Rareori conversația despre moarte transcede sistemul medical. Nu e de mirare că subiectul morții – a noastre și a celorlalți – rămâne o chestiune intimă, despre care vorbim doar în familie, între prieteni apropiați sau în ședințele de psihoterapie. În lipsa susținerii publice a procesului de doliu sau a unei comunități extinse, ne parcurgem singuri doliile și ne oferim răspunsuri individuale la cea mai grea temă a existenței umane: moartea. 

Artista și antropoloaga Rucsandra Pop a moderat un dialog blând și deschis cu patru specialiști din domenii diferite despre felul în care ne raportăm la pierderi, despre externalizarea ritualurilor de înmormântare, doliul online, demnitatea în moarte, îngrijirea paliativă, dar și epuizarea îngrijitoarei (mai rar îngrijitor), printre altele.

Cum se moare în România? Ce înseamnă să mori cu demnitate?

„Unii oameni pleacă din țara asta nu pentru felul în care se trăiește, ci pentru felul în care se moare.” (Rucsandra Pop) 

Așa cum există o inegalitate a vieții, există și o inegalitate a morții: demnitatea în fața morții are de-a face de cele mai multe ori cu privilegiul dobândit în timpul vieții. Auzim la știri, pe social media sau chiar printre apropiați povești despre feluri inumane în care s-au dus cei dragi. Sistemul medical din România, mai ales cel așa-zis paliativ, este găunos. Deseori serviciile medicale se adresează acelora dintre bolnavi care știu și pot articula ce anume îi doare. Persoanele cu dizabilități, în special cognitive, au cele mai mici șanse de a fi tratate în mod uman. Dar și modurile în care boala sau bătrânețea ne afectează pe fiecare în parte pot fi la fel de invalidante:

„Ce înseamnă a muri demn când corpul tău e praf?” (Smaranda Vultur, scriitoare)

Din perspectiva de asistentă medicală și fondatoare a Asociației și azilului de bătrâni „Elena și Marius Tutunaru”, Ana-Maria Tutunaru ne spune că „E nevoie de emoție ca să lucrezi cu muribunzii. (…) Conteaza calitatea ultimelor clipe”. Mai precis, epuizarea ar putea fi prevenită dacă ne menținem în prim-plan empatia și căldura. 

Dar ce se întâmplă în cazul în care îngrijitorul/area sunt membri primari ai familiei bolnavului, de altfel cazurile cele mai numeroase în gospodăriile din România? Dedicarea și epuizarea care survin în timp riscă de cele mai multe ori să pericliteze sănătatea îngrijitorului/arei însuși/însăși, pentru că nu există limite de separare. Scriitoarea Smaranda Vultur rememorează această dificultate epuizantă din experiența cu propriul tată: 

„Este respectată demnitatea mortului, dar demnitatea ta ca om, ca îngrijitor? Trebuie să devii și tu victimă?”

Anca Gurza, doctoră în psihologie, menționează perioada pandemiei de COVID-19 și cum s-a schimbat felul în care oamenii cer acum ajutorul pentru a înțelege moartea: „demnitatea morții ar fi să nu mori singur”, cum s-a întâmplat de atâtea ori în timpul pandemiei, dar și rolul fundamental pe care îl poartă de regulă obiceiurile de înmormântare, atunci neîndeplinite. 

„Ritualurile ajută despărțirea. Totul e pe repede-înainte acum. Cei care rămân, rămân într-o zonă de șoc. (…) Pierdem un tipar de reacție când pierdem o persoană dragă.” (Anca Gurza, psiholoagă)

„Ritualurile normează câmpul acestei treceri. Azi partea asta de susținere se diminuează, uitarea este mult mai rapidă, e convențională. Am ajuns la «Dumnezeu să-l odihneasca pe Facebook».” (Smaranda Vultur, scriitoare)

În cadrul dialogului s-au adus în discuție inclusiv acțiunile persoanelor care asistă la priveghi, unde se poate bea, pot avea loc ieșiri emoționale atipice, și inclusiv se poate juca un joc de cărți sau altul. Pe unii îi poate înfiora un astfel de gest, însă tot Smaranda Vultur ne spune că:

„Jocul de cărți în priveghi e o forma ritualică, se încearcă sorțile, se pune la încercare soarta mortului, unde se duce. (…) Sunt și sensuri pe care noi le-am pierdut.” 

Moartea (a celorlalți, dar mai ales a noastră) este percepută ca un fenomen ambivalent, atât de familiar și natural, dar totodată străin și înfiorător. În cuvintele lui Claudiu Mesaroș, doctor în filosofie, prodecan și conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara:

„Este o experiență atât de profund umană încât ne identificăm cu toții. Problema morții are un caracter paradoxal, ne blochează. (…) Pe de-o parte ne privește pe toți, pe de altă parte nu știm să răspundem la întrebarea ce este moartea, ce înseamnă sa mori și dacă există experiența morții (…) Moartea mea îmi scapă printre degete.”

Așadar, se poate vorbi (și) public despre fenomenul și experiența morții și a doliului? O primă încercare curajoasă și terapeutică, în dialogul ISCOADA de mai jos: