe ori zadarnică, de a scăpa de sărăcie. Lingvistul August Scriban (1939) amintea şi conotația de ,,haimana” a termenului în limba română.

Holtei este considerat de unii autori ca provenind din rusă sau ucraineană, însă Scriban oferea ca primă sursă etimologică termenul polonez hultaj, cu sensul de ,,vagabond”. În Evul Mediu polonez, hultaj a desemnat inițial un mercenar sau un angajat temporar, însă a căpătat ulterior conotații puternic negative, ajungând să reprezinte o categorie aflată la periferia societății pentru controlul căreia a fost nevoie de măsuri administrative drastice.

Becher, un termen pe care îl utilizăm mai rar astăzi, este preluat din limba turcă – bekâr –, unde desemnează o persoană necăsătorită sau fără partener. Enciclopedia Română din 1898 menționa existența unor „bande de oameni fără căpătâiu, cari furau, jefuiau și se angajau ca mercenari” și ai căror membri se numeau becheri. Istoricii turci spun că în timpul Imperiului Otoman bekâr era un bărbat singur, căsătorit sau nu, venit la oraș în căutare de lucru. În Istanbul, acești indivizi locuiau în zone și clădiri special destinate (bekâr odalari), în încercarea autorităților de a-i izola spațial și social și a menține controlul asupra lor. Deși aveau un rol important în economia orașului, ca mână de lucru ieftină și mobilă, ei reprezentau în același timp un factor de dezordine socială, Istanbulul cunoscând mai multe răzmerițe ale bekâr-ilor.

La cumpăna dintre secolele XIX și XX, România era în proporţie de 80% rurală și analfabetă. În ceea ce privește constituirea familiilor, ea funcționa în mare măsură pe baza tradițiilor și sub controlul Bisericii. Oamenii se căsătoreau „spre mângâiere și alinarea durerilor în caz de nefericire și suferință”, pentru a avea urmași legitimi care să aibă grijă de ei, să-i moștenească și să-i pomenească după moarte și „ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut și trăit în lumea aceasta”. Celibatul nu era recunoscut decât în cadrul vieții monahale. În afara acesteia, el era considerat periculos, de natură să destabilizeze individul. În lumea satului, a unor comunități mai mult sau mai puțin închise, indivizii necăsătoriți erau ținta batjocurii, a cântecelor și strigăturilor la joc. Doar prin căsătorie feciorul devenea „om” sau „gospodar”, iar fata, „femeie”. Cei rămași în afara ei fie aveau probleme cu „ursiții” lor (prea mici, prea mari sau nenăscuți încă), fie un defect major precum lenea, prostia sau urâțenia.

Pe de altă parte, lumea urbană, precum cea a Bucureștiului, atrăgea o mulțime pestriță din toate clasele și de toate naționalitățile, de la țărani săraci și femei care fugeau de soți abuzivi la muncitori și industrialiști străini. Bucureștiul trecuse prin răscoale, războaie, ocupații militare și epidemii, însă la mijlocul secolului XIX cele mai temute păreau să fie bolile cu transmitere sexuală. Celibatul, prostituția și concubinajul constituiau „relele moravuri”. Vinovații de serviciu în probleme de moralitate și sănătate publică erau exclusiv de sex feminin. Femeia fără protecție masculină era asimilată prostituatelor, obligată să se înregistreze ca „femeie publică” și să se supună „măsurilor profilactice și de control”.

Codul Civil promulgat în 1864 a înrăutățit situația femeii prin legiferarea dependenței ei totale față de bărbat, prin lipsirea de drepturi politice și aproape orice drept de proprietate. El a întărit sistemul patriarhal consfințind dominația bărbatului asupra femeii și reconfirmând prejudecățile sistemice la adresa celei din urmă. Femeia necăsătorită era considerată, chiar și de către feministe, o „femeie pierdută”, fiind exclusă din lumea oamenilor onești. Sintagma „fără de căpătâi” era aplicată atât femeilor singure, cât şi vagabonzilor, făcând trimitere la lipsa protecției, a ocupației sau a mijloacelor de trai.

