Prima memă pe care țin minte să o fi făcut pornea de la poza unei cutii de Raffaello – din aceea mai mare, de plastic, “de ocazie” – umplută cu sarmale. Nu contează ce glumiță încercam să fac, cert este că poza aceea mi se părea cel mai bun lucru de pe net. Era și perioada în care făceam parte din diaspora, iar content-ul de pe grupurile de est-europeni mă alina. Tot ceea ce vorbea despre obiecte refolosite într-un fel care le deturna de la destinația lor general acceptată îmi plăcea, mi se părea că ne unește cultural pe toți.

Brighideala, bricolajul, improvizația de subzistență din apartamentele vârstnicilor din Balcani mi se pare că este pe cât de admirabilă, pe atât de amuzantă. E un amuzament fără substrat  ridiculizant, ci mai degrabă apreciativ. Proiectul SFAT a pornit tocmai de la ideea re-cadrării unor obiceiuri pe care tindem să le stigmatizăm ca fiind motivate de zgârcenie. Astfel, am vrut să vedem dacă și cât de compatibile sunt ele cu  cu ideea de comportament responsabil, ingenios, și relaxat față în față cu un capitalism care ne propune să tot cumpărăm în loc să ne descurcăm cu ce avem. Un fel de “Mom, can we have degrowth? // We have degrowth at home”. 

Am cartografiat practicile casnice ale vârstnicilor, al căror efect ar putea fi considerat sustenabil, și care sunt asemănătoare, ca formă, cu acțiunile propuse de experții de mediu. Aceste practici cotidiene își au rădăcinile, cel mai probabil, într-o copilărie postbelică în rural, în lipsurile comunismului, și în tranziția către capitalism, proces destabilizator, care încă își face simțite efectele, pentru această categorie de vârstă, sub forma pensiilor mici și a accesului redus la servicii publice. Ele sunt, însă, susținute de valori cheie: „cumpătarea”, „evitarea risipei” și „buna conviețuire”. Indiferent de statutul lor economic, toți vârstnicii intervievați respectă aceste repere, și încearcă să se asigure că le rămâne tot timpul ceva și pentru ziua de mâine – fie că e vorba de mâncare, bani sau spații verzi și aer curat. Am folosit filtrul de citire al sustenabilității ca să înțelegem care dintre aceste practici ar putea să ne fie de folos și nouă astăzi, în contextul unei crize tot mai acute a resurselor naturale, dar și a necesității unei repoziționări radicale față de cât și cum consumăm.  

Abilitatea fiecăruia dintre noi de a duce o viață mai sustenabilă nu se reduce la bifarea unei liste de gesturi eco-acceptabile, ci este legată inclusiv de felul în care relaționăm, luăm decizii economice, percepem calitatea spațiului în care trăim sau a timpului nostru liber. Știm cu toții pachetul de acasă și variațiunile sale: ceva conservat și ceva gătit, într-o diversitate de recipiente a căror întrebuințare inițială nu era să-ți livreze ție șnițele. Ne-am uitat la pachet pentru că el este nu numai un instrument de conservare a alimentelor sezoniere/proaspăt gătite – adesea în recipiente reutilizate –, ci și un așa-zis limbaj al iubirii. Bunica mea, și nu doar a mea, face parte dintr-o generație care nu își verbalizează afecțiunea, dar care o comunică bine printr-un pachet. Pachetul asigură continuitatea relațiilor afective, la distanță și cu oameni care trăiesc sub altă presiune a timpului, în condițiile în care cercul social al vârstnicilor se strâmtează foarte mult. Înainte de implicarea în acest proiect, nu realizam cât de mare este gradul de însingurare al seniorilor, cât de limitate sunt posibilitățile ca ei să desfășoare activități în afara casei sau să-și continue participarea activă în societate.

Cercetarea SFAT ne-a dat tuturor ocazia de a ne chestiona relația cu bunicii noștri și cu vârstnicii din jur. Cred că este o relație ușor pătată de un mit al non-contemporaneității – nu ne plasăm chiar pe poziția colonizatorilor față de indigeni, dar se păstrează câteva valențe asemănătoare: considerăm, uneori fără să fim conștienți, că obiceiurile vârstnicilor aparțin unei alte lumi, trecute, fără legătură cu sau utilitate în prezent, și că nu avem de ce să-i includem în discuțiile și acțiunile presante ale zilelelor noastre. SFAT a vrut să ofere un alt mod de a le revendica relevanța. Privind apartamentele seniorilor prin lentila analitică a culturii materiale, am pornit la identificarea acelor componente care pot contribui la o lume mai durabilă, și la sensul dat acestora de către vârstnicii cărora le-am trecut pragul.

