Simt, deci exist. O explorare a fațetelor empatiei – Partea I

Printre conceptele ultrafamiliare, cu înțelesuri și implicații multiple, se află și empatia. Ce înseamnă o empatie echilibrată și cum ajungem la ea?



Scurt exercițiu de ancorare

Ești într-o sală de cinema.
Simte scaunul de sub tine, găsește-ți poziția potrivită, simte aerul sălii
Închide ochii și amintește-ți de un moment liniștit,
în care te-ai simțit în siguranță.
Începe să vizualizezi acel moment pe ecranul de cinema
Ca pe un film
Cum se simt emoțiile în corp?
Cine este cu tine?
Ce îți spune?
Cum răspunzi?
Ești în interior sau în exterior, e zi sau noapte?
Cum miroase?
Ce sunete auzi în fundal?
Deschide ochii și ia o gură adâncă de aer
Ca și cum ai vrea să încorporezi întreaga experiență.



 

Empatia, definită ca „intuire a realității prin identificare afectivă (cu ceilalți)”, pare a fi o caracteristică universală a naturii umane. Cei mai mulți dintre noi o avem în doze medii, câțiva o au în doze mai mici, iar alții în doze mai mari. Deși nu există o definiție unanimă printre cercetătorii din științele cognitive, știm că ceea ce se numește generic empatie are două componente: una afectivă (percepția, în primul rând, și apoi răspunsul emoțional la ce simte sau gândește celălalt) și una cognitivă (când ne putem imagina prin ce trece cineva, însă fără a ne lăsa afectați de emoțiile respective). 

Empatia echilibrată, care pare să tindă spre un punct de întâlnire între afectiv și cognitiv, creează spațiu pentru experiența intimității în interacțiunile umane. Acest tip de empatie se referă la ceea ce Ana-Maria Trica (manager de grădiniță și psihoterapeut) numește „integritate emoțională.” Empatia, zice ea, „este înțelegerea contextului celuilalt și trăirea emoțiilor celuilalt, în același timp păstrându-ți cumva integritatea emoțională. Când vedem pe cineva că plânge, mai ales dacă e cineva drag și apropiat, simțim aceeași durere și tristețe. Atunci nu mai suntem de fapt empatici, suntem contaminați emoțional de trăirea celuilalt. Empatia necesită și un răspuns/ajutor pe care îl acordăm celorlalte persoane.” 

Până la finalul acestui eseu în două părți sper să începem să intuim esența empatiei prin câteva insight-uri din științele cognitive, științele sociale, dar și din arta cinema-ului

Felurile empatiei

Nuanțele empatiei sunt expuse de psihologul Paul Bloom în cartea The Case Against Empathy, care promovează compasiunea rațională, mai degrabă decât empatia. Despre actul de compasiune se crede că nu ar cauza copleșire și extenuare, așa cum se întâmplă deseori cu empatia în cazul celor care o oferă.  Legat de posibilele limitări ale sale, Bloom prezintă ca exemplu următoarea situație: atunci când vezi pe cineva că se îneacă nu e nevoie să empatizezi cu el ca să acționezi, ba din contră, emoțiile puternice care pot apărea dintr-o empatie afectivă pot chiar să-ți pună bețe-n roate.

Înțelegerea și aplicarea empatiei este o îndeletnicire de cursă lungă. Un prim pas spre atingerea integrității emoționale menționate mai sus ar putea fi luciditatea (awareness) față de situațiile prin care trecem. Claritatea cognitivă și emoțională sunt de dorit atunci când vrem să luăm o decizie echilibrată și corectă, de orice natură ar fi ea. Mai mult, când înțelegem ce simțim și gândim, comunicăm mai bine și unii cu ceilalți. Comunicând mai bine, ajungem să cooperăm mai eficient – un proces important în viețile noastre sociale. Însă ca să ne îndreptăm unii spre ceilalți este nevoie de motivație și de înțelegerea mecanismelor din spate. 

În contextul psihologiei evoluționiste se discută despre cum oamenii sunt motivați de puterea combinației de hormoni oxitocină-vasopresina (asociate, printre altele, cu sentimentele de siguranță și încredere) chiar mai presus decât de impulsuri sexuale sau de agresiune. Despre oxitocină se vorbește mult și în ceea ce se cheamă biohacking, trend-ul de biologie DIY care promovează un sine „tunat” (enhanced).

Conținutul digital abundent din ultimii ani despre cum funcționăm la nivel neuropsihic ne îndeamnă să ne cunoaștem mintea și obiceiurile ca să ne putem păcăli, când este cazul, sau ca să ne prindem în faptul bias-urilor – a predispozițiilor, respectiv erorilor noastre cognitive. Internetul este plin de lifehacks care te învață să îți deturnezi propria neurobiologie ca să deții/reiei controlul asupra vieții tale. Publicitatea și Internetul se folosesc de informațiile astea și ajung să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine folosindu-se de captology – știința și practica captării atenției via design, programare și psihologie. Vorba-ceea: dacă nu iei tu o decizie, o s-o ia altcineva pentru tine (care știe pe ce butoane să-ți apese). 

