Simt, deci exist. O explorare a empatiei prin cinema - Partea II

Cum ne acordăm interacțiunile cu ceilalți prin expresie artistică?

Acest material este partea a doua dintr-un eseu despre empatie și cinema.
Citiți prima parte aici.



Scurt exercițiu de ancorare

Ești într-o sală de cinema.
Simte scaunul de sub tine, găsește-ți poziția potrivită, simte aerul sălii
Închide ochii și amintește-ți de un moment liniștit,
în care te-ai simțit în siguranță.
Începe să vizualizezi acel moment pe ecranul de cinema
Ca pe un film
Cum se simt emoțiile în corp?
Cine este cu tine?
Ce îți spune?
Cum răspunzi?
Ești în interior sau în exterior, e zi sau noapte?
Cum miroase?
Ce sunete auzi în fundal?
Deschide ochii și ia o gură adâncă de aer
Ca și cum ai vrea să încorporezi întreaga experiență.



„A numi” înseamnă a arăta, a scoate la suprafață. Când numim emoțiile pe care le simțim, navigăm mai abil prin viață. Un vocabular nuanțat, în special din sfera emoțiilor epistemice – adică acele emoții care sunt în relație directă cu cunoașterea, precum curiozitatea, îndoiala, plictiseala, frustrarea, chiar și anxietatea – ne ajută să ne diversificăm peisajele afective interne. Ele facilitează gândirea critică, un aspect important atunci când asimilăm filme, cărți, muzică – ideile altora, în general. Luciditatea (awareness) față de ce consumăm și impactul acestui conținut asupra noastră sunt întreținute de experiența acestor emoții, care pot fi privite ca punți către a înțelege mai bine ce (ni) se întâmplă. Pentru mine, exprimarea artistică este un spațiu care îmi alimentează curiozitatea. Datorită ei reușesc să diger, ca adult, lucruri complicate despre ce mi se întâmplă din punct de vedere emoțional.

Devorează filme, muzică, tablouri, cărți, poeme, fotografii, conversații, vise, copaci, arhitectură, semnalistica de pe străzi, nori, lumină, umbră. Selectează lucrurile pe care le furi după cum rezonează cu sufletul tău. Dacă faci asta, munca (și furtul) vor fi autentice. Autenticitatea e de neprețuit. Originalitatea nu există. Nu te obosi să-ți ascunzi furtul – celebrează-l dacă asta simți. Amintește-ți ce a zis Jean-Luc Godard: Nu e vorba despre de unde iei lucrurile, ci încotro le duci.  – Jim Jarmusch

Estetica emoției

Drumul spre o empatie echilibrată, cred eu, este pavat cu experiențe estetice, iar mediul cel mai potrivit este cel care ne atinge pe fiecare cel mai adânc. Experiența estetică este o stare specială a minții, diferită de perspectiva pragmatică, de zi cu zi. Poate fi similară cu starea de flux (când suntem atât de absorbiți într-o acțiune încât avem niveluri foarte reduse de gândire auto-referențială). Sau chiar mai mult, experiența estetică poate fi revelație (rapture).  

Povestea originii conceptului de empatie începe în 1873, cu istoricul de artă Robert Vischer, care a înaintat conceptul de Einfühlungfeeling into – „însimțire”. Experiența estetică este diferită de gustul estetic, în sensul că prima nu implică judecată, ci pur și simplu experiența acelei stări atipice, plăcute, trezită de ceva ce nu poate fi catalogat dihotomic, ca frumos sau urât. Cu un secol înainte, filosoful Immanuel Kant susținuse că putem avea experiențe estetice datorită rațiunii cu care suntem înzestrați. El spunea că frumosul, în sensul de estetic, trebuie înțeles ca fiind intenționat, însă fără un scop definitoriu. Nu este vorba nici despre utilitate, nici despre perfecțiune, ci despre experiența în sine. 