Pentru cei mai mulți dintre noi, o cămară plină înseamnă siguranța unei rezerve alimentare în situații de criză, posibilitatea de a conserva fructe și legume atunci când sunt în sezon, și de a practica o formă de grijă pentru sine și ceilalți. Extensiile cămării, respectiv balconul (închis), boxa de la subsolul blocului și congelatorul sunt nu numai spații ale rezilienței alimentare, dar și puncte de intersecție ale unei multitudini de alte relații: cu propriul corp, cu ideea de grijă, cu rețeaua socială sau cu ideea de stabilitate economică. La urma urmelor, ce pui în congelator diferă dacă nu mai poți să cari lucruri grele, dacă ai mai mulți prieteni sau dacă vânezi ofertele supermarketului tău preferat. 

Pe de-o parte, împărțitul mâncării înseamnă extinderea unei strategii de reziliență individuală asupra restului familiei/cercului de apropiați. Rezervele din cămară sunt baza unor rețele de re-distribuție care se extind la nivel de bloc, cartier, oraș, și țară (ba chiar țări, dacă ne gândim la micul trafic cu alimente care amintesc diasporenilor de România și care îi ajută să-și păstreze relația emoțională cu locul de baștină). Primim supă în sticle de Borsec din alt sector al capitalei, borcane cu plante uscate din Piatra Neamț, iar carnea de curcan porționată în casă, dar păstrată în punguțe de la Mega, e trimisă din Drăgășani către congelatorul tău din București, ca să ai și tu “pasăre de țară”. Marea împărțeală crește în cercuri din ce în ce mai largi: o pungă cu prune de la tine de la țară e trimisă unui prieten bolnav de COVID din același oraș, o colegă de birou îți aduce dulceață de caise făcută de cineva din familie și păstrată într-un fost borcan de muștar, iar prietenul meu primește de la mine salată de icre într-o fostă caserolă de brânză Philadelphia. Când trăiam în Anglia, aveam marea mică plăcere de a le duce prietenilor țuică la PET, iar ei nu înțelegeau de ce le ofer cu atâta drag o sticlă pe care scria Sprite.

Congelatoarele sunt percepute ca având beneficiul suplimentar de a suspenda, într-un fel, materia depozitată, la nivelul de prospețime inițial, fără să trebuiască să-i schimbi gustul conservând-o cu sare, oțet, sau zahăr. Persoanele care trăiesc singure pun pâinea în congelator pentru că se tem că nu o pot termina suficient de repede înainte să se usuce. Tot prin congelare se asigura un flux constant de verdețuri sezoniere – mărar, mentă, leurdă, urzici, sau fructe pentru prăjituri – caise, vișine, prune – lista e lungă. Resturile de porții sau materie primă care nu pot fi  consumate sau gătite înainte să se strice tot înghețate ajung. Una dintre interlocutoarele mele de la un atelier de mediu ne povestea că are trei tipuri de ciorbă la congelator, confesiune care a iscat o dezbatere cu colegii ei: când te oprești din congelat? 

Fripturi, tocănițe sau alte rămășițe de meniuri ajung ca după dezghețare să servească drept bază pentru alte feluri imaginate pe loc. Carnea de țară, achiziționată în cantități mai mari pe motiv că e superioară calitativ celei din magazin, tot în congelator își face veacul. Cei intervievați își permit, logistic, să porționeze și să congeleze carnea dintr-o singură sursă mai bună (și poate mai etică) în loc să cumpere de câteva ori pe săptămână de la magazin, pentru că nici nu mai mănâncă atât de multă. Consumul redus de carne are și motivații care țin de vârstă, mai precis cea medicală – în cazul diverselor afecțiuni –, dar și cea religioasă/spirituală – obiceiul de a ține post pe diferite perioade. Aceste restricții simbolice sunt internalizate, iar în timp, spun ei, „nu mai cere corpul”. 

Pe balcon se păstrează lucruri grele și uscate, care țin mult timp la rece – cartofi, ceapă, usturoi, nuci. Un exemplu mai puțin practicat azi e cel al morcovilor înfășurați în ziare și ținuți pe balcon pe timp de iarnă. În timpul terenului am auzit chiar povestea unei găini ținute pe balconul unui apartament din Tineretului în anii ‘90, care făcea ouă proaspete pentru nepoata proprietarei. Posesoarea găinii a mărturisit că „dacă ar fi încăput și o vacă” pe respectivul balcon ar fi fost ideal. Pentru cei cu care am vorbit, în sezonul rece (sau în situații de criză, cum a fost lockdown-ul), este important să aibă rezerve de alimente greu de cărat pentru a nu fi puși în dificultate din cauza mobilității reduse (fie din cauze fizice, fie din cauza reglementărilor care au limitat circulația celor peste 65 de ani). 

Din perspectiva generației mele sau a discursului ecologist, toate acestea – mâncatul de alimente de sezon, cât mai locale, și reducerea consumului de carne sunt benefice pentru mediu pentru că reduc costurile de producție și transport global de alimente, asta incluzând și emisiile de carbon derivate. De asemenea, având o bază de alimente de rezervă, poți transforma mai ușor resturile de mâncare