Avatarurile timpului nostru

Cum vorbește arta despre postumanism și despre logica timpului în contextul incertitudinii actuale, când riscăm ca tot ce am cunoscut să dispară/să se transforme?

Un vizitator experimentează animația VR a lui Dimitar Solakov, Lasă umanitatea să se răstoarne. Am nevoie de mai puține priorități. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Pe 13 aprilie 2010, la o oră de maximă audiență, unul din canalele televiziunii naționale din Zagreb transmitea o conversație pe care artistul vizual Dalibor Martinis, pionier al artei video din Croația, a pregătit-o în anul 1978, pe când se afla într-o rezidență la Western Front Art Centre din Vancouver. Pe atunci Martinis era un artist nonșalant de 30 de ani care dorea să experimenteze nelimitat cu posibilitățile și implicațiile noilor medii. Astfel s-a decis să înregistreze, în fața unei audiențe, un interviu bazat pe un set de întrebări pe care Dalibor Martinis din 1978 le adresa unui Dalibor Martinis din viitor. După 32 de ani, Martinis, un artist consacrat în vârstă de 62 de ani, a răspuns în direct întrebărilor puse de avatarul său dintr-un timp care nu mai există – întrebări legate de percepția artei, non-corporalitate și devenire. Modul în care artistul a decis să se dedubleze și să transgreseze anumite limite cronologice ține de funcția artei contemporane de a chestiona și de a provoca spațiul și timpul. 

Procesul de cristalizare cronologică testat de Martinis începând cu anii 1970 servește ca preambul pentru expoziția Cronicile viitorilor supereroi, deschisă între octombrie 2021 și martie 2022 la Kunsthalle Bega, un spațiu de artă contemporană din Timișoara dedicat susținerii producției artistice și înțelegerii problemelor actuale ale spectrului creativ din perspectivă curatorială. Prin interesele profesionale ale membrilor săi, echipa din spatele Kunsthalle Bega – Alina Cristescu, Liviana Dan, Andreea Drăghicescu, Bogdan Rața și Ugron Lajos – se plasează la intersecția dintre artele vizuale, istoria artei, jurnalism și literatură. În consecință, există o viziune multidisciplinară asupra proiectelor și programelor organizate în spațiul din Timișoara. Ca răspuns, cele douăsprezece poziții integrate în expoziție au fost rezultatul unor practici hibride, la limita dintre vizualitate, arhitectură, coregrafie, inginerie și performance. Pe de altă parte, expoziția conturează ideea unei meta-colectivități situate în afara distopiei globale, într-un punct în care se întâlnesc două regiuni geografice – sud-estul Asiei și sud-estul Europei.

Cum s-a putut realiza simbioza între aceste regiuni distincte și care sunt punctele comune dintre două continente atât de îndepărtate? Două instalații video incluse în expoziție ne pot ghida către un răspuns – cea a lui Heecheon Kim, Deep in the Forking Tanks [Adânc în rezervoarele suspendate] și cea a lui Dalibor Martinis (I’VE GOT) NO TIME TO LOSE [(NU AM) TIMP DE PIERDUT]. 

Heecheon Kim, vedere din instalația video Deep in the Forking Tanks [Adânc în rezervoarele suspendate], video HD, 42 min. 54 sec., 2019. Courtesy: artistul. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Heecheon Kim face parte din noua generație de artiști video din Coreea, motivată de reprezentativitatea lui Nam June Paik și de experimentele sale cu imaginea în mișcare. Lucrările lui Heecheon sunt bazate pe propriile sale experiențe, și ca atare își folosește corpul și vocea (vorbește, de regulă, în spaniolă) pentru a-și demonstra punctele de vedere. În filmul prezentat în expoziție, artistul pornește de la senzațiile avute într-un rezervor de plutire pentru a face trecerea spre o comunitate de tineri din Mexic care pregătește un dans ritualic de aducere la viață a unor tinere vedete K-Pop care au murit, de multe ori în condiții neclare.

