Muzeele alternative ale fotbalului – spații ale memoriei suporteriste

Drumul de la o colecție privată de materiale sportive la un muzeu oficial al unui club trece, în cazul fotbalului bucureștean, printr-o serie de procese care au legătură cu modul în care modelele economice și politice ale tranziției au afectat respectivele entități.

Vizitând muzeul lui Bayern München, aflat pe Allianz Arena, nu am putut să nu observ cum premisa construirii unei narațiuni a clubului este foarte bine reprezentată. Deși majoritatea vizitatorilor nu se raportează la club ca fiind al lor, lipsindu-le atașamentul comunitar, ei urmăresc, expusă cronologic, istoria glorioasă a lui Bayern. Narațiunea aduce în prim-plan o sferă vizuală bine dezvoltată, instrumente tehnologice de tip virtual reality simulând atmosfera meciurilor cheie în evoluția acestui brand fotbalistic global, pentru a crea o experiență turistică autentică. Artefacte vechi, din perioada interbelică sau din primii ani de după cea de-a doua conflagrație mondială, sunt însoțite de descrieri scurte, ca niște tweet-uri. Alături de trofee, materiale video despre goluri și performanțe sportive ieșite din comun, muzeul se continuă într-un magazin oficial, în interiorul căruia întâlnim aproape orice obiect căruia i se pot imprima sigla și culorile clubului, pentru a încorona incursiunea subiectului în ceea ce am numit narațiunea reprezentativă a clubului – un ansamblu de obiecte și instrumente ale expunerii care reprezintă, în plan material, ceea ce este considerat propriu clubului de fotbal și comunității umane asociate.

În paralel cu aceste spații muzeale care dețin versiunea oficială a narațiunii reprezentative despre club, au apărut și forme alternative de spații muzeificate dedicate fotbalului. Cercetarea pe care am făcut-o pe această temă a analizat cinci colecții private – voi folosi formulele „colecție privată“ și „muzeu alternativ interșanjabil“ – reprezentative pentru cele patru cluburi bucureștene active, Rapid, Steaua, Dinamo și Progresul Spartac, dar și pentru fenomenul colecționării, în general.

Guvernamentalizarea culturii

Alexandru este un tânăr de 30 și ceva de ani care merge la meciurile Progresului de când era copil. Obiectele s-au strâns fără să-și dea seama, mergând la meciuri și primindu-le de la prieteni sau cunoscuți care știau de pasiunea sa pentru club. Deși este un colecționar atipic, cu doar câteva episoade de acumulare, a strâns câteva obiecte destul de greu de găsit:

„Cu Progresul am tot strâns lucruri. Fiind unul dintre puținii oameni care țineau cu echipa asta, oricine găsea o revistă, o cană, un obiect cu Progresul venea la mine și mi le aducea. Nu am prea sesizat când m-am apucat să colecționez, doar mi-am dat seama în timp că am destule lucruri și aș putea să le pun cap la cap. Încă nu am făcut asta, să fiu sincer”.

Mihai este un colecționar a cărui viață se confundă cu Rapidul. A pășit pe Giulești pentru prima dată în 1947, când era adolescent, la un meci România – Ungaria, iar 20 de ani mai târziu a început o formă de muzeificare unică în acest peisaj: „În 1967 mi-am făcut primul album de texte din ziarele vremii despre Rapid. M-a învățat un fost antrenor de la Rapid și mi-a spus că așa voi intra în istoria rapidistă”.

În societatea contemporană, muzeul este un concept foarte prezent, instituțiile culturale de acest tip din marile capitale europene reprezentând spații în care întâlnim anual sute de mii de oameni dornici să urmărească evoluția culturală a ariei geografice pe care o vizitează. Apariția sa istorică are legătură cu momentul în care cultura face tranziția de la simpla expunere a puterii care emana de la monarh la un instrument al guvernării, prin care se urmărea o schimbare atitudinală și comportamentală în rândul populației.

Fenomenul se întâmpla, ne spune Tony Benett în The Birth of the Museum, cândva la jumătatea secolului al XIX-lea și se află în strânsă legătură cu agenda politică a urbaniștilor vizionari, care doreau să extragă bărbații clasei muncitoare din ale-houses („casele berii”), acele spații ale plăcerilor, și să îi expună la o narațiune coerentă despre stat, urmărind formarea unei conștiințe civice și imitarea unui model de conduită specific, la acea perioadă, mai degrabă clasei de sus.