Apoi, pentru că empatia este în sine o unealtă care apasă butoane, ea poate fi mimată, în special de oameni cu trăsături ale Triadei Întunecate – narcisism, machiavelism și psihopatie. Și mai sunt și acele situații în care intenția este un aspect central când vine vorba de manipulare. Pe Netflix poți vedea un exemplu de situație incertă din punct de vedere etic – mentalistul Derren Brown se folosește de Teoria Minții – capacitatea de a prezice ce gândesc sau ce vor face alți oameni – și tehnici de NLP  (programare neurolingvistică) pentru a influența un individ să-și schimbe opiniile rasiste. Abilitățile lui Brown sunt descrise ca fiind „o cunoaștere inovativă a minții și a felului în care poți să o manipulezi”.

Empatia este, de asemenea, manifestată mai pregnant în interiorul grupului de apartenență. Ne pasă mai mult atunci când cunoaștem persoanele sau avem lucruri în comun – asocierea de grup pe diferite criteriide la proximitate geografică/apartenența la aceeași națiune, la stil vestimentar, sau chiar o echipă de sport preferată. Însă familiaritatea crează predispoziții spre erori de judecată, „treceri cu vederea” pe o scară de la inofensiv la catastrofic. Empatia implică părtinire pentru că este un proces selectiv – „empatizezi mai puțin cu cei pe care îi consideri diferiți”, după cum explică și un articol din DoR. Așa că una dintre nuanțele empatiei duce discuția spre contaminarea acțiunilor și vorbelor noastre de către percepții (hiper)subiective și, uneori, de motivații egoiste. 

Este mai simplu să ne confirmăm ce credem deja (confirmation bias) decât să ne revizuim credințele. Dificultatea apare deoarece, ne spun studiile din neuroștiințe, un mod de a gândi înseamnă căi neuronale bătătorite de timp. Acestea sunt greu de refăcut, ca atunci când se bătătorește o potecă prin pădure de la multe drumeții. Nu e imposibil să creezi un alt drum pe lângă cele existente, dar nici ușor. Însă cine are timp și energie pentru așa ceva? Comediantul Daniel Sloss ironizează într-un show de stand-up tocmai această rigiditate mentală de a ne actualiza credințele. Sloss are o glumă despre cum în mintea lui trăiește un majordom-bibliotecar care se ocupă de credințele lui. Când își dă seama de o credință greșită/învechită trebuie să trimită majordomul să o caute prin labirintul bibliotecii mentale. Dacă totuși reușește să o găsească, s-ar putea oricum să fie prea târziu, deși, spune neuro-cercetătorul Andrew Huberman, creierul nostru este capabil de neuroplasticitate, însă activarea acesteia implică conștientizare și acțiune, respectiv crearea unor obiceiuri noi care să o hrănească.

Experiențele hrănesc empatia

Tot corpul nostru este un comitet al subiectivităților – auditive, vizuale, olfactive, tactile. Scenariile la care suntem expuși zi de zi și pe care le internalizăm prin simțuri sunt situații care implică și durere, nedreptate sau diverse forme de disconfort. Nu în mod surprinzător, creierul uman fixează mai adânc și mai detaliat experiențele emoționale cu valențe negative decât pe cele pozitive. Există și o eroare cognitivă stabilită în urma acestei tendințe naturale – the negativity bias. În aceeași idee, antropologul Vintilă Mihăilescu remarca într-un articol din Dilemateca din 2013 faptul că „cele mai citite şi apreciate (ca număr de like-uri) par a fi articolele care expun, rezonabil şi probabil convingător, jalea naţională şi simptomele ei majore. În aceste cazuri se naşte parcă un fel de empatie a cititorilor, care se recunosc în poveştile respective. ” 

Ne vine mai ușor să empatizăm cu oamenii care rămân fără casă după o inundație, să suferim alături de un prieten care și-a pierdut un părinte, să ne usture când cineva își ia țeapă. În eseul Privind la Suferința Altora, Susan Sontag argumentează că oamenii au un apetit înnăscut pentru instanțe ale durerii. Imaginile atrocităților, zice ea, răspund mai multor nevoi umane, printre care ne ajută să ne călim împotriva neputinței. În felul acesta suntem și mai pregătiți pentru când situații negative inevitabile ni se vor întâmpla și nouă.  Putem lega de asta și apariția unor fenomene precum poverty/tragedy porn și alte asemenea exploatări ale tendințelor umane de a găsi un soi de plăcere în locuri neașteptate. 

