Suspiciunea, iubirea și statul: narațiuni ale migrației prin căsătorie

Când statul definește „iubirea adevărată”: cum interferează spațiul public cu cel privat, guvernul cu individul, emoțiile și legile în procesul migrației prin căsătorie ?

Căsătorește-te cu o americancă, așa e cel mai rapid”, spun răspunsurile de pe grupurile online când cineva întreabă cum să facă să rămână în America. Ai prietenă? Cere-o de soție! Îngenunchează, ce mai aștepți! Nu ai? Match.com, Tinder, ceva. Găsește pe cineva, așa e „cel mai ușor”.

Căsătoria este într-adevăr modalitatea prin care majoritatea oamenilor reușesc să-și procure permisul permanent de rezidență în SUA, după cum arată datele din 2017: 46% din oameni l-au primit pe baza relațiilor de rudenie imediată cu un cetățean, 20% – pe încadrarea în categoria cu sponsor familial și doar 12% pe baza angajării. În cazul rudeniei vorbim de relațiile de rudenie apropiate ce includ partenerul dintr-o căsătorie monogamă (26%), dar și copiii (6,7%) sau părinții (13%) cetățenilor. Situațiile din urmă sunt mai puțin frecvente decât prima, iar ele nu intervin când cineva își pune problema migrației, fiindcă nu avem opțiunea legală de a ne înrudi voluntar cu un părinte sau un copil (decât în cazuri de adopție internațională – din nou, altă situație cu altfel de dinamici).

Dacă vedem căsătoria ca metodă principală de a primi dreptul de ședere și muncă într-o țară „bogată”, ce roluri joacă iubirea și emoțiile în a ne asigura drepturi de bază și stabilitate economică? Și viceversa, cum interferează statul în spațiul intim prin reglementarea căsătoriilor și reuniunilor? Acest eseu explorează felul în care spațiul privat și cel public, guvernul și individul, emoțiile și legile se întrepătrund în procesul migrației prin căsătorie (sau al migrației concomitente cu căsătoria). Bazându-mă pe conceptul lui Anne-Marie D’Aoust de iubire ca tehnologie a guvernamentalității – înțeleasă ca forță ce acționează atât sub puterea statului cât și împotriva lui – voi vorbi despre experiențele date de acest tip de reglementare statală și a mobilității. Iubirea, mai exact iubirea în cupluri monogame, nu rămâne exclusiv în spațiul privat, ci devine un teren de negociere a cetățeniei între granițele statelor.

Migrație economică sau iubire? În orice caz, emoțiile joacă un rol

În studiile despre migrație, iubirea a devenit doar recent subiect de studiu în sensul unei „forțe a transportului”. Nicola Mai și Russel King argumentează că aceasta este o componentă esențială pe noua hartă a migrației, pentru că „relevanța totală a deciziei de a migra […] poate fi înțeleasă doar aducând în ecuația analitică dimensiunile afective, sexuale și emoționale”. Deși migrația se face deseori din motive economice, ea conține și noi posibilități afective și culturale. Capacitatea de a-ți exprima pe deplin identitatea se modifică, acceptabilitatea diverselor comportamente sau identități fiind foarte „inegal distribuită la nivel local, național sau global”. Acest lucru este evident dacă ne uităm la legi privind căsătoria între persoane de același gen, dar și dacă, de exemplu, suntem atenți la modalitățile de funcționare ale rasismului sistemic. Studiile coloniale ne arată cum categoriile rasiale se construiesc (și) prin procesul migrației, inclusiv prin felul în care statele încearcă să le definească. În cazul migrației prin căsătorie, sunt situații în care partenerii migranți spun că nu s-au gândit niciodată la „rasă, sau la rasa mea”, până nu au migrat și au observat că sunt percepuți altfel.

Statele definesc ce este „acceptabil” și ce este o „viață valoroasă”, mai ales în condiții coloniale, după cum ne arată Ann Laura Stoler în cartea ei despre intimitate în perioada dominației colonizatoare europene în Asia. Atunci, ca și acum, puterea statului și alte dinamici de putere socială intră în viața privată și influențează producerea sentimentelor intime. Pentru ca migrația prin căsătorie să fie posibilă este necesar ca aceste căsătorii să fie, sau să pară, cât mai mult bazate pe iubire, „iubire adevărată”, și nu să lase impresia că sunt motivate de interese economice.

