Oricât de mult s-ar strădui științele socio-umane să le explice, relațiile interumane reflectă ciudățeniile oamenilor și nu pot fi înțelese pe deplin doar cu ajutorul taxonomiilor, al conceptelor sau teoriilor. Există mereu sentimentul straniu și inexplicabil că ceva ne scapă, deși baza relațiilor sociale e determinată de interesele actorilor angrenați în dansul relațional, care pot fi trasate în mare măsură de sociologie, antropologie și psihologie.

În ciuda acestui disclaimer, voi încerca să explic unele relații de rudenie din propria familie, urmărindu-le prin prisma căsătoriei – o instituție a cărei forță are (cel puțin virtual) capacitatea de a construi varii forme de rudenie. Inspirat de perspectiva dramaturgiei sociale, teoretizată de către Erving Goffman în The Presentation of Self in Everyday Life (Prezentarea Sinelui în viața de zi cu zi), argumentez faptul că relațiile de rudenie create prin alianță în urma căsătoriei pot fi văzute ca niște performări teatrale, în care fiecare actor și-a creat și asumat rolul pe care îl joacă pe scena socială. Aceste relații adiacente de rudenie se creează la instituirea căsătoriei și se pot dizolva la eventualul divorț. Teoria dramaturgiei sociale sugerează că identitatea unei persoane nu este o entitate psihologică stabilă și independentă, ci este mai degrabă remodelată și negociată permanent, pe măsură ce persoana interacționează cu ceilalți. 

Pentru a înțelege cum s-a schimbat discursul cu privire la căsătorie în ultimii aproximativ 70 de ani, voi introduce prin analiză comparativă perspectivele a două membre ale familiei mele: bunica (A.H. – 87 de ani) și mama (V.R. – 67 de ani). Interviurile au fost realizate individual, la aproximativ un an distanță: cu prima în 2022 și cu a doua în 2023. 

Rudenia i-a dat antropologiei bătăi de cap dintotdeauna, iar relativ recent au avut loc mai multe turnuri discursive. Așa că, înainte de toate, o scurtă trecere în revistă a celor mai importante teorii despre rudenie ar putea să ne fie de ajutor. 

Autori precum Leach, Needham sau Schneider au încercat să demonstreze că apa se face uneori sânge – adică orice relație interumană poate avea, în principiu, capacitatea de a deveni o relație de rudenie. De exemplu, Schneider afirmă că rudenia (văzută ca familie) reprezintă un element constitutiv cheie care formează cvartetul instituțiilor societății – alături de economie, politică și religie. Cercetătorul sugerează că am putea să privim rudenia ca pe o relație care se (re)produce și se negociază constant – așa cum spune și sociologul Pierre Bourdieu – printr-o infinitate de „strategii comportamentale” din viața de zi cu zi. 

Un alt antropolog, Michael G. Peletz, afirmă în lucrarea Kinship Studies in Late Twentieth-Century Anthropology (Studii de rudenie în antropologia de final de secol douăzeci) că teoriile și dezbaterile despre ceea ce au fost considerate odată elementele de bază ale rudeniei (terminologia și așa-numitele reguli de descendență, căsătorie și reședință postmaritală) nu mai ocupă, cum au făcut-o multă vreme, poziția centrală în antropologie. Fie că vedem rudenia precum Malinowski (ca pe „o algebră bastardă” care necesită virtuozitate și mult efort pentru a fi stăpânită), fie precum Fox (care consideră că „rudenia e pentru antropologie ce e nudul pentru artă”), trebuie să admitem că în ultima jumătate de secol au avut loc schimbări discursive și teoretice profunde. Studiile despre rudenie derulate prin prisma unui sistem terminologic și simbolic destul de rigid au început să fie înlocuite, încet și sigur, cu studii despre rudenie în termeni de relații sociale care au loc între actori implicați în practica reproducerii sociale în contexte politice și economice mai largi. Deși încă există tentația separării rudeniei între cea biologică și cea socială, cele două nu mai pot fi divizate.