În perioada interbelică, discursul împotriva celibatarilor capătă puternice accente extremiste și xenofobe. Se deplângea faptul că centrele urbane sunt compuse în mare parte din „berbanți celibatari, refractari vieței familiare prolifice” și că popularea orașelor era lăsată în seama „prostiei”, „pocitaniei” și „raselor străine”. Despre absolventele diferitelor școli se spunea că „visează nu viața familiară fecundă, ci desmățul emancipărei de salariată sterilă”. Independența femeii era văzută ca o cale spre ruinarea familiei și creșterea imoralității, ca un preambul al apariției indivizilor care „trăiesc în vid” și sunt „vătămători”. Între patriarhat, naționalism și religie, persoana care părea să se sustragă de la formarea unei familii, iar în cazul femeii, de la îndeplinirea rolului de mamă, nu avea nicio șansă la respectabilitate.

Regimul comunist a proclamat abolirea familiei patriarhale, eliberarea mariajelor de constrângerile economice și libertatea indivizilor în a-și alege partenerii de viață. Prin creșterea masivă a accesului la educație și la locuri de muncă, generația tânără a câștigat o relativă independență față de familia de origine, însă s-a văzut nevoită să se supună unei noi figure paterne – statul centralizat. Formarea familiilor, ca și dizolvarea lor, a devenit o problemă a statului, care era rezolvată în cadrul unui sistem complex de recompense și penalizări. Amestecul statului în viața privată a culminat cu infamele decrete „antiavort” și „antidivorț” din 1966. „Omul singur” nu intra în schema „omului nou” care trebuia să construiască viitorul comunist. Mențiunea „necăsătorit(ă)” asigura o poziție codașă pe listele de repartiție a locurilor de muncă și a locuințelor. Decretul de majorare a impozitului pe veniturile persoanelor fără copii a completat dimensiunea legal-instituțională a unei discriminări prea puțin recunoscute și studiate.

Vocabularul limbii române cu privire la indivizii necăsătoriți, rămas la nivelul secolului XIX, reflectă absența oricărui discurs de „emancipare” a acestora. Cu excepția lui burlac, care a suferit o „ameliorare” și a dezvoltat femininul burlaciță, ceilalți termeni fie au ieșit din uz, fie au păstrat conotațiile unor realități trecute, precum fată bătrână. Persoanele intervievate au avut dificultăți în a oferi un termen care să descrie statutul lor. „Celibatar este prea tehnic”, afirma cineva. „Tehnic” vorbind, conform utilizării sale în analizele demografice, termenul celibatar include, de regulă, și populația minoră, acest fapt contribuind la invizibilitatea statistică parțială a adulților necăsătoriți și perpetuând stereotipul adultului incomplet. (În recensămintele franceze, de pildă, célibataire se referă doar la persoanele de peste 14 ani). „Persoană liberă”, spunea altcineva, o „libertate” însă necelebrată. Sintagma „persoană singură” a fost în general evitată. Într-adevăr, din punct de vedere administrativ, ea este legată de vulnerabilitate și nevoia de asistență socială. Pe de altă parte, aceasta se regăsește frecvent în contextul socializării în scop matrimonial și al consultanței terapeutice. Cei intervievați nu s-au raportat la niciunul dintre aceste contexte.

După un secol în care procentele adulților necăsătoriți în raport cu populația generală au rămas aproape neschimbate, în intervalul 1992-2011 ele au crescut mai mult decât dublu, inclusiv pe grupele de vârstă semnificative pentru „celibatul definitiv” (45-49 și 50-54 de ani). Pe continentul european, România rămâne totuși o țară cu vârste relativ scăzute la prima căsătorie, rate foarte ridicate ale mariajului și un procent relativ mic de „celibatari definitivi”. La noi, adulții celibatari sunt percepuți mai degrabă ca niște indivizi cu atribute discreditabile, stigmatizate istoric, și mai puțin ca o categorie socială emergentă în jurul căreia să se concentreze un discurs, fie el stigmatizant, ca în China sau Japonia, fie emancipator, ca în țările occidentale.

Am adus aici câteva argumente pentru a arăta cum s-au dezvoltat în timp și s-au fixat în conștiința colectivă românească unele percepții și convingeri referitoare la adulții necăsătoriți și fără copii. Rămâne de văzut ce vor arăta rezultatele recensământului din 2021, în ce măsură ele vor evidenția menținerea tendinței de creștere a numărului de celibatari pe parcursul ultimului deceniu și, eventual, dacă aceste rezultate vor fi de natură să influențeze discursul general, dar mai ales cel academic.