Foto 1: Dalibor Martinis, vedere din instalația video (I’VE GOT) NO TIME TO LOSE [(NU AM) TIMP DE PIERDUT], instalație video, canale multiple, dimensiuni variabile, 1984/2003/2012/2021/2077. Courtesy: artistul. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Foto 2: Dalibor Martinis, captură din lucrarea video From New York to New York [De la New York la New York], 18 min., 1984. Courtesy: artistul

La rândul său, Dalibor Martinis a luat propriul corp ca referință pentru cercetările sale artistice. Una dintre lucrările video care se poate viziona în expoziție – Question No. 15: The Ball / AACG CTAA CTCG…? [Întrebarea nr. 15: Mingea / AACG CTAA CTCG…?] – este o interpretare a ADN-ului artistului, care a fost secvențiat în cod binar (combinații de unu și zero). Un computer trimite combinațiile posibile către un sistem de opt candelabre montate într-o încăpere maiestuoasă, care se pornesc și se opresc în funcție de impulsul generat de programul electronic. Dat fiind că lungimea totală a genomului uman constă în mai mult de trei miliarde de perechi de bază, instalația poate dura până la infinit. În fundal se aude vocea sopranei Dragica Karla Martinis, mătușa autorului, într-o înregistrare din 1956. Această intimitate care se țese prin folosirea muzicii combinată cu momente ale istoriei personale ale celor doi artiști capătă caracteristicile unui discurs global care vorbește despre trecerea timpului, transformarea fizică și continuitatea dintre generații. Viziunea despre viața de apoi, dublată de interogarea constantă a trecutului, reprezintă puncte comune ale celor doi tropi culturali – cel sud-est asiatic și cel sud-est european.

Alte proiecte care intră în dialog direct sunt Metabucătăria, o instalație gândită de colectivul Stardust Architects și Restaurantul restauratorului coreean, instalația site-specific a artistului coreean Hyunjin Bek. Metabucătăria a lansat o dezbatere despre colectivitate, localism, schimb și reconfigurarea practicilor zilnice ca lianturi pentru un viitor sustenabil, mai apropiat de umanitate și natural. Instalațiile imersive ale lui Hyunjin Bek sunt corelate cu activitatea sa de actor și cântăreț. Bek a fost activ în primul val de muzicieni independenți din Coreea de Sud, influențați de conceptul „han”, o stare emoțională care îmbină sentimente puternice, de multe ori contradictorii, care pot ajunge până la tristețe și resemnare în fața unui destin neprietenos.

Foto 1: Hyunjin Bek performând la deschiderea expoziției Cronicile viitorilor supereroi. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Foto 2: Hyunjin Bek, Restauratorul restaurantului coreean, instalație site-specific; desene, picturi, video, sunet, intervenții în spațiu, dimensiuni variabile, 2018 – 2021. Courtesy: artistul, PKM Gallery și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Pentru deschiderea expoziției Cronicile viitorilor supereroi, artistul a performat rolul proprietarului unui restaurant coreean tradițional în care se servește grătar de porc și se bea soju (o băutură alcoolică populară). În Coreea, asemenea restaurante, situate de obicei pe străzi înguste și aglomerate, sunt locuri preferate de întâlnire pentru localnici și străini de toate vârstele și categoriile sociale. Hyunjin vede aceste localuri ca spații democratice în care amintirile coexistă cu realitățile sociale imediate, în care frumosul și urâtul se îmbină pentru a da naștere unei estetici noi, revoluționare. Tipul de localism sugerat de Hyunjin Bek este atemporal și impermanent, însă mai presus de orice este o legătură cu spiritul unor entități fragile și puternice în același timp. Vocea lui Bek – care la Kunsthalle Bega a interpretat melodii tradiționale coreene învățate de la bunica sa, peste care a interpus sunete contemporane – are o tentă ritualică, fiind un mod de conectare între trecut, prezent și viitor. 

Simulacrul restaurantului coreean și Metabucătăria propun modalități de interpretare a unor comportamente regionale distincte, pornind de la importanța mâncării în relațiile interumane și ajungând la vopsirea pe bază naturală a țesăturilor sau folosirea unor materiale organice în construcții. Cele două lucrări au vizat o deschidere către umanism și sensibilitate socială; au îndemnat vizitatorii să își îndrepte atenția spre elemente din proximitate uitate sau ignorate, spre detalii ale propriilor existențe care ar putea părea vulnerabile sau lipsite de importanță, dar care mențin vii componente locale vitale pentru memoria colectivă și comunitățile din care facem parte.   

AIDOL, filmul de lung-metraj al lui Lawrence Lek, sculptura Mariei Pop Timaru cu un titlu sugestiv În Dumnezeu avem încredere / Salvator / Cine ne va salva de noi înșine? / SOS / În căutarea unui erou / Unde ești? sau animația VR realizată de Dimitar Solakov reprezintă, la rândul lor, puncte de convergență între sud-estul Asiei și sud-estul Europei. 

Foto 1: Lawrence Lek, vedere asupra instalației video AIDOL, video HD, sunet stereo, 83 min., 2019. Courtesy: artistul și Sadie Coles HQ, Londra. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Foto 2: Lawrence Lek, captură din filmul AIDOL, video HD, sunet stereo, 83 min., 2019. Courtesy: artistul și Sadie Coles HQ, Londra

Artistul multimedia de origine chinezo-malaieziană Lawrence Lek a dobândit o percepție holistică asupra arhitecturii după ce a învățat la Trinity College, Cambridge, apoi la Architectural Association din Londra și Cooper Union din New York. După terminarea studiilor, Lawrence s-a decis să se mute în mediul virtual și să construiască structuri utopice, în același timp deconstruind clădiri iconice din Asia, cu precădere din Singapore – locul de origine al familiei sale. Aceste universuri paralele, animate de povești fantastice scrise de Lek și narate în mandarină, s-au transformat în avataruri futuriste ale lumilor noastre actuale, din care emoția și curiozitatea dispar încetul cu încetul. Lek a creat o companie fictivă cu sediul la Londra – Farsight Corporation, care pregătește introducerea inteligenței artificiale în viața noastră zilnică. De fapt, această companie este responsabilă și pentru organizarea jocurilor olimpice electronice din anul 2065. Complicele lui Lawrence într-unul din universurile paralele generate de el este Geomancer, o inteligență artificială tânără care visează să se stabilească pe Pământ și să devină artist în preajma anului 2065, un interval în istoria planetei în care oamenii vor fi mult prea plictisiți de existențele lor și vor uita să fie creativi. În filmul AIDOL, expus la Timișoara, facem cunoștință cu Diva, o inteligență artificială matură, prietenă cu „Geo”, care își dorește același lucru ca și el – să devină o cântăreață cunoscută și să aprindă pasiunea pentru viață a pământenilor. Însă „Geo”, care are deja experiență pe Pământ, o avertizează pe Diva că oamenii o pot iubi, însă va veni un timp în care vor apăsa „delete” și ea va dispărea. 

Fotografii: Dimitar Solakov, Lasă umanitatea să se răstoarne. Am nevoie de mai puține priorități. animație VR cu sunet, 2 min. 45 secs., 2021.
Permafrost și Capace de gheață, neoane, 2019. Courtesy: artistul și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Tot despre dispariție și transformare vorbește și artistul bulgar Dimitar Solakov în animația VR Lasă umanitatea să se răstoarne. Am nevoie de mai puține priorități. Pasionat de arheologie și expediții montane în zone dificile în cursul cărora strânge materiale pentru lucrările sale, Dimitar atrage atenția asupra repercusiunilor încălzirii globale, încercând să ne facă conștienți de forța noastră, atât în ceea ce privește distrugerea resurselor din jur, dar și în ceea ce privește capacitatea fiecăruia de a rezolva probleme esențiale. Animația produsă special pentru expoziție înfățișează un titan cu trăsături fizice monstruoase, care se expandează în spațiul cosmic, ajungând la un prea-plin, moment în care începe să se devoreze pe el însuși, devenind în final o structură rotundă, acoperită de o membrană fluidă. Această formă primordială, aproape perfectă, este o recompunere a dorințelor contradictorii ale umanității, care pare să se autodistrugă, însă pentru care mereu intervine o soluție salvatoare. 

Pentru Maria Pop Timaru, soluția la problemele umanității este o insectă multicoloră, supradimensionată, care guvernează din vârful unei piramide asemănătoare cu primele piramide egiptene. Demersul Mariei este pe cât de jucăuș pe atât de serios. Ea și-a adus aminte că atunci când era mică, circula o teorie a conspirației conform căreia piramidele au fost construite de forțe extraterestre. Noi oamenii ne-am uitat mereu în afară pentru a găsi rezolvări spectaculoase ale dilemelor noastre. Ar fi greșit oare să ne dorim ca în această clipă de turnură răspunsul să vină dintr-un univers pe care îl minimalizăm, adică acela al insectelor?