În cazul familiei mele, experiența căsătoriei e trăită profund diferit de bunica față de mama. La fel și modul în care fiecare din ele se raportează la instituția căsătoriei. Deși cele două perspective s-au coagulat la o distanță de peste două decenii, putem înțelege mai bine de unde apare această diferență de raportare dacă plasăm actul căsătoriei în timpul și spațiul în care a avut loc. Deosebirile de opinie indică și o transformare ideologică a căsătoriei în ultimii 60 de ani, la pachet cu o profundă transformare a întregii societăți românești – de la regimul comunist, trecând prin experiența unei revoluții și a fibrilațiilor economice post-comuniste, de tranziție la capitalism, și ajungând în prezent la ceea ce unii autori numesc „ruinele capitalismului”. 

Terapeuta americană Rita M. DeMaria, specializată în căsătorie și familie, împreună cu jurnalista Sari Harrar, specializată în sănătate, medicină și științe, identifică șapte etape ale căsniciei: pasiunea, realizarea, rebeliunea, cooperarea, reunirea, explozia și finalizarea. Fiecare etapă vine cu niște presupuse trăsături specifice și seturi de problematizări, fiind portretizată, dramatizată și pusă în scenă. Descoperim pasiunea și romantismul specific occidentale, dar și sentimentul de realizare, de parteneriat în căsnicie, de explozie și dezastru, dezbătute pe toate planurile în filme și seriale, în versurile pieselor pop și nu numai, în reclamele și pozele stock cu familii perfecte, pe panourile publicitare outdoor etc. În capitalism, poate mai mult ca oricând altcândva, noțiunile de căsătorie și familie sunt idealizate și romantizate într-un mod normativ, creându-și propria forță culturală și ideologică, iar apoi sunt transformate în marfă de consum de masă.

Bunica a locuit întotdeauna la țară, în județul Vaslui (a refuzat vehement orice propunere de a locui în oraș, la bloc). Îmi spune adesea, când o vizitez, despre pericolul singurătății și despre siguranța pe care o capeți în sânul familiei după ce te căsătorești și ai copii. Mă gândesc că poate unul din motivele fundamentale pentru care oamenii se căsătoresc e acest sentiment ciudat – teama de singurătate inerentă ființelor umane. Dar când bunica începe să vorbească despre tinerețea ei și despre modurile în care erau curtate fetele în anii ‘50-‘60 la sat, fața i se înseninează și începe să zâmbească; iar eu simt că deschid o poartă și intru într-o altă lume, ca și cum aș trece pragul unui muzeu. Îmi spune că îi pare rău că a avut doar doi copii. „Au trecut timpurile. Cu bine, cu rău, am ajuns la 87 de ani.” 

Pentru bunica, o căsătorie reprezintă una din cele mai importante etape ale vieții și e o decizie care îți marchează destinul pentru totdeauna: „E printre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le faci în viață”. Odată căsătorit(ă), nu mai poți da înapoi, nu mai e cale de întoarcere. Spre deosebire de mama, care apelează la prudență legat de această decizie și vede divorțul ca pe o soluție a conflictului marital, bunica găsește total inacceptabilă ideea unui divorț sau a unei separări, chiar și în cazul în care relația nu mai funcționează: „Trebuie să faci căsnicia să meargă, chiar dacă e greu și uneori sunt compromisuri de făcut.” 

Spre deosebire de vremurile în care trăim acum, în care oamenii se cunosc cel mai adesea în mediul online, pe vremea bunicii oamenii se cunoșteau și interacționau la evenimente sociale ale comunității. Iarna, cu diferite ocazii și sărbători, aveau loc jocuri (dansuri) într-o casă din sat, iar de Paște și pe timpul verii se țineau horele, evenimente cu dans, fanfară și tiribombe rudimentare din lemn, manipulate de săteni. 