Experiența estetică poate fi înțeleasă și ca absorbție. Ești captivat/ă (engrossed) de filmul pe care îl privești, de romanul pe care îl citești, de melodia pe care o asculți. Ecranele mari din cinema ajută să te simți mai prezent/ă, de parcă ai fi în film (în spațiul virtual al poveștii), nu într-o sală de cinema (în spațiul fizic). Există o întreagă ramură de studiu ale aspectelor de oglindire neuronală și simulare încorporată (embodied simulation) numită neurocinematică (neurocinematics sau neurofilmology). Deși un domeniu relativ nou, ideile pot fi găsite în studiul montajului de la începutul anilor 1900. Efectul Kuleshov susține că două imagini juxtapuse – una încărcată emoțional și una neutră – crează o reacție emoțională în mintea privitorului, acesta proiectând emoția primeia și pe cea de-a doua. Un gând banal astăzi a fost un moment important în călătoria cinema-ului spre a fi acceptat ca artă, sau în cuvintele lui Suzanne Keen, critic literar:

Empatia narativă implică experiența indirectă, împărtășirea spontană a unui sentiment sau schimbarea de perspectivă evocată de actul de a vedea, auzi, citi sau a simula în imaginație povestea și situația altei persoane. […] În relație cu cinema-ul, empatia narativă pare a avea o funcție socială și etică: psihologi și filozofi ai moralității înțeleg empatia ca pe un proces orientat spre celălalt în sensul adoptării unei poziții, lucru care facilitează intersubiectivitatea și poate informa comportamentul altruist.

Filmele, în special, îți dau acces la experiențe cognitiv-imaginative, cât și la experiențe afective.  În timp ce le privești, emoțiile devin cu 30% mai active, după cum ne spune creatorul de conținut Cătălin Moise într-un eseu video, iar „neocortexul, responsabil cu logica și rațiunea, e dat la minim”. Asta înseamnă că ești mai susceptibil la a recepta idei, iar calibrarea dintre rațiune și emoție depinde și de gusturile, intențiile și capacitatea regizorului de a ghida lucrurile de la o scenă la alta, dar și de gustul spectatorilor. Creatorul de cinema poate facilita experiențe de tip fast food sau complexități gastronomice cu stele Michelin. În timpul studiilor mele la facultatea de film se vorbea des despre cheap thrills (emoții ieftine), pe care eram îndemnați să le evităm. Apoi, intrând în contact cu stand-up-ul, am aflat că există și acolo un echivalent pe care comedianții îl numesc easy laughs (râsete la prima mână). Ieftine, ușoare, complexe, abstracte sau poetice, experiențele pe care ni le oferă cinema-ul ne trezesc emoții diverse și înlesnesc identificare cu personajele și narațiunea la care privim.

Un film pleacă de la o poveste pe care o fixezi într-un scenariu. Spre deosebire de romane, scenariile se scriu, în mare parte, la persoana I prezent, într-o manieră cât mai vizuală. INTERIOR, APARTAMENT, ZI – Ana scrie la un birou alb. Există formule consacrate după care poți scrie un scenariu adecvat, urmând, de exemplu, pașii lui Syd Field, Robert McKee sau Christopher Vogler – autori de referință în universitățile de profil. De cele mai multe ori, însă, urmarea unor pași nu este suficientă. Regizorul Andrei Tarkovski scrie în cartea sa, Sculptând în timp, că imaginea artistică autentică presupune întotdeauna unanimitatea organică a ideilor și a formelor. […] Prezența formei în lipsa ideii sau a ideii în lipsa formei este o variantă care distruge”. 

Încorporarea

Cinema-ul ne ajută să rezonăm cu poveștile altora, purtându-le apoi în noi, prin lume, ca pe niște puncte de referință empatice. Când mă simt neînțeleasă sau copleșită de viață, mă întorc la filme și seriale. Cred că îmi dau un sentiment temporar de siguranță și control, mă ajută să-mi explic anumite emoții și să mă conectez la senzația că și alții trec prin ce trec eu. 

