În plan internațional neurodiversitatea a devenit o temă tot mai prezentă în cercetare și în discursul public. În România însă, adulții autiști sau ADHD se confruntă încă cu stigmatizare și o lipsă acută de sprijin specializat. Erorile de diagnosticare sunt frecvente, iar consecințele pot fi semnificative – de la tratamente inadecvate până la dificultăți de adaptare socială sau profesională. În lipsa suportului instituțional, mulți dintre acești adulți caută validare și resurse în comunități online, unde împărtășesc experiențe, strategii de supraviețuire și încercări de a gestiona realități adesea marcate de traume și comportamente adictive. Tema neurodivergenței rămâne una urgentă și profund umană, necesitând mai mult dialog deschis și informare publică.

Pentru a explora relațiile complexe dintre neurodivergență, experiențe adverse – din copilărie și nu numai – și adicție, am adus împreună specialiști cu perspective și expertize diferite din domeniile psihologiei, psihiatriei, cercetării și activismului. La discuție au participat Alexandru Pavel, medic psihiatru specializat în ADHD la adulți, Roxana Purcărea, psiholog clinician și psihoterapeut cu expertiză în tratamentul traumei, Ovidiu Platon, activist autist și fondator al Asociației suntAutist și Andrei Hodorog, cercetător și activist AuDHD, co-fondator al platformei Despre ADHD România. Împreună cu moderatoarea Ana Taină, masterandă în psihologie clinică la Universitatea București, aceștia au vorbit despre felul în care sistemul medical, societatea și comunitățile neurodivergente se întâlnesc în procesul de recunoaștere și sprijin.

În primul rând este important să clarificăm: ce presupune, de fapt, a fi neurodivergent?

 „În principiu, cred că nu există o unică definiție a acestui concept. El a pornit, mai degrabă, din ideea de incluziune socială, de a considera faptul că persoanele care au simptome de ADHD sau simptome de autism nu au o tulburare, ci pur și simplu au un mod diferit de a gândi față de persoanele care nu au aceste simptome și care sunt considerate, să spunem, neurotipice.”  (Alexandru Pavel, psihiatru)

Chiar dacă termenul neurodivergență nu are o definiție unitară, distincțiile dintre ADHD și autism sunt mai bine conturate la nivelul particularităților neurologice:

 „Din perspectivă medicală, este considerată o tulburare de neurodezvoltare care afectează capacitatea unei persoane de a-și menține atenția și de a-și controla impulsurile, respectiv, de a-și regla emoțiile. Se manifestă prin dificultăți în concentrare, gestionarea timpului, organizarea activităților zilnice.” (Andrei Hodorog, cercetător și activist)

Ovidiu Platon afirmă că autismul nu este o boală, deși acest neurotip este mult mai cunoscut decât ADHD și este frecvent însoțit de stigmat și confuzie. În schimb, Platon ne invită să privim autismul ca pe o formă naturală de diversitate neurologică, prezentă la aproximativ 2-3% din populație, unde: 

„Diferențele structurale neurologice afectează toate aspectele vieții unei persoane, de la modul în care percepe lumea și procesează informații, până la modul în care comunică, gândește și se mișcă. Și dacă considerăm neurologia autistă ca fiind input-ul și comportamentul ca fiind output-ul vizibil, atunci este logic că ai de-a face cu comportamente diferite. Astfel, vor fi diferențe semnificative din punct de vedere al comunicării, al gândirii, al învățării și al mișcării. 

(…) 

Ne luptăm cu foarte multe concepții greșite, acestea fiind alimentate și de etichete funcționale, precum autismul înalt funcțional sau autism slab funcțional. Aceste etichete sunt inexacte și dăunătoare deoarece reduc complexitatea autismului la o simplă clasificare bazată pe abilități și nu adresează nevoile persoanelor autiste.” (Ovidiu Platon, activist și consilier de dezvoltare personală)

Cercetările despre ADHD și autism s-au axat preponderent pe băieți și bărbați, alimentând mitul că aceștia sunt mai predispuși la aceste neurotipuri divergente. În realitate, diferențele de manifestare între genuri sunt semnificative din mai multe motive. La fete și femei, hiperkinetismul (agitația manifestată prin corp, mișcare) apare mai târziu, iar trăsăturile clinice pot să devină vizibile abia în viața adultă. În plus, presiunile culturale și așteptările de conformare la normele unei societăți patriarhale le determină adesea pe fete și femei să imite comportamente neurotipice, mascând (masking/camouflaging) semnele specifice atât ADHD-ului, cât și spectrului autist. 

În cazul băieților, simptomatologia asociată autismului tinde să fie mai pronunțată, deci observabilă mai devreme – prin interese speciale (monotropism), comportamente repetitive și dificultăți sociale evidente. Femeile tind să-și ascundă dificultățile, ceea ce le face mai vulnerabile la abuz, neînțelegere și chiar tratamente psihiatrice necorespunzătoare. Accentul rămâne adesea pe conformarea la așteptările mediului socio-cultural, nu pe îmbunătățirea reală a calității vieții persoanelor neurodivergente.

Mai mult, comorbiditatea este o realitate constantă în psihiatrie, iar ADHD-ul se asociază adesea cu autismul, depresia, anxietatea sau diverse forme de adicție. Unele persoane recurg la droguri puternice, deci periculoase, ori la substanțe ușor accesibile (inclusiv alcool) pentru a-și regla dificultățile de concentrare și dezechilibrele dopaminergice.

„Suntem obișnuiți poate să credem că dacă avem un deficit al unui neurotransmițător, cum este dopamina, ne gândim că avem o zonă A care merge la zona B și circuitul respectiv, o singură linie, este mediat de dopamină. Lucrurile sunt mult mai complicate în acest sens. (…) Există persoane care abuzează de substanțe ca o formă de automedicație, există o rată crescută de comorbiditate cu adicția. Un mare procent din persoanele care vin la control asociază un consum de substanțe.” (Alexandru Pavel psihiatru)

Pentru mulți, grupurile de suport sunt de o importanță critică în drumul spre diagnosticare, dar găsirea lor presupune o etapă prealabilă de cercetare pentru identificarea și conștientizarea propriilor trăsături neurodivergente. Discutând despre dificultatea de a găsi specialiști cu care să vorbească despre simptomatologia proprie atunci când a început să-și recunoască trăsăturile autiste, Ovidiul Platon concluzionează: „comunitatea autistă online este o necesitate din pricina faptului că efectiv nu ai cu cine altcineva să întreții o discuție despre acest subiect”.

Conversația despre neurodivergență nu este doar una teoretică, ci o invitație la înțelegere, empatie și schimbare de perspectivă. Te încurajăm să urmărești dialogul integral pentru a descoperi experiențe autentice și sfaturi practice despre cum poți susține o persoană neurodivergentă – sau pe tine însuți – și cum poți contribui la o cultură mai incluzivă, bazată pe diversitatea naturală a sistemelor nervoase, unde niciunul nu este corect/normal sau greșit/anormal.