Istoria muzeului ca instituție culturală cunoaște, în timp, forme accentuate de democratizare a accesului persoanelor, în special începând cu finalul secolului al XIX-lea, când, în termenii lui Michel Foucault, cultura este guvernamentalizată. Există o intenție asumată prin care instrumentele expunerii sunt folosite pentru a transmite un set de discursuri despre semnificațiile evenimentelor istorice și personalităților considerate fundamentale pentru evoluția spațiului geografic locuit de un popor. În cadrul acestui proces, o scurtă vizită la Muzeul Național de Istorie a României ne expune la o narațiune despre evoluția poporului și națiunii române, iar în toată această desfășurare suntem subiecți ai puterii, pe care trebuie să o percepem drept a noastră.

Muzeele fotbalului – de la hiperconsum la memorie urbană

Cu toate că o definiție obișnuită a unui muzeu nu ar include și un spațiu construit în jurul unui club de fotbal, muzee ale acestui sport devin din ce în ce mai comune, asociate, de obicei, cu cluburi foarte potente din perspectivă financiară. Marile arene sportive moderne includ de cele mai multe ori în proiectele lor și un muzeu dedicat clubului, iar acestea devin obiective turistice centrale ale orașelor, cum este cazul în Barcelona, cu Camp Nou, în Madrid, cu Santiago Bernabéu, în München, cu deja menționatul Allianz Arena etc.

Uitându-ne la colecțiile alternative, acestea au regimuri de vizitare diferite de cele muzeale, prin prisma faptului că sunt suprapuse, de cele mai multe ori, spațiului privat. Analiza de teren din cadrul cercetării mele mi-a reliefat un tipar destul de unitar la nivelul regimului de vizitare, pe care l-am denumit semideschis, luând în calcul atât accesibilitatea nemediată a colecției, cât și pe cea facilitată de mediul digital.

Regimul menționat se referă la faptul că, în mod obișnuit, colecția este inaccesibilă celor din exterior, curatorul exercitându-și dreptul de a-și selecta vizitatorii, de cele mai multe ori folosindu-se de mediul online. În acest fel, pasionaților de colecții, altor colecționari, unor jurnaliști sau suporterilor echipei căreia îi este dedicată li se permite, în anumite condiții, să aibă un contact nemediat cu piesele. Odată cu dezvoltarea accentuată a online-ului, o parte din aceste muzee alternative și-a făcut simțită prezența prin pagini dedicate sau asociate conturilor personale de pe rețelele de interacțiune socială.

Ioan colecționează materiale cu Dinamo tot dinainte de căderea comunismului. Diferențele de abordare sunt foarte mari între epoca socialistă și cea de după. Dacă înainte de 1990 trebuia să trimiți scrisori către echipe, deoarece ele nu produceau materiale care să poată deveni artefacte prin muzeificare, după Revoluție au început schimburile de obiecte cu Occidentul:

„Am scris la tot felul de echipe de fotbal în anii ’80 și așa am tot primit anumite materiale – programe de meci, o insignă etc. Aveam un vecin care ținea cu Rapid – îmi punea mereu în cutia poștală un bilet de meci când mergea. La început nu era nebunia de astăzi cu Internetul, pe care poți să faci rost de orice. După ’90 am început să scriu la persoane fizice, am găsit niște reviste din Italia, erau în ea tot felul de adrese de colecționari, și am început să le scriu lor. Era foarte greu să faci schimburi în anii aceia, totul era pe nevăzute, nu știai ce îți trimite, nu știai ce primești. Dura cam câteva luni să poți să faci un schimb”.

În contextul tranziției postsocialiste, cluburile bucureștene au ieșit, prin privatizare, din administrarea unor instituții publice precum Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Banca Națională și Căile Ferate Române, confruntându-se cu fenomene de rebranding, faliment și reînființare. În urma acestora au apărut mai multe facțiuni care s-au declarat continuatoare ale fostelor proiecte fotbalistice, în timp ce justiția a adus în prim-plan o serie de cedări patrimioniale ilicite, unele nerezolvate, care au creat un context favorabil apariției mai multor cluburi care se raportează la același trecut fotbalistic și la aceleași posesiuni inalienabile – în termenii antropoloagei Barbara Mills, dintr-un articol publicat în 2004 în revista American Anthropologist –, precum palmaresul, numele, culorile sau jucătorii emblematici. Acestui fenomen îi este asociată o infrastructură sportivă precară, în continuă degradare materială, în care investițiile au apărut abia recent, prin construirea Arenei Naționale și prin proiectele de refacere a stadioanelor din Ghencea și Giulești.

Andrei merge la meciurile Stelei de peste 35 de ani și tot de atunci lucrează la construcția muzeului său alternativ de materiale sportive. A pus primele piese laolaltă în 1984, când s-a întâlnit cu primii ultrași de afară, moment decisiv în cariera sa de colecționar: „Totul a început în 1984, când în Ghencea a venit AS Roma și am avut primul contact cu ultrașii lor. Eram adolescent la momentul respectiv. Atunci am făcut primul meu schimb cu un italian, i-am dat un fular cu Steaua și mi-a dat unul cu Roma. Îți dai seama, era ceva deosebit față de fularele noastre tricotate. Încă mai am fularul ăla, l-am purtat întruna până prin ‘90”.