Doar iubirea adevărată primește permis de rezidență

„Inegalitățile fac ca iubirea să nu pară convingătoare; indivizii ale căror relații sunt înafara așteptărilor pe motive de rasă, vârstă, naționalitate ș.a.m.d. trebuie să dovedească că sunt indivizi autonomi, liberali și moderni, care au ales această iubire.”

Sara Ahlstedt

Guvernele acceptă doar căsătorii bazate pe „iubire adevărată”. Acest lucru se clarifică dacă ne uităm la vânătoarea de căsătorii false. Conform lui D’Aoust, acestea sunt văzute ca o amenințare la adresa statului, intrând într-o economie morală a suspiciunii care, istoric, era rezervată celor ce căutau azil. În Marea Britanie, legile împotriva căsătoriilor false au apărut în 1965, încercând să prevină mai ales imigrarea nedorită „bărbaților de culoare și asiatici” din țările colonizate. În 2012, cerințele economice ridicate pentru a fi sponsor în Marea Britanie însemnau că 61% dintre femeile britanice și 32% dintre bărbați nu erau calificați să aducă în țară un membru al familiei. În plus, este nevoie de iubirea „potrivită” și „adevărată” pentru ca statul să fie de acord. Care este aceasta? Ei bine, aflăm din întâmplarea de la o nuntă dintre o tânără femeie din China și un bărbat italian, unde autoritățile au intrat pentru a verifica dacă e „reală”. La fața locului, acestea au declarat că e „evident” că e o relație „reală” fiindcă ambii membri ai cuplului erau atât bogați, cât și arătoși.

Chestiunea egalității în interiorul cuplului este explorată de cercetările lui Sara Ahlstedt despre narațiuni ale intimității queer în Suedia. „Cuplurile egale” ca vârstă, rasă, clasă sunt acelea care, în mod plauzibil, au ales în mod conștient relația respectivă și, deci, care „iubesc cum trebuie”. Ahlstedt dă exemplul unui cuplu unde partenerul nonmigrant e o femeie tânără, suedeză, din clasa muncitoare, iar partenerul migrant vine dintr-o țară noneuropeană, este de culoare și transgen. Fiindcă cel din urmă depinde financiar de cea dintâi, dar e și mai puțin privilegiat în alte aspecte, relația lor nu este văzută ca „egală” și iubirea lor este pusă sub semnul întrebării. După cum spune tânăra din cercetarea lui Ahlstedt, „există o inegalitate intrinsecă în relația noastră, care nu există la alte cupluri, mai ales dacă sunt cupluri albe, heterosexuale, cisgen [n.r., atunci când identitatea de gen este aceeași cu cea atribuită la naștere] și de naționalitate suedeză”.

Nu este neobișnuit să dai de povești despre est-europeni (și mai ales est-europene) care se căsătoresc pentru drepturi de cetățenie în Statele Unite ale Americii. Mai mult, ziarele adoră să pună accent pe orice scandal legat de „căsătoriile false”, mai ales publicațiile conservatoare, din spectrul politic de dreapta, care pun migrația într-o lumină extrem de negativă. Altele, în schimb, scriu sfaturi despre cum e mai bine să se petreacă aceste căsătorii. De exemplu, acest articol din 2013 ne spune că a te căsători cu cineva dintr-o minoritate, cineva care are datorii sau are cazier este văzut ca „suspicios”. Iubirea devine și obiectul, dar și o țintă a calculelor guvernelor, pentru că nu e doar „o forță care luptă împotriva puterii, ci e încâlcită cu puterea”. A fi prins în circuite afective, nu economice, cere un altfel de tratament.