„Așa l-am cunoscut pe bunică-tu. El venise de fapt pentru altă fată. Fără să mă cunoască, a venit la mine și m-a invitat la joc, deși eu intrasem în vorbă cu alt băiat. Dar eram supărată pe acest băiat, pentru că auzisem că sâmbătă seara fusese la bal, la un joc. Am zis că se duce și se distrează prin alte părți, cu alte fete, și duminica, când nu are cu cine juca la horă, vine să joace cu mine. Și nu am mai vorbit cu el. Stăteam deoparte, cu niște fete. Și vine bunică-tu și mă ia la joc: «Domnișoară, dansați?» M-am dus. Mă uit, era într-o cămașă cu mânecă scurtă, cu capul gol, am zis «Cine știe ce prăpădit o mai fi și ăsta..». El venise pentru că un prieten de-al lui îi recomandase o altă fată cu care să se căsătorească, o croitoreasă. Am văzut că a jucat cu ea, dar apoi nu s-a mai dus să o ia la joc. Și a venit la mine. Am jucat un joc, apoi a venit și m-a mai luat într-o horă, iar la plecare a zis «La revedere, rămâne să mai discutăm».” 

Într-o seară, câteva zile mai târziu, bunica venea de la secerat. Verișorul ei îi adusese o scrisoare de la bunicul, care o invita în Negrești – orașul din apropiere, pentru a se vedea. Bunica i-a răspuns prin intermediul verișorului că nu are timp să scrie scrisori, că are treabă, iar dacă vrea să o vadă, să vină duminică la joc. Și el a venit, și au continuat să se vadă.

Experiența mamei legată de căsnicie a fost mult mai complexă. A fost căsătorită (și divorțată) de două ori, iar acum e singură și-mi spune că nu ar mai face-o niciodată. Cumulate, cele două căsnicii au avut loc pe o perioadă de 40 de ani și au surprins, de asemenea, vremuri complet diferite: prima căsătorie (cu tata) în perioada regimului comunist, iar cea de-a doua când ea avea 40 de ani, în anii 2000. Despre prima, mama îmi spune că a făcut-o jumătate din dragoste, jumătate ca să scape de presiunile familiei (în special ale bunicii). S-a căsătorit la 22 de ani, dar dacă ar fi fost după ea, s-ar fi căsătorit mult mai târziu, după 30 de ani. 

„Simțeam că o căsătorie mi-ar îngrădi libertatea, independența. Vedeam și părțile pozitive: faptul că aș fi căpătat un nou statut, că aș putea deveni mamă (căci îmi doream copii), un soi de siguranță, suport emoțional, și chiar protecție față de alți pretendenți (prea) insistenți.” 

Și ea, ca și bunica, a avut un moment de turnură când a realizat că e pusă în fața faptului împlinit. Chiar în seara petrecerii cununiei civile, tata a abandonat-o singură la masă, ca să danseze cu alte fete: „În sinea mea, am vrut să desfac totul atunci; am luat o brichetă și am vrut să ard certificatul de căsătorie, dar mi l-a luat cineva din mână înainte de a începe să ardă.” Crede că acela a fost un red flag timpuriu, pe care l-a ignorat.

Chiar dacă și-a dorit să studieze la facultate, mama a ales să muncească, să-și câștige independența economică și să nu mai fie „o povară” pentru părinții ei. Primii 8-9 ani ai căsniciei au fost destul de frumoși, spune ea. Relația cu noua familie însă – cea „căpătată prin căsătorie” – nu a funcționat prea bine niciodată:

„Din familie au venit primele decepții. Ce înțeleg prin familie? Oamenii cu care mă înrudesc într-un fel sau altul; dar de regulă, pentru mine familia înseamnă rudenia de sânge. Nu m-am simțit niciodată apropiată de părinții lui, nu i-am văzut niciodată ca pe rude, nu m-am dus niciodată cu drag în casa lor și nici nu m-am simțit bine primită. Când îi vizitam, intram în rolul de noră, încercam să fiu respectuoasă, dar totodată încercam să fac astfel încât vizita să fie cât se poate de scurtă, să fiu scutită de acest teatru ieftin pe care trebuia să-l joc. Drept dovadă, după ce s-a destrămat relația mea cu taică-tu, s-a destrămat și relația cu familia căpătată. Niciun suport și niciun fel de susținere; dimpotrivă, am simțit invidie și un soi de îndârjire, pentru că la un moment dat a început să nu-mi mai pese să joc teatru.”

În opinia mamei, căsătoria e doar un contract între părți, iar singurul ei regret e că nu a rupt acest contract mai demult.

„E foarte important nivelul de educație și bagajul emoțional cu care intră fiecare în cuplu. Trebuie acceptate și defectele. Dacă există respect, acesta se poate păstra, iar dragostea tumultuoasă de la început se poate transforma într-o poveste pe care eu aș rezuma-o pe scurt în «fiecărui partener din cuplu să-i pese de celălalt».” 

 În comunism era inadmisibil să ai o relație fără să fii căsătorit(ă). „Erai discriminată și nu puteai ocupa anumite poziții profesionale, pentru că nu te comportai într-un mod sănătos, din punctul de vedere al epocii de atunci. Societatea era un critic aspru, iar ca să poți trăi liniștit, trebuia să faci acest compromis al căsătoriei”. După 16 ani, mama a divorțat, iar noul statut social (mamă singură cu doi copii) era problematic și considerat riscant de către mama ei (bunica), deși a avut suport emoțional din partea tatălui (bunicul). Întrucât bunica vedea divorțul ca pe ceva de neînchipuit, i-a spus la un moment dat mamei că „decât să te văd divorțată, mai bine moartă”. 

După divorț, tata s-a recăsătorit și el cu o femeie care avea la rândul ei cinci copii. Pe majoritatea am avut ocazia să-i văd o dată sau de două ori și să mă găsesc în ipostaza de frate vitreg, jonglând cu rolurile sociale descrise de Goffman. 

A doua căsătorie a mamei a avut loc când avea 40 de ani. S-au cunoscut în Israel și s-au căsătorit în România câțiva ani mai târziu. Îmi spune că a fost o relație întemeiată pe nevoia de parteneriat, mai acută când ești în străinătate și ești singur, legătura oferindu-i o oarecare stare de confort, răsfăț și siguranță psihologică. Al doilea soț al mamei (I.) avea și el un copil cu fosta soție, pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar l-am văzut în poze. Din nou, mama amintește despre momentele de turnură pe care le-a trăit cu o zi înainte de a doua căsătorie, spunând că a pornit cu mari semne de întrebare (și) în relația asta. 

„Nu m-am căsătorit pentru că eram îndrăgostită, ci dintr-un soi de datorie, pentru că ai lui îl părăsiseră, îl furaseră de bani, și era singur și neajutorat, cam cum eram eu când am ajuns în Israel. El m-a protejat și am simțit că e datoria mea să nu-i refuz cererea de căsătorie.” 

Părinții lui I. au devenit pentru mama a doua familie căpătată cu care relaționa „ca și cum eram actori într-o piesă de teatru”. Câțiva ani mai târziu, mama a intentat al doilea divorț, invocând pierderea independenței: „Mă simțeam ca într-o colivie, sufocată nu de gelozie, ci de posesivitate”. Acum e ferm convinsă că nu vrea să se mai căsătorească niciodată, dar nu e împotriva instituției căsătoriei; o vede ca pe un act, ca pe un parteneriat. 

„Am învățat din două relații eșuate că pot trăi la fel de bine și fără acel act de căsătorie. Unii se simt bine cu jugul pe umeri. Eu a trebuit mereu să trag în jug ca să fac relația să meargă. Când eu am obosit, jugul s-a rupt. Partenerul mai activ simte jugul mai puternic.”

