Mulți dintre noi avem cel puțin o cunoștință afectată de problema adicțiilor, însă adesea acest lucru este atât de bine ascuns încât nici nu ne dăm seama. Suntem obișnuiți să facem asocierea cu problematica doar legat de persoana care este stăpânită de boală. Dar subiectul este mai profund decât pare la prima vedere, deoarece adicțiile îi lovesc și pe cei apropiați dependenților. Victimele colaterale rămân în umbră, deși impactul asupra lor dictează, de multe ori, o continuitate a comportamentelor dependente și o problemă socială care se adâncește pe măsură ce rămâne neadresată. 

Persoanele care au contact apropiat cu un dependent pot fi drastic afectate – atât din punct de vedere fizic, financiar, social, cât mai ales emoțional. Problematica adicțiilor are și o altă fațetă, pe care de multe ori evităm să o privim sau pe care o cosmetizăm pentru a o menține cât mai bine ascunsă. 

Am crescut într-un oraș unde nu era neobișnuit să vezi frecvent oameni în stare de ebrietate, pe deasupra judecați pentru comportamentul lor și așa-zisele alegeri în viață. Cu vârsta, am descoperit că am îngrijorător de mulți cunoscuți care au avut experiența cel puțin unui membru al familiei sau unui prieten doborât de adicție, uneori până la deces. Mi-am propus să tratez subiectul siajului socio-emoțional al adicției și să aduc la lumină câteva povești ale unor oameni care au suferit de pe urma acțiunilor dependenților, deși nu ei sunt în prim-plan.

Adicția este o boală care lovește nu doar consumatorul, ci se răsfrânge și în jurul său. Cei ce se confruntă direct cu această problemă pot fi atinși de tulburări psihice și emoționale. Însă acțiunile lor și modul în care relaționează cu cei din jur, în special cu cei apropiați, pot lăsa urme similare și produce răni adânci. Acest lucru se poate observa cel mai ușor în cadrul familiei, unde relațiile sănătoase dintre membri, sentimentele de siguranță și confort sunt înlocuite cu dinamici anormale, uneori chiar periculoase.

Adicția unui membru al familiei – fie că este vorba despre consum de alcool, substanțe interzise ori jocuri de noroc – contribuie, în primul rând, la creșterea predilecției în cadrul familiei pentru același tip de comportament. Dependențele preiau rolul de refugiu, devenind un mod de gestionare al emoțiilor, al stărilor anxioase sau depresive. Alteori servesc pur și simplu ca model în dezvoltare, în special în cazul tinerilor. Un istoric familial cu adicții crește predispoziția copiilor spre a dezvolta la rândul lor alte comportamente adictive. De asemenea, acestea pot fi impulsionate chiar de către părintele consumator. 

Este cunoscut faptul că, în România, în special în mediile rurale, copiii sunt încurajați să deguste alcool de la vârste fragede. Mi-am petrecut vacanțele școlare la țară, unde consumul era normalizat. Verișoara mea, de aceeași vârstă, avea un sfert de pahar de vin aproape la fiecare masă, pe motiv că-i sănătos în cantități mici și pune sângele în mișcare.  

Copiii cu părinți dependenți tind să manifeste caracteristici comune: sentimente de autocritică, stimă de sine scăzută, dificultăți de relaxare și gestionare a emoțiilor, nevoia de validare, sentimente de vinovăție și neputință etc. Se poate instala starea de hipervigilență – „fight of flight” – din pricina comportamentelor confuze și inconsecvente din partea părinților. Acestea se pot transforma în tulburări de anxietate generalizată, panică, agorafobie sau disfuncții sociale diverse. 

Un aspect des ignorat este rata mare de tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Cu toate că este asociat cu veteranii de război sau cu abuzurile sexuale, această afectare poate fi, sub formă complexă (CPTSD), o urmare a unor situații persistente de nesiguranță, pericol, abuz, precum episoade de violență domestică apărute inclusiv în urma adicțiilor. Aceste probleme sunt purtate mai departe de-a lungul vieții, menținute ca disfuncții în relațiile interumane, în special între parteneri, afectând relația de cuplu pe plan emoțional, ducând la dinamici toxice.