Sunt multe de spus despre acest sentiment care modifică legi și care este el însuși modificat și definit de legi, ghidat de un ideal al „iubirii romantice” nu demult apărut în discursul vestic. Partenerul trebuie să fie ales independent (de alți factori), dar este și prins într-o „magie”, fiindcă „iubirea […] e întotdeauna despre a-ți încălca atașamentul la propria intenționalitate, fără a fi antiintențional”. Emoția trebuie să fie recognoscibilă ca iubire în formele ei acceptate, căsătoria pentru iubire fiind „singurul model pe care statul […] îl acceptă în întregime”. Cu toate acestea, dacă ne uităm la date, nu e nevoie doar de emoții potrivite, ci și de bani. Atât Marea Britanie, cât și Statele Unite ale Americii au un standard de venit minim pentru sponsor – a cere drepturi este direct legat de situația economică, și statul ne arată că “cei cu venituri mici, care sunt în relații internaționale, trăiesc peste capacitățile lor și trebuie să fie disciplinați”. Uitându-ne în detaliu la cum genul acesta de reglementări asupra vieții private sunt simțite și trăite de către indivizi, ne putem da seama cum sunt căsătoria și iubirea definite de către stat, dar și ce impact are această definiție asupra indivizilor.

Vieți private, întrebări publice: „Nu te întreabă cât de des te culci cu soția…”

Am intervievat online și prin telefon câțiva români căsătoriți, în cupluri heterosexuale, care au reușit să primească permis de ședere în SUA, și am urmărit câteva grupuri pe Facebook destinate ajutorării românilor mutați în Statele Unite. Pe măsură ce le descriam subiectul cercetării, le spuneam că mă uit la felul în care statul intervine în viața personală. Când erau confruntați direct cu întrebarea „Intervine, totuși, statul în viața personală?“ ei tindeau să zică nu, „ei nu pun întrebări personale” (la interviul de verificare a veridicității relației). Un avocat mi-a spus „ei nu te întreabă cât de des te culci cu soția, ci mai degrabă cine se trezește primul, câte ferestre are camera”. (Persoanele citate mai departe vor fi numite cu pseudonim pentru protecția anonimatului.)

Ce este privat și ce este public se modifică de la un respondent la altul. Unii consideră interviul ușor, chiar „distractiv”. De exemplu, cineva de pe Facebook a spus că poate fi distractiv să alegi poze care fac cuplul să arate cât mai veridic: în cazul ei, participarea la acest act nu a fost o experiență traumatică sau înstrăinantă, ci mai degrabă un joc performativ în care încerca să ghicească cum își imaginează statul „cuplul adevărat” și, prin asta, își adăuga propria viziune. Alții, vorbind despre exact aceeași experiență de a „dovedi că ești un cuplu adevărat”, au găsit-o umilitoare.

Viziunea DHS-ului (Department of Homeland Security) este de a crea o țară „sigură” și una dintre valorile USCIS-ului (US Citizenship and Immigration Services) este respectul: „Toată lumea va fi tratată cu demnitate și curtoazie”. În ciuda acestor declarații, deseori respondenții simt că nu așa s-au petrecut lucrurile, deși avocatul cu care am vorbit a subliniat că munca lui e tocmai aceea de a asigura un tratament respectuos. Fiecare ofițer are propriile tactici și „curiozități”; nu poți să știi ce va întreba la interviul de cuplu, întrebările sunt foarte „spontane” și „nonintuitive”. Câteva exemple, venite de la o scriitoare anonimă care a falsificat căsătoria, ar fi: „Cine scoate gunoiul?”, „Pe care parte a patului dormiți fiecare?”, „Unde ați mâncat cina vinerea trecută”. Scriitoarea a spus că ar fi mers pe calea legală, fiindcă avea o companie care dorea să o angajeze, chiar și o rudă cu cetățenie dispusă să o sponsorizeze, însă avocatul nu a recomandat variantele acestea pentru că deja stătuse peste timpul permis de viză, și „căsătoria e singurul mod prin care guvernul american te va ierta”. În numele iubirii poți fi iertat, poți călători, poți avea drepturi. Însă doar un anume fel de iubire, o iubire documentată, bine scrisă și fotografiată, un fel de „realitate-pe-hârtie” a contractelor semnate împreună, conturilor în bancă pe numele ambilor, abonamentelor la săli de fitness pentru doi și, desigur, o iubire care se dovedește prin fotografii cu vacanțe împreună și o frumoasă nuntă mare.

Cum construiești imaginea unei iubiri „adevărate”?