De curând am revăzut Wings of Desire, regizat de Wim Wenders în 1987. În film, doi îngeri se întâlnesc într-o mașină decapotabilă dintr-o parcare și discută despre ce au mai observat la oameni. Damiel, personajul jucat de Bruno Ganz, năpădit de ruminații, îi mărturisește lui Cassiel (Otto Sandel) că vrea să simtă și cu corpul fizic prin ce trec oamenii (vântul, ploaia, căldura sau frigul – nimic nu-l atingea): măcar o dată să intuiesc (to guess) în loc să știu”. Mi se pare interesant cum îngerul poate ajuta oamenii doar păstrând distanța (un fel de empatie cognitivă, despre care am scris aici), dar vrea să devină om ca să experimenteze empatia afectivă. M-a dus cu gândul la spațiul acela de mijloc unde poate înflori o empatie echilibrată, deși filmul spune, practic, că e imposibil de accesat.

Totuși, reprezentările din filme ne ajută să intuim spațiul acela, iar chipurile umane joacă un rol important în activarea Teoriei Minții și a emoțiilor, în special chipurile văzute de aproape (gros plan-ul din film). Ochii, scria Walter Munch în cartea lui despre montajul de film, ne ajută să privim înăuntrul persoanei (they provide insight), la care se adaugă alte aspecte cinematice precum imaginea și sunetul, elemente care te poartă de la un cadru la altul pe brațele experienței estetice generatoare de empatie și identificare. Privirea îndelungă (gazing) este și unul din elementele centrale ale atașamentului, ne zice neuro-cercetătorul Andrew Huberman.  

Într-o ediție despre transa în film din revista Little White Lies, psiholoaga și specialista în vise Deirdre Barrett vorbește despre ce înseamnă să privești pe cineva în ochi, în film – „etologii au observat că atunci când două animale se privesc fără să clipească mai mult de trei secunde, urmează invariabil să se lupte sau să facă sex.” Pe ecrane, zice autoarea, există și opțiunea de a pica într-un fel de transă hipnotică, unde tu ca privitor devii observatorul procesului de mesmerism. Privirea fixă, hipnotică, a devenit clișeu în cinema – de la filmele western până la pornografie. Barrett scrie toate astea ca să sublinieze faptul că filmele oferă reprezentări care ne influențează, adică valori și idei care contaminează. De exemplu, valul de filme în care hipnoza a fost portretizată ca fiind ceva malefic a născut reacții negative în masă față de această practică. Invers, serialul The Sopranos este considerat un punct de referință pentru schimbarea imaginii psihoterapiei în TV și nuanțarea discuției despre sănătate mintală. 

Combinând cele două unelte, empatia și cinema-ul, ne putem imagina că efectul lor asupra privitorului este cu atât mai puternic. La începutul unui curs de film documentar din facultate am primit de la profesoară un capitol dintr-o carte cu titlul Films beget films. To beget poate fi tradus prin a genera, a naște, a produce. Așadar, filmele nasc filme. Extrapolând, empatia naște empatie. Când privești un film investești în el ca experiență. Ești prezent în fața ecranului de cinema (ideal), iar investiția asta în „prezență” rămâne cu tine. Apoi, poate o dai mai departe.

Acordarea empatiei

Mintea umană, după cum afirmă cercetătorul Dan Sperber, e susceptibilă la reprezentări culturale similar cu felul în care organismele umane sunt susceptibile la boală. Bineînțeles, bolile sunt prin definiție dăunătoare, pe când reprezentările culturale nu”, deși, adaugă el, unele reprezentări sunt utile, altele dăunătoare, iar altele nu schimbă cu nimic bunăstarea individului. Astfel apare din nou întrebarea: cum reușim să ne delimităm de tendințele noastre de contagiune emoțională (sau culturală) într-un fel în care să nu fim captivi, ci să răspundem la ce ni se întâmplă păstrându-ne integritatea emoțională? Discuția e amplă, însă până una-alta, putem găsi o oarecare alinare în ideea că orice abilitate (și cale neuronală) se poate (re)educa cu suficientă repetiție.