Părinții cu adicții sunt de cele mai multe ori mai puțin pregătiți decât cei non-dependenți să susțină un copil pe plan emoțional și educațional, ei suferind la rândul lor de diverse tulburări. Preocupați de obiectul adicției, aceștia neglijează deseori rolurile parentale, fiind mai puțin prezenți fizic și emoțional în viața copilului. Acesta ajunge să fie privat de mediul necesar dezvoltării armonioase, dezvoltând deseori sentimente puternic ambigue față de cei ce l-au crescut. Copilul va fi privat de conexiune, acceptare, siguranță și atenție. Pot apărea așadar nu doar tulburări afective, ci și cognitive.

O problemă extrem de importantă generată de adicții este apariția de comportamente agresive ca efect direct al substanțelor consumate, sau indirect – prin ostilități și neînțelegeri dintre membri familiei, prieteni sau parteneri. Violența domestică este întâlnită și în cadrul familiilor non-dependente, însă predomină în mediile cu adicții. În România anului 2023, Ministerul Public arată că din 1.321 cazuri raportate de violență în familie, au fost trimiși în judecată 606 inculpați pentru lovire sau alte violențe, 190 pentru actul sexual cu un minor, 170 pentru omor și 156 pentru abandonul de familie. Una din cauzele principale ale acestor probleme este consumul de alcool, în special în rândul bărbaților. De multe ori, următorul pas este separarea și formarea de familii monoparentale.

Consumul de alcool în rândul românilor are ecouri istorice, încă din secolul al XIX-lea, îndeosebi după reforma agrară, cei mai afectați fiind locuitorii din zonele rurale. Sărăcia, eforturile în munca pământului, cât și lipsa de alternative, au făcut ca recurgerea la alcool să fie o alinare a suferinței sau pretext de socializare și distracție la tavernă – centru al comunității la sat. Consumul a fost favorizat mai târziu de industrializarea și ieftinirea alcoolului, dar și de persistența săraciei și a opțiunilor limitate din perioada comunistă. 

Raționalizarea și măsurile austere severe au făcut ca alcoolul să fie obiect de troc pe piața neagră, într-o economie neoficială. Anii care au urmat regimului comunist au adus cu ei schimbări majore și lipsa reglementărilor, românii confruntându-se cu necunoscutul și ideea de libertate. În perioada actuală, un factor care stimulează adicția este perpetuarea unei instabilități economice, dar și lipsa a unui sistem educațional structurat, ceea ce face ca Romania să se afle în topul țărilor consumatoare la nivel mondial. În raportul publicat în 2023 de Organizația Mondială a Sănătății este menționat că, în 2019, românii au consumat 17.0 litri de alcool pur per cap de locuitor peste 15 ani, media Europeana fiind de 9.2 litri. 

Persoana cu adicție este adesea marcată de dihotomia abuzator-victimă. Prin însăși eticheta dependentului, cât și prin comportamente mai mult sau mai puțin controlate, persoana afectată apare atât în postura celui care lezează, cât și în postura celui lezat, fiind în același timp o victimă a unui sistem defectuos și a lipsei de susținere din partea societății. Însă, de multe ori, dependentul produce răni prin încercarea de a ascunde adicția sau existența unei probleme prin modul de raportare la cei din jur sau prin comportamente de manipulare în vederea facilitării viciului și obținerii obiectului adicției. 

Acest lucru l-a resimțit și Elena S., 28 de ani, care s-a luptat ani de zile cu adicția mamei, care a început să consume alcool imediat după ce i-a dat naștere, uneori de la prima oră a dimineții. Comunicarea între ele era imposibilă, mai ales când mama devenea agitată și agresivă, amenințând că-și ia viața. 

„Violentă și victimă, asta este mama pe care simțeam că trebuie să o salvez. «E vina mea, automat și responsabilitatea mea. Merit lucrurile astea. Merit să fiu certată și lovită dacă nu iau note bune la școală, dacă nu fac curățenie, mâncare și alte lucruri care cădeau fișa postului de mamă.» Trebuia să merg pe vârfuri în jurul ei, putea izbucni într-o criză de nervi din orice.”

Atunci când dependențele sunt prezente în cadrul familiei, rămân urme pe termen îndelungat. Adultul care a crescut într-un mediu dominat de adicții poate ajunge să prezinte tulburări psihice, incapacitate de gestionare corectă a emoțiilor, competențe reduse de socializare, sentimente de inadecvare și relații interumane defectuoase. Este predispus la alegerea unui partener după modelul familial, cu trăsături de caracter și adicții similare, din pricina a ceea ce se simte familiar, ceea ce recunoaște ca fiind spațiu cunoscut.