George s-a apucat să colecționeze obiecte cu Rapid de aproximativ cinci ani, deși merge la meciuri de zeci de ani. Pasiunea i-a fost insuflată de un fost lider de galerie rapidist, Doru Blondu’. De atunci, spațiul privat a dispărut, întreg apartamentul său fiind închinat suflării vișinii:

„Am ajuns să-l cunosc pe Doru Blondu’, fost conducător al Ligii Suporterilor Rapidiști, împreună cu Constantin Mincea. De acolo am prins pasiunea de a colecționa, am văzut unele obiecte la el și am început sa prind drag. Asta e o chestie de acum cinci ani. De atunci, de la pasiune am ajuns la nebunie. Noi, colecționarii, mereu suntem judecați altfel, suntem tratați altfel, dar frumusețea vine din ceea ce strângem. Dacă nu ar fi și cei care ne judecă, poate nu am avea aceeași ambiție pe care o avem la ora actuală“.

Muzeele alternative sunt singurele surse de construire a narațiunii reprezentative a cluburilor bucureștene. Motivele pentru care muzee oficiale, administrate de către cluburi, nu există, sunt foarte diverse – lipsa construirii unor strategii de branding în spațiul românesc, un nivel foarte scăzut de turism sportiv și instabilitatea financiară cauzată de modificările regimurilor de proprietate în epoca postsocialistă – și în strânsă legătură cu tranziția pe care a cunoscut-o fotbalul românesc în general.

Colecțiile, între narațiunea oficială și cea alternativă

Modalitatea în care colecționarii se raportează la finalitatea posesiunilor lor creează două abordări total opuse, influențate de relația pe care o au cu clubul căruia îi sunt afiliați: o parte dintre ei își doresc ca artefactele strânse să fie donate și să constituie nucleul relevant al unui muzeu asumat oficial de către club, pe când ceilalți visează să poată deschide un muzeu personal și independent. Primii percep potențiala donație drept recunoașterea supremă a valorii artefactelor deținute.

Trebuie să înțelegem că o colecție privată reprezintă o formă de exprimare a personalității distribuite, descrisă astfel de antropologul Alfred Gell în Art and Agency: An Anthropological Theory (1998), personalitate care, privită dintr-o perspectivă fluidă, depășește granițele corporale. Mai mult, Russell Belk, în cartea sa din 1995, Collecting in a Consumer Society, consideră colecția ca fiind o parte integrantă din sinele personal, nevoia de a acumula alte obiecte fiind, în plan simbolic, o formă de întregire corporală. Preocuparea pentru întregirea sinelui însă nu este alungată în această abordare, presiunea de a umple golurile rămase fiind o dialectică între completarea identității și totalitatea romantică a echipei, după cum își exprimă și Andrei intenția:

„Dorința mea legată de colecție este să o donez clubului Steaua București. Am discutat cu reprezentanți din conducere. Când va fi gata, Stadionul Ghencea va avea sub o tribună un muzeu al echipei. O să fie spectaculos, ca la Inter și Milan. Acolo cred că artefactele mele ar fi apreciate la adevărata valoare. Ce câștig dacă stau la mine în casă, în niște dulapuri? […] În continuare, voi vrea să primesc anual o sumă din partea clubului, să mai pot achiziționa anumite piese pe care le vânez, să pot completa colecția”.

În paralel, există o dorință de delimitare față de club la nivelul reprezentării, însoțită de necesitatea construirii unui muzeu personal. Respingerea unui imaginar discursiv asumat oficial de către club reprezintă o mișcare voluntară, de protest față de elitele conducătoare de la nivelul clubului care nu au susținut această rețea reprezentațională alternativă. De asemenea, revolta este proprie acelor colecționari care îndeplinesc și rolul de curatori și care și-au transformat spațiul locativ personal într-un muzeu alternativ. Prezența unor circuite semnificative numeric de curioși sau membri ai grupului de colecționari care își manifestă intenția de a vizita aceste forme muzeificate alternative îl face pe colecționar să își însușească puternic rolul de formator al narațiunii reprezentative. Acest lucru îl introduce într-o competiție virtuală cu discursul oficial asumat de club, chiar dacă acesta nu există încă la nivel material, după cum spune și George:

„Nu îmi doresc să donez obiectele pentru un muzeu al Rapidului, am auzit că vor să facă unu’ când inaugurează Giuleștiu’. De ce să-mi dau colecția către club? Cu ce m-a ajutat pe mine clubul? Eu nu am fost din ăla, să cer tricouri de la jucători! Când am avut și eu nevoie de câte ceva de la club nu s-a putut. Eu mi-aș dori să am bani să-mi fac un muzeu al meu, să nu mai țin lucrurile numai în casă”.