Forța ideologică a căsătoriei, dictată de o societate patriarhală, poate menține o căsnicie chiar și când divorțul devine necesar: „Sunt femei care nu au suficient de mult curaj, nu au un strop de independență financiară și n-au suficientă putere să zică «Gata, e o relație toxică, mă sufocă, mă sugrumă și pe mine ca om, și pe copii» – dacă sunt. «Trebuie să ies!»”

În constelația de relații de rudenie socială, moștenite prin căsătorie, se pot distinge mai clar performance-urile și rolurile predeterminate de instituția căsătoriei în sine. Aceste roluri au propria lor agentivitate și pot influența la rândul lor dinamicile relațiilor. Căsătoria și divorțul fac și desfac diferite tipuri de rudenie prin alianță, construiesc și deconstruiesc permanent gineri, nurori, socri, frați, surori, părinți vitregi, verișori. Prin experiențele maritale ale mamei am putut experimenta rolul de frate vitreg, nepot vitreg, verișor. Regăsesc în discursul prietenilor din generația mea, care sunt (sau au fost) căsătoriți, personaje precum tata-socru, mama-soacră, ginere, cumătru, naș(ă), fratele/sora vitreg(ă). Aceste forme de rudenie socială sunt direct determinate de durata căsătoriei și se dizolvă cel mai adesea la divorț, atunci când frații sau surorile vitrege își pierd acest statut – din rude devin (ne)cunoscuți, iar relaționările informale pot deveni formale – dacă mai au loc oricum. 

Întrucât România nu acceptă uniunile consensuale, parteneriatele civile și alte forme alternative ale căsătoriei tradiționale, care în alte state din Uniunea Europeană se află în plină expansiune, nu putem avea acces decât la statisticile privind căsătoriile tradiționale. Astfel, conform datelor Institutului Național de Statistică, în 2020 s-a înregistrat cel mai mic număr de căsătorii din 1946 până în prezent, iar în 2023, numărul căsătoriilor a fost în scădere cu 15% față de 2022. Tot INS precizează că în 2023 numărul divorțurilor a fost în ușoară scădere în România față de 2022. Raportul dintre numărul divorţurilor şi numărul căsătoriilor încheiate a fost de un divorţ la 4,9 căsătorii. Căsnicia durează în medie aproximativ zece ani, iar în patru din zece căsnicii încheiate, cuplul a avut cel puțin un copil. Un studiu derulat de Prof. univ. Dr. Vasile Ghețău indică faptul că între 1990 și 2022 desfacerea căsătoriilor a afectat peste 500.000 de copii.

În România de azi, instituția căsătoriei a suferit profunde modificări și nu mai are aceeași forță ideologică pe care o avea în perioada regimului comunist. Această uniune nu mai este văzută ca un eveniment marcant pentru tot restul vieții, ci poate fi anulată oricând prin divorț, ca un contract care și-a îndeplinit termenii și ulterior a expirat. Bunica crede că o căsătorie e un eveniment care îți va defini toată viața, în timp ce mama vede căsnicia ca pe un parteneriat care, dacă nu merge, poate fi încheiat prin divorț. Astfel, instituția căsătoriei trece de la un registru familial tradițional-patriarhal la unul economic-tranzacțional, iar odată cu ea, și felurile de rudenie pe care le înglobează. Aceste forme de rudenie instaurate pe durata unei căsătorii sunt modelate de interesele actorilor care își intră (mai mult sau mai puțin) în rolurile rezervate la masa familiei. În funcție de interese și afinități, ele pot continua și după divorț, sau se pot opri acolo. 

În loc de concluzii, aș lansa o întrebare deschisă: ce alte forme de alianță socială implică felurite roluri? Câtă dramaturgie și actorie există în viețile noastre de zi cu zi și cât de conștienți suntem de ele?