Cel mai adesea, apropiații persoanelor dependente nu știu să gestioneze situația, iar una din cele mai frecvente emoții resimțite de aceștia este rușinea. Persoanele care au un apropiat cu comportament adictiv nu știu la cine să apeleze pentru sprijin și evită abordarea problemei, care devine adesea secret de familie, subiect tabu. Desigur că stigma socială și lipsa de ajutor din partea celor din jur duc la izolare. Această tăinuire a stării în care se află poate duce la inventarea de scuze, minimizarea gravității și chiar încurajarea adicției. 

Alexandra, 30 de ani, mi-a împărtășit un fragment despre rușine și neputință. Toți membrii familiei ei au fost atinși de alcoolism. Cea mai mare parte din viață a suportat și a ascuns violența domestică, dar și mizeria – sufletească, din pricina situației emoționale, dar și fizică, din pricina neglijenței casei în care trăia. Nu primea pe nimeni în vizită din frica de a fi judecată sau de a supune pe cineva unui potențial comportament agresiv: 

„Bunicul meu era cunoscut în tot cartierul pentru problema lui. Prietenii săi îl cărau acasă la ordinea zilei, iar vecinii pășeau peste el când dormea în scară, murdar de propriile fecale. Bunica lua paharul de cafea de hârtie din gunoi, mergea la aprozarul de lângă bloc și punea vin în el, să nu fie văzută de vreun cunoscut. Ambii au ajuns la pat și au murit în chinuri din pricina bolilor cauzate de alcool. Bunica a fost lovită de demență, iar ultimele luni din viață și le-a petrecut într-un soi de moarte clinică. Ambii își doreau să moară și beau pentru a grăbi procesul. Într-un moment de luciditate, bunica i-a spus mamei: «Roagă-te tu la Dumnezeu să mă ia – poate pe tine te ascultă.». E un sentiment teribil să fii martor la descompunerea, la propriu și la figurat, a unui membru al familiei.”

Cu toate că a reușit să se elibereze din acest mediu, Alexandra încă luptă alături de mama sa. Din lipsa unor părinți care nu i-au putut oferi cele necesare pe plan educațional și emoțional, mama Alexandrei și-a neglijat viața și „a moștenit” boala, având adesea dificultăți. Alexandra simte, la rândul ei, că a pornit cu un handicap în viață și lipsuri similare.

Lupta dependentului pentru desprinderea de boala adicției este sisifică, plină de rateuri, iar lupta prin care trec cei din jurul acestuia este, de cele mai multe ori, pe măsură – însă lăsată în umbră. Cei apropiați sunt supuși unui travaliu emoțional teribil. Sentimentele de neputință în fața unei probleme pe care nu o pot rezolva sunt adesea însoțite de postura de martor al autodistrugerii celui drag. Aceste victime colaterale sunt nevoite să recurgă la compromisuri majore de-a lungul vieții alături de dependent, ajungând până în punctul în care sunt nevoiți să aleagă între „abandonarea” persoanei cu adicție sau a propriului sine. 

Aceștia se poziționează adesea pe locul al doilea, încercând să ducă o luptă în locul persoanei dependente. Însă un dependent nu poate fi forțat să renunțe la adicție. Decizia poate fi luată strict de persoana în cauză, indiferent de cât ajutor i se oferă și ce măsuri sunt luate pentru a pune capăt comportamentului intoxicant. De multe ori, eforturile deșarte ale non-dependentului pot agrava situația, amplificând sentimentele de vinovăție, pierderea speranței și adâncirea în adicție. Se creează astfel o spirală greu de străpuns. Elena S. a înțeles acest lucru, acceptând cu greu că a ajuns să sufere de sindromul salvatorului. A părăsit casa în care trăia alături de mama sa, ceea ce a produs durere și a lăsat răni de ambele părți. 

„Ani de terapie mai târziu am înțeles că e un om ca toți oamenii, cu emoții exprimate greșit, și nu un om pe care trebuie să-l salvez.. dar nu o pot ierta. Pentru că merit să trăiesc pentru mine, că perfecțiunea nu a existat niciodată și e suficient să fac lucrurile cum pot. Merit să fiu iubită, merit blândețe, merit să exist fără vina că exist.”