„Nu scrie pe fețele lor că se iubesc”, îmi spune un avocat român, adăugând că multe căsătorii cu care are de-a face sunt recente și, deci, nu își pot dovedi autenticitatea răspunzând la fiecare întrebare corect, după așteptări. „Unii”, spune el, „nu au bani, nu pot călători, alții nu își fac poze din cauza religiei”, și, așa, „realitatea” căsătoriei se dizolvă și trebuie căutată altundeva. El explică cum, dacă nu există un anumit fel de dovadă, trebuie să „ne concentrăm pe altceva”, să găsim altă iscălitură, un contract pe numele ambilor parteneri, o asigurare, felicitări de la prieteni sau familie, orice, atâta timp cât e o hârtie tangibilă, care dovedește uniunea celor doi.

O respondentă cu care am vorbit a găsit procesul mai degrabă amuzant: să construiești imaginea perfectă a vieții de familie pentru a-i arăta statului că într-adevăr așa e. Ana mi-a povestit că prietenul ei a cerut-o în căsătorie „prea devreme”, din motivul că ea nu și-a primit viza dintr-o greșeală birocratică. Actele de căsătorie s-au semnat spontan și rapid, cu promisiunea unei mari nunți – pentru familie și pentru poze – în viitor. Romantismul a venit abia după, fiind cerută „oficial” în timpul unei vacanțe, pe plajă, la apus. Aplicația pentru permis a mers fără probleme, cu ajutorul unei prietene avocat, căsătorită tot cu un român.

Ce i-a rămas în minte Anei a fost selecția complicată a pozelor, scoaterea celor de la petreceri care conțineau alcool, „doar de siguranță, în caz că ofițerul e conservator”. Ana a spus că încă din dosar era ușor să-ți dai seama că nu e o căsătorie aranjată, și de aceea a mers lin și interviul. Într-adevăr, chiar a dat peste un ofițer conservator, republican, care a întrebat-o ce alegere ar face între a se muta (în alt stat) pentru carieră și a rămâne cu soțul ei și care a glumit cu ea despre cum de a prins atâtea idei „liberale” în universitate. Ea a răspuns cu încredere, tot glumind, că de fapt a studiat mai mult cu profesori republicani, deși înclinațiile ei politice reale erau într-adevăr liberale.

Pentru că era o căsătorie proaspătă, a primit doar cartea verde condițională, și peste doi ani („alt dosar, alte taxe”), permisul permanent. Să aștepte să primească permis de muncă n-a fost o problemă, pentru că știa deja că va fi greu să găsească de lucru – a trimis peste o sută de CV-uri între timp și a mers la interviuri pentru poziția de business analyst. Căsătoria ei n-a fost tratată cu suspiciune, după cum se și aștepta, pentru că, deși era recentă, membrii cuplului erau „egali”: amândoi făceau parte din clasa de mijloc, născuți români, albi și cu educație superioară.

Există și situații care înlătură orice suspiciune. După cum mi-a povestit Roxana, copilul a fost „dovada” faptului că relația lor era reală. Ea și-a cunoscut soțul călătorind cu programul Work and Travel, s-a întors în România pentru a-și termina studiile în Comunicare, iar apoi s-a mutat în SUA. Fiindcă se așteptau ca soțul să fie amplasat în Europa, el fiind cadru militar, nu a aplicat imediat pentru cartea verde, însă au început procesul când și-au dat seama că vor trebui să rămână în State. Pentru Roxana, a sta acasă, a aștepta și a nu putea munci a fost „frustrant”, fiindcă „depindeam de el 100%”. În România era obișnuită să fie independentă, putea să meargă oriunde dorea și putea să o facă pe jos, „totul era aproape”. „Aici […] ai nevoie de o mașină ca să mergi oriunde.” În cele opt luni dintre trimiterea dosarului pentru cartea verde și stabilirea interviului au fost nevoiți să călătorească prin State, el fiind pe un post cu mobilitate permanentă (permanent changing station). Aceste călătorii erau stresante și obositoare: ea stătuse deja peste timpul alocat în viză și, fiind îngrijorați din cauza asta, alegeau drumurile lungi cu mașina pentru a se sustrage controalelor serioase din aeroporturi. Uitându-ne la situația de dependență pe care o creează așteptarea pentru permis, putem ridica întrebări atât despre cum sunt afectate persoanele în asemenea poziții în funcție de gen și clasă, cât și despre cum e afectată relația în sine.