O altă dimensiune relevantă în procesul de construire a narațiunii reprezentative se referă la existența unor mișcări sportive contestatoare. Lipsa de claritate care survine în cadrul proceselor juridice în legătură cu entitățile care au dreptul să utilizeze imaginarul patrimonial al unui club – nume, culori, palmares și bază sportivă – lasă loc unor multitudini de interpretări din partea suporterilor.

Unul dintre colecționari a fost adoptat de către Frumoșii Nebuni ai Giuleștiului, un club care evoluează în prezent în Liga a IV-a, o comunitate care contestă identitatea Rapidului, echipa care evoluează acum în eșalonul secund, și consideră că doar un proiect nou poate duce mai departe tradiția și istoria rapidiste. Aducerea colecționarului în comunitatea contestatoare este o decizie cu puternice valențe strategice, acesta fiind recunoscut drept un fan vechi al clubului, cunoscător al istoriei prin legăturile cu Clubul Aristocratic Rapid, un proiect destinat suporterilor, și având legături solide cu conducerea clubului actual. Nevoia de legitimitate a fracțiunii contestatoare se manifestă prin această apropiere a unei figuri reprezentative pentru suporterii rapidiști și, în același timp, a unuia dintre cei care construiesc narațiunea reprezentativă.

Nu doar cluburile contestatoare se folosesc de această legitimitate oferită de colecționari, ci și acele proiecte fotbalistice nou înființate care nu își asumă în mod oficial o poziție de continuator identitar, precum este cazul celor de la Progresul Spartac. Clubul a fost înființat acum patru ani și a strâns în jurul său foști jucători ai echipei Progresul București/FC Național, desființată în 2009, precum și majoritatea suporterilor din galerie. Deși clubul nu își asumă oficial niciun fel de continuitate sau tranziție de ordin patrimonial, se poate vorbi despre o continuare morală a unui spirit comunitar care s-a transmis dinspre defunctul club spre cel nou. În aceste condiții, narațiunea reprezentativă construită de către colecționari este extrem de relevantă pentru a conferi legitimitate în fața suporterilor, celorlaltor echipe și contestatarilor:

„Tot ce am strâns aici, ca insigne, am făcut-o în câteva episoade de acumulare intensă. Am reușit să achiziționez cam tot ce era pe Internet la capitolul insigne cu Progresul, deoarece nu doream să se piardă sau să ajungă la altcineva. Evident că dorința mea ar fi să ajungă într-un muzeu al clubului, în noua bază sportivă din Intrarea Vrabiei. Ar fi foarte important pentru copiii care vin la stadion, pentru juniorii noștri să vadă istoria Progresului, să înțeleagă pentru ce club joacă”.

Întreaga discuție din jurul construirii narațiunii reprezentative dezvăluie cum se modifică spațiile memoriei fanilor în contextul tranziției postsocialiste și schimbărilor asociate cu aceasta. Echipele de fotbal bucureștene se află în momentul în care vor încerca să imite modalitățile prin care brand-urile de succes ale fotbalului global își construiesc sferele de reprezentare, odată cu evoluția infrastructurii sportive. În acest context, muzeele alternative vor deveni ori nucleele viitoarelor muzee oficiale, ori spații contestatoare ale narațiunilor reprezentative, continuând să expună forme relevante ale memoriei suporteriste.

♦ ♦ ♦

Rareș Mușătoiu este licențiat în Sociologie și absolvent al programului de masterat Antropologie, Dezvoltare Comunitară și Regională din cadrul Universității din București cu o teză despre colecționarii de materiale sportive și muzeele alternative construite în jurul echipelor de fotbal bucureștene. Este interesat de antropologia sportului și de aspectele socio-culturale ale fotbalului iar în cercetare îmbină studiile despre modernitate și naționalism cu studiile de cultură materială.

Editat de:
Laura-Maria Ilie și Paul Breazu

Fotografiile aparțin autorului

Cutezătorii

Interesul față de lumea reparațiilor s-a diminuat. Ce zic meșteșugarii?

Symmachía. Războiul antic ca oportunitate

O povestire despre cum au stat în sală geții ca martori ...

Fotbal, chat, cultură și bere pe bordură - scurt tratat autoficțional despre performativitatea masculinității toxice

Rică Drăgan și casetele

Despre una din cele mai mari colecții de muzică de mahala și petrecere.