Persoanele care trăiesc alături de un dependent pot prelua din responsabilitățile și rolul acestuia – fie că este vorba de parentificare, de îngrijirea sau creșterea fraților mai mici, ori de luarea unor decizii în locul persoanei afectate. Iar aceste lucruri devin o piedică în dezvoltarea armonioasă și autonomă a individului. Apare nevoia de a deține controlul și a ascunde problema, apar rușinea și izolarea socială. Acest lucru oferă dependentului accesul la obiectul adicției – el nu mai trebuie să-și respecte totalitatea responsabilităților și nu se mai confruntă cu realitatea, ci i se oferă un mediu favorabil pentru continuarea viciilor. Tot în comportamentele care susțin adicția se regăsește și sprijinul financiar. Non-dependenții pot susține material persoanele cu comportament adictiv din pricina rușinii, pentru a nu scăpa problema în văzul lumii, pentru a-l „salva” pe cel apropiat dintr-o situație financiară dificilă, sau pentru a repara daunele din bugetul comun. Acest comportament afectează ambele părți, menținând o spirală continuă a adicției.

O altă problemă cu care se poate confrunta cel apropiat persoanei cu comportament adictiv este codependența. Persoana non-dependentă alege să continue viața alături de cel cuprins de adicție din diverse motive: frica de a pierde persoana în cauză, teama de singurătate, dependența financiară și locativă, frica de abandon etc. Aceasta ajunge să graviteze în jurul dependentului, contopindu-se cu el până la pierderea propriului sine. 

În unele cazuri, persoana codependentă devine, la rândul ei, consumatoare, fie în urma sentimentelor de neputință, fie printr-un mimetism al vieții dependentului; un consum pentru „destindere” – consumul-refugiu. Acest tip de dinamică poate fi cel mai ușor sesizat în relațiile de cuplu. Andreea*, 27 de ani, a avut doi parteneri consumatori de substanțe ilegale. Aceasta a trecut prin situații dificile și periculoase care au lăsat urme și au determinat-o să nu mai accepte vreo relație cu o persoană dependentă. Primul sa experiență a fost în perioada facultății, când s-a pus în fața unui pericol pe care nu și l-a imaginat. 

„Împreună consumam alcool în cantități destul de mari. Într-o zi m-a întrebat dacă vreau să încerc niște acid la el acasă. Din curiozitate, dar și pentru a mă face plăcută, am acceptat. Prima dată nu a fost o experiență notabilă, probabil fiind o doză mică. Însă, a doua oară s-a sfârșit printr-un ‘bad trip’ și un abuz sexual din partea lui. Țin să evidențiez că abuzul sexual poate avea loc și între parteneri, nu doar atunci când te atacă un necunoscut.” 

Andreea* mi-a povestit cum nu a dat importanță faptului că partenerul ei avea constant ochii roșii, punând problema pe seama conjunctivitei. Acesta folosea stupefiante în majoritatea timpului, inclusiv la volan. Și-a dat seama mult prea târziu de gravitatea situației și de pericolul la care s-a expus. Câțiva ani mai târziu a ajuns să relaționeze cu un consumator de canabis. A aflat abia la a patra întâlnire, când acesta și-a rulat o țigară într-un loc public și i-a spus că face asta aproape de fiecare dată când fumează. Relația lor a fost dificilă, cu probleme constante de comunicare.

„Am ajuns să consum și eu ocazional, deși nu mai încercasem nimic de la incidentul anterior. Au fost momente multe când spunea vorbe complet scoase din context, momente în care mergeam cu el pe stradă și părea teleghidat, momente în care mă simțeam singură în prezența lui – eu fiind trează. Cu toate că nu a insistat și nu m-a criticat niciodată că nu-l însoțesc în momentele de «relaxare», am avut sentimente de inadecvare, dorind, din nou, să mă fac plăcută și să nu stric vibe-ul.”

În România, dependența încă este văzută mai curând ca o problemă morală sau o slăbiciune de caracter, iar responsabilitatea este atribuită individului în cauză, nu instituțiilor care se ocupă cu sănătatea publică. Acest aspect agravează și favorizează dezvoltarea dependențelor, minimizând severitatea contextului sistemic. Cu toate că există numeroase studii și asociații medicale care atestă faptul că adicția este o boală cronică, recidivantă, care avansează progresiv și afectează atât psihicul, cât și fizicul, de cele mai multe ori se ignoră și nu se tratează dependența ca pe o boală reală, ca oricare alta – asta chiar în ciuda faptului că se manifestă mai vizibil decât altele. 