Psihoterapeutul Franz Ruppert menționează în Simbioză și Autonomieeste posibil ca abilitatea de a te delimita și diferenția de ceilalți să fie un produs târziu al evoluției”. Percepțiile empatice, gândirea și simțirea în raport cu ceilalți, explică Ruppert, sunt adânc ancorate în structura creierului nostru. Când simțim lucruri similare, diferențele dintre noi dispar, însă nuanțarea răspunsurilor empatice este un proces de lungă durată. 

Dacă empatia ar fi o bibliotecă, ea ar conține un catalog al tuturor nuanțelor pe care le-am atins în această serie: contagiune emoțională, empatie afectivă, empatie cognitivă, grija pentru celălalt, schimbarea de perspectivă, identificarea cu personajele din cinema, experiența estetică ce o facilitează, contactul cu emoția din corp, acumularea de experiență și cunoaștere șamd. 

Dacă ar fi să compar empatia cu ceva, ar fi cu o acordare a interacțiunii cu Celălalt, ca într-o simfonie, unde are loc un schimb emoțional, dar se păstrează și integritatea emoțională a fiecăruia, adică armonia. Cred că acest tip de empatie face cinste atât persoanei către care se îndreaptă privirea blândă a empatiei, cât și persoanei care o oferă. O altă imagine legată de cum poți experimenta cu empatia este aceea a unei diafragme, adică „irisul” aparatului de filmat. Diafragma controlează cantitatea de lumină care intră în aparat, și orice modificare a diafragmei dă un alt rezultat. Nuanțele empatiei devin unelte cu care putem experimenta și pe care putem învăța să le adaptăm fiecărei situații în parte. Poate într-un moment este nevoie de mai multă alinare afectivă, poate în altele e nevoie de o schimbare de perspectivă, distanță și acțiune. 

Transmiterea sentimentului de <<hei, suntem împreună în asta >> poate să vină pe căi diverse – unele analog, altele digitale. Dacă pui un algoritm (machine learning) să-ți caute Internetul după reprezentări ale empatiei, vei găsi o serie de (micro)gesturi și apropieri fizice. Când apropierile fizice lipsesc, se pot găsi alinări digitale din loc în loc, trebuie doar să cauți. 

În 2018, artistul și muzicianul David Byrne înființa platforma Reasons to be Cheerful, descrisă ca „part magazine, part therapy session, part blueprint for a better world” (parțial revistă, parțial sesiune de terapie, parțial matriță pentru o lume mai bună). Nu vorbesc despre ignorarea realităților dificile din jur, dar este în regulă, cred, să dezvoltăm practici și repere care hrănesc o varietate mai largă de emoții. La finalul zilei, tot ce poți face în direcția asta este să rămâi curios față de propriile mecanisme și, astfel, să navighezi mai bine subiectivitățile din jur.  

♦ ♦ ♦

Acest eseu a fost inspirat de procesul de producție, documentare și creație Black Horse Mansion în realizarea expoziției-laborator de artă video „De ce ne pasă” (proiect cultural co-finanțat de AFCN), care va avea loc la Galateca în perioada 17-28 iunie. 

♦ ♦ ♦

Ana Banu este creatoare de conținut video la Black Horse Mansion, plus diverse alte roluri necesare într-un studio de producție. Din când în când scrie articole despre lucruri care îi activează curiozitatea.

Editat de Laura-Maria Ilie
Ilustrații de Ramona Iacob

Simt, deci exist. O explorare a fațetelor empatiei – Partea I

Despre nuanțele conectivității socio-emoționale

Avatarurile timpului nostru

Cum arată postumanismul exprimat prin artă?

Metabucătăria sau alchimia sustenabilă

Ce se întâmplă dacă gândim simplu asupra amprentei noastre?

Despre corp – tehnologie și atingere

Necesitatea de a ne conecta online ne deconectează față de propriul corp