Pentru fiecare dintre noi, scenariile empatice sunt hrănite de conținutul la care suntem expuși zi de zi. Drama naște drama, plăcerea plăcere, optimismul optimism. Poate tocmai de aceea este nevoie să contrabalansăm acest apetit uman cu scenarii din alte registre, ca să evităm ceea ce se numește în engleză empathy distress sau empathy fatigue (extenuare empatică). O postare recentă a unei comediante zicea „terminați cu prostiile, nu ne tragem din primate. Mă uit în jur și mi-e clar că ne tragem din deprimate.” Optimismul, așadar, după cum zicea și Vintilă Mihăilescu în același articol, este mai degrabă „o abilitate care se învaţă cu greu şi se practică cu măsură. O abilitate care presupune mai mult luciditatea decît entuziasmul, care implică mai întîi cunoaşterea, apoi recunoaşterea de sine; acea împăcare critică, dar senină, cu realitatea. Mihăilescu nu susținea shot-urile de optimism, cât omul bine temperat – acest unicorn al zilele noastre.

Teoriile minților

Acuratețea empatică – cât de bine reușești să citești emoțiile altora – este o abilitate manifestată în contexte sociale și, după cum spuneam, este numită în literatură Teoria Minții (Theory of Mind). Discuția din jurul său este amplă și are legătură cu tulburările din spectrul autismului, dar și alte condiții neuro-diverse (persoane hipersenzitive, persoane cu trăsături din Triada Întunecată etc.). 

Hipersensibilitatea este o tendință a sistemului nervos care presupune o hiperreactivitate la stimuli externi. Te poți contagia foarte ușor de la emoțiile altcuiva sau poți fi copleșit în medii aglomerate și gălăgioase. Deși perspectiva științifică din jurul tulburărilor de spectru autist era că respectivii indivizi ar avea o deficiență a Teoriei Minții, din ce în ce mai multe studii recente indică faptul că dificultatea de relaționare ar fi, de fapt, cauzată de dificultăți de procesare senzorială. Cercetătorul Simon Baron-Cohen, director al Centrului de Cercetare în Autism, Universitatea Cambridge, este cel care a propus în anii ‘80 și ‘90 ipoteza lipsei Teoriei Minții în autism. Pe scurt, Baron-Cohen afirma faptul că tulburările din spectrul autismului sunt o expresie a sistematizării extreme și a unei empatii reduse. Această concluzie este contestată de metastudii și de către persoanele cu tulburări din spectrul autist prin ceea ce se numește empatie dublă (double empathy), care se referă la incapacitatea a două persoane care experimentează lumea în moduri diferite de a se raporta una la cealaltă. 

Neuronii oglindă, despre care se spune că ar fi implicați și în procesul empatic, au fost descoperiți accidental la maimuțele macac în timpul unui experiment de neuroștiințe în Italia, în anii ‘90. Acești neuroni se activează când o maimuță vede o alta făcând o anumită acțiune, ca și când chiar maimuța observatoare ar face respectiva acțiune. O formă de empatie există deci și la animale, deși oamenii, zice profesorul de psihologie și filosofie Antonio Damasio, sunt singurele mamifere care pot să reacționeze la emoțiile pe care le simt și să creeze ceva din asta, cum ar fi arta. 

Corelația dintre neuronii oglindă și empatie este totuși problematică, fiind considerată o teorie fără suficiente date. Un fel de a ne gândi la neuronii oglindă, explică Andrew Huberman, ar fi ca la niște rețele care încearcă să prezică comportamentele altor oameni, nu propriu-zis ca niște neuroni ai empatiei. În relația mamă-copil, de exemplu, acești neuroni ajută la reglarea emoțională a copilului (autonomic co-regulation). Acesta învață să imite răspunsul mamei, iar această primă relație de co-dependență din viața oricărui copil influențează enorm viața ulterioară de adult. 

„A numi” înseamnă a arăta, a scoate la suprafață. Unii ar spune că este un act de putere. Trăim, observăm, numim, comunicăm. Totuși, cuvintele și empatia au o relație complicată. E nevoie și de experiența empatiei, din ambele direcții – a celui care o oferă (nici prea mult, nici prea puțin) și a celui care o primește. Ca să rezonăm și mai bine cu nuanțele empatiei, propun ca în partea a doua să ne uităm la artă, mai precis la cinema și arta video, domeniile care au și pornit cercetarea de față.

♦ ♦ ♦

Acest eseu a fost inspirat de procesul de producție, documentare și creație Black Horse Mansion în realizarea expoziției-laborator de artă video „De ce ne pasă” (proiect cultural co-finanțat de AFCN), care va avea loc la Galateca în perioada 17-28 iunie. 

 

♦ ♦ ♦

Ana Banu este creatoare de conținut video la Black Horse Mansion, plus diverse alte roluri necesare într-un studio de producție. Din când în când scrie articole despre lucruri care îi activează curiozitatea.

Editat de Laura-Maria Ilie
Ilustrații de Ramona Iacob

Film Lotus sau meditația cinematografică

Cum își percepe propria condiție un creator de cinema?

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Două perechi de artiști-educatori au lucrat cu adolescenți din Harghita

Antropologia și munca emoțională. Un exercițiu de reflexivitate

Relațiile senzorial-emoționale din teren au fost multă vreme neglijate

Vom mânca pe mormintele voastre: Paștele Blajinilor în Republica Moldova

Blajinii veghează asupra oamenilor și se roagă pentru izbăvirea lor