Consumul de substanțe adictive, legale sau ilegale, duce la numeroase afecțiuni hepatice, cardiace, gastro-intestinale, diabet, boli renale, afecțiuni neurologice etc. De asemenea, existe studii extinse care demonstrează o legătură puternică între consumul de alcool și bolile oncologice. În jur de 5% dintre femei și 3% dintre bărbații consumatori de cel puțin două pahare de alcool pe zi riscă să dezvolte cel puțin un tip de cancer, plus multiple alte probleme. 

Pe lângă faptul că nu este tratată pe măsura severității sale, iar consumul de alcool rămâne un mod proverbial de alinare a suferinței, dependența continuă să fie parțial încurajată prin celebrare și tradiție, în special cu ocazia sărbătorilor. De multe ori, refuzul unui pahar este asociat cu lipsa de considerație față de gazde, sau chiar semn al lipsei de bărbăție și putere. Această promovare a consumului este influențată și de reclamele la alcool sau tutun care ne înconjoară zilnic. Campaniile de marketing îți pun produsele într-o lumină atrăgătoare, prietenoasă, având de multe ori caracter umoristic, fără a prezenta efectele nocive și pericolele asociate cu acestea. Sociologul George Bonea oferă o imagine mai clară despre reclame și alcool în articolul Programul „prima bere”: publicitatea și minorii.

În ciuda mediului actual propice dezvoltării adicțiilor, s-a constatat că generațiile mai tinere consumă mai puțin alcool comparativ cu predecesorii lor. GenZ oferă un model pozitiv, fiind prima generație care alege să prioritizeze sănătatea mentală și bunăstarea fizică, dând dovadă de mai multă responsabilitate financiară și socială. Aceștia încearcă să țină la distanță tot ce are potențial toxic – de la locuri de muncă abuzive, la alcool și stil de viață nesănătos. 

Vlad, 23 de ani, obișnuiește să meargă la sală și să acorde atenție modului în care trăiește. Nu a consumat niciodată substanțe ilegale, iar în ceea ce privește alcoolul, consuma destul de rar oricum, la evenimente, până acum un an când a devenit abstinent.

„Nu mai consum din multe motive. În primul rând, din punct de vedere al sănătății, iar în al doilea rând, din punct de vedere financiar. Prefer să cheltui într-un mod mai util banii respectivi. Iar în al treilea rând, din punct de vedere practic. Nu mai poți conduce, e mai greu să te aperi în caz de nevoie, ți se reduc funcțiile cognitive, nu mai ai același randament.”

GenZ reprezintă un exemplu care ar putea ajuta la reducerea consumului de substanțe. A acorda mai multă atenție stilului de viață, corpului, dar și emoțiilor noastre, ar fi un prim pas spre a schimba o societate care, paradoxal, glorifică alcoolul și, în același timp, stigmatizează consumatorii. De asemenea, modul deschis în care această generație comunică ar putea fi o cale spre a ne apropia de cei care suferă de vreo adicție, dar și de cei care trăiesc cu răni produse în relația cu aceștia.

O persoană dependentă are, de obicei, mai mulți apropiați. Așadar, ne putem da seama că numărul total al celor afectați de acest flagel depășește numărul persoanelor dependente – o cifră care în sine nu există în mod real. Boala adicției decimează suflete pe un perimetru mai mare decât suntem obișnuiți să credem, și lasă urme pe termen lung. Fie că avem pe cineva afectat în cercul nostru intim, fie că doar auzim de cazuri printre cunoștințe, ajută să dăm dovadă de toleranță și înțelegere, contribuind la eliminarea stigmei și ameliorarea sentimentelor de rușine. 

Boala nu definește nici persoana cu adicție, nici pe cei care suferă de pe urma lor. De cele mai multe ori nu putem oferi ajutor, însă putem, cu siguranță, să lăsăm la o parte impulsul de a judeca. Iar în viitor putem lucra spre o cultură care nu mai glorifică o substanță dovedit toxică pentru socializare. Însă pentru asta este nevoie să ne implicăm politic, social și cultural pentru a schimba precis climatul pe care substanțele îl îmblânzesc și îl fac suportabil.