Chiar și când cuplul este „veridic”, chiar și când iubirea e „adevărată” și procesul merge ușor, tot durează mult pentru ca toate hârtiile să fie confirmate, și pot apărea oricând situații incomode. Înțelegerea sinelui, inclusiv când cuplul e „egal”, este afectată de dependența dată de situație, iar rolurile de gen și așteptările specifice relațiilor heterosexuale monogame joacă un rol important aici. În 2017 și 2018, numărul femeilor care au primit permisul de rezidență permanentă bazat pe rudenie imediată cu un cetățean american a fost dublu față de cel al bărbaților. Privind statisticile, putem deschide o altă întrebare: cum influențează modelele sociale de feminitate sau masculinitate acest tip de migrație prin căsătorie care presupune dependența față de unul dintre parteneri pentru o bună bucată de timp?

Suspiciune și iubire: „Credea că vreau să mă căsătoresc doar pentru hârtii”

Pentru Bogdan lucrurile n-au mers atât de bine. Nu e vorba că nu a reușit să ia permisul – a reușit –, însă procesul însuși a avut un impact. Existența unei bănuieli asupra autenticității sentimentelor lui i-a afectat relația. În propriile lui cuvinte: „Ea a crezut că vreau să mă căsătoresc din cauza hârtiilor […] ei toți cred asta”. Simplul fapt că, pentru a primi rezidența în America, cel mai „ușor” mod e prin căsătorie poate face relația suspicioasă chiar pentru membrii cuplului. Bogdan mi-a spus că, deși nu ar vrea să dea vina pe permisul de rezidență pentru divorț, sigur s-a adăugat și acesta peste celelalte lucruri. El a mai spus și că, poate, diferența dintre veniturile lor ar fi fost parte din problemă – amintindu-ne, din nou, cum în ochii statului (dar și ai cetățenilor) „iubirea adevărată” se petrece între parteneri „egali”.

Când Bogdan și-a dat seama că nu poate să-și îndeplinească planurile și a hotărât să plece din State, ea a insistat ca el să rămână și să se căsătorească. Interviul de cuplu a fost ușor, pentru că au avut avocat și pentru că relația părea reală: fuseseră împreună deja de un an și aveau multe poze, inclusiv din România. Bogdan a mai spus și că n-au fost întrebări grele, pentru că „ofițerul era femeie, și s-a prins de entuziasmul soției; o femeie își dă seama…”, atrăgându-ne atenția din nou la felul în care narațiuni internalizate despre gen (în cazul acesta, feminitatea conectată la emotivitate) influențează procesul birocratic.

Fiindcă era proaspăt căsătorit, a primit doar cartea verde condițională și a fost nevoit să reaplice doi ani mai târziu. În acest moment, cuplul se găsea deja în procesul divorțului, însă Bogdan tot a fost nevoit să aducă dovezi pentru verificarea relației. Fosta soție a refuzat să semneze petiția pentru permis „ca să-mi facă în ciudă” deoarece a simțit că Bogdan s-a căsătorit pentru hârtie. Într-un final, acesta a primit permisul dar s-a întors în România din motive de afaceri. Povestea lui e un exemplu bun pentru a explica cum puterea statului, situația de migrant și dinamicile de gen modifică felul în care înțelegem „iubirea”. Pentru Daniel și partenera sa, „suspiciunea”, bănuiala a fost o prezență constantă.

Întrebarea „Este această relație una adevărată?” nu mai e ceva ce doar statul vrea să verifice, ci poate ajunge să fie o întrebare chiar și în interiorul cuplului. Parteneriatul egal e un semn al „iubirii adevărate”, după cum consideră statul și, uneori, cuplurile însele internalizează asta.

În cazul migrației prin căsătorie, există întotdeauna inegalitatea de acces la cetățenie și muncă. Normele de gen fac parte din poveste, determinând care sunt așteptările pentru cupluri monogame, heterosexuale și cisgen. Având în vedere diferențele stereotipe dintre feminitate și masculinitate, clădite într-un sistem patriarhal, bărbații și femeile tind să reacționeze diferit la condiția de dependență.