Foto: Maria Pop Timaru, În Dumnezeu avem încredere / Salvator / Cine ne va salva de noi înșine? / SOS / În căutarea unui erou / Unde ești?, sculptură; ceramică glazurată, polistiren, ciment, lemn, plastic, tub led, bandă led, silicon, 113 x 120 x 230 cm, 2021. Courtesy: artista și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

La prima vedere, lucrările postumaniste propuse de Maria, Dimitar și Lawrence pun la zid umanitatea, însă o fac cu toleranță și speranță, venind cu soluții din interiorul mediului lor, fără a căuta strategii de rezolvare a problemelor după o logică economică, exterioară. Prin alăturarea personajelor mitice, care participă la acțiuni extraordinare, și a extratereștrilor care vin să asiste umanitatea aflată în derivă, artiștii au încercat să trezească conștiința în fața degradării speciei noastre. Proiectele celor trei artiști conțin unele elemente și trimiteri la estetica filmelor lui Luc Besson, inclusiv o componentă dinamică, reactivă menită să accentueze nevoia de schimbare. 

Expoziția Cronicile viitorilor supereroi a fost pregătită într-un moment în care obsesia pentru viitor, transformare și supereroi a devenit o constantă a generației noastre. Pe lângă perspectivele prezentate mai sus, expoziția a reunit și alte proiecte bazate pe istorii reale care au vizat extraordinarul – texte care plutesc pe tavanul spațiului de expunere (Adriana Chiruta), o colecție de parbrize sparte care formează un radar (Baptiste Debombourg), o sculptură care cântă la atingere (Fabio Lattanzi Antinori), un medium sovietic care vrea să revoluționeze lumea (Adina Mocanu) sau un basorelief de aproape trei metri care provoacă imaginația privitorului (Larisa Sitar). Ne aflăm într-un moment de cotitură în care avem nevoie de supereroi pentru a ne reconfigura identitatea – ca dovadă prezentarea lui Volodimir Zelenski ca Superman sau transpunerea sa într-un personaj de joc Lego. Este însă important să înțelegem care sunt limitele puterilor acestor supereroi și să fixăm granița dintre realitate și ficțiune pentru a evita haosul identitar.

Dar dacă precis de acest haos identitar avem nevoie?

article
article
Adriana Chiruta, Tehnici de ieșire din ac pentru cei ce se cred fluturi, instalație performativă formată din video, sunet, 11 tehnici de micro-mișcare și un ritual colectiv pentru oameni sensibili, 2021. Courtesy: artista și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Baptiste Debombourg, Fără titlu, instalație contextuală; lemn, parbrize sparte, 5 x 2, 6 x 2,5 m, 2021. Courtesy: artistul și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Foto 1: Fabio Lattanzi Antinori, Masters and Slaves. [Stăpâni și sclavi], sculptură; LED, microcontrolere, aluminiu extrudat, electronice, date financiare, 175 cm x 13.5 cm x 60 cm, 2019. Courtesy: artistul. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Foto 2: Fabio Lattanzi Antinori, Dataflags [Steaguri de date], sculptură imersivă; hârtie Somerset, serigrafie, date din ultimii zece ani de tranzacționare financiară a Băncii Lehman Brothers, vopsea electrică, sistem de sunet, cod personalizat, voce soprano (Madge), 2.40 x 1.40 x 0.05 mt, 2014. Courtesy: artistul. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

Adina Mocanu, Being Nina [Fiind Nina], film, instalație, performance, dimensiuni variabile, 2019 – 2021. Courtesy: artista și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea
Larisa Sitar, Studiu (II) pentru Aeternum, basorelief; ciment, 2,2 x 2,7 m, 2021. Courtesy: artista și Kunsthalle Bega. Credit foto: Kunsthalle Bega, Vlad Cîndea

♦ ♦ ♦

Anca Mihuleț este istoric de artă și curator. În ultima perioadă a cercetat cazuri de deplasare și naturalizare artistică datorate unor conflicte, dar și moduri în care transmedialitatea poate influența percepția noastră asupra viitorului. În 2021 a curatoriat expoziția Cronicile viitorilor supereroi la Kunsthalle Bega. La ora actuală co-curatoriază împreună cu Irena Bekić proiectul de cercetare al artistei croate Andreja Kulunčić, You Betrayed the Party Just When You Should Have Helped It, care urmărește transformarea mentală a femeilor supuse oprimării politice sau unor traume repetate, dar și modul în care memoria colectivă contribuie la rescrierea istoriei.

Editat de Laura-Maria Ilie

Metabucătăria sau alchimia sustenabilă

Ce se întâmplă dacă gândim simplu asupra amprentei noastre?

Arhiva de teatru UNATC. O istorie interactivă

Despre digitalizarea unei arhive instituționale de fotografie de artă

Despre corp II – tehnologie și atingere

Necesitatea de a ne conecta online ne deconectează față de propriul corp

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Două perechi de artiști-educatori au lucrat cu adolescenți din Harghita