Așadar, deși pentru femei e mai „acceptabil social” să fie dependente de partener (pentru locuire, cetățenie, sau venit), aceasta le poate expune la un risc mai mare de violență domestică și reproduce structuri de distribuție inegală a puterii. Pentru bărbați, vulnerabilitatea care vine din a fi întreținuți de partener/ă poate pune sub semnul întrebării simțul sinelui și al propriei masculinități. În unele cazuri, „iubirea” devine teren public de dezbatere între indivizi și autoritățile statului, iar această situație duce la nesiguranța întregii relații.

„Făcuți unul pentru celălalt”

Statul organizează iubirea în procesul de migrație prin căsătorie, o transformă în ceva aparent ușor de înțeles și procesat. Poveștile Anei și Roxanei sunt de succes, aplicații care au mers „bine”. Nu au apărut aproape deloc probleme, nicio relație nu părea „suspicioasă”, una dintre ele fiind între „parteneri egali” și cealaltă având o dovadă „de necontestat” – un copil. Aceste relatări ne arată cum statul caută, definește și reconstruiește, prin lege și prin interacțiunile de la interviuri, ce e o căsătorie „autentică”, cum arată aceasta și cum se comportă. Cazul lui Bogdan ne arată ce poate face o astfel de ordonare unei relații în momentul în care o contaminează cu „suspiciune”.

Statul face două acțiuni, uneori concomitent, alteori consecutiv: întâi construiește ce înseamnă căsătorie autentică, bazată pe iubire adevărată, și apoi învață constant, de la cetățeni, cum arată aceasta, prin procesul de aplicare pentru permisul de rezidență. Luând în considerare inegalitățile materiale din societate, putem vedea cum definirea iubirii autentice ca fiind (doar) între parteneri egali ajută la reproducerea clasei sociale, restrângând posibilitatea de migrație (și de „relație autentică”) pentru parteneri așa-zis inegali.

În sfârșit, după cum a spus un membru de pe grupul de Facebook, „dacă vă iubiți foarte mult, căsătoriți-vă și totul se va rezolva!”. Această credință că iubirea „adevărată” își va face un drum, va învinge și va convinge statul de autenticitatea sa, pare să dăinuie în ciuda șuvoiului de povești, norme și condiții materiale care dovedesc altceva. Dacă analizăm mai atent, ea se confirmă doar dacă am accepta că „iubirea adevărată” e de un anumit fel: între parteneri egali, după cum îi vede statul. După cum spune Sara Ahlstedt însă, narațiunile de iubire și migrație sunt complicate și fiecare descriere a lor le reînscrie într-o altă narațiune. Dând atenție la felul în care statul trasează linii în jurul categoriilor care pot să iubească și să trăiască legal împreună, avem o viziune mai clară despre cum încadrările precum clasa, genul, orientarea sexuală și rasa – dar și altele, neexplorate aici – joacă un rol. Descrierile făcute de state despre „iubire adevărată” prin procesul de migrație nu sunt finale – dacă ne dăm seama de ele, putem să ne înțelegem mai bine propriile societăți. Când ceea ce este văzut în mod obișnuit ca fiind intim e relevat ca fiind politic, primim acces la un mod de a ne vedea relațiile ce poate să descoasă ițele puterii și ale inegalității.

Mulțumiri lui C., care mi-a atras atenția asupra felului în care iubirea este confiscată între granițele statelor și asupra formelor de rezistență la (și supraviețuire cu) asta.

♦ ♦ ♦

Maria Martelli este cercetătoare-activistă. A absolvit sociologia la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. Încearcă să fie tot timpul atentă și critică la manifestările puterii, ale inegalității și ale injustiției sistemice. Maria face parte din echipa podcastului Contrasens și co-produce eseuri video la just wondering.

Editat de Laura-Maria Ilie și Paul Breazu

Ilustrațiile aparțin autoarei

Billie Rose, Sabina și sforile

Relația din practica shibari se construiește pe încredere și comunicare.

Migrant de București

Mapări simbolice ale Bucureștiului în imaginarul migranților

Inventarea socialului în România – prezentare de carte

În „Inventing the Social in Romania, 1848-1914” ...

Despre libertarianismul „cu față umană”

Are legiuitorul dreptul să ne oblige să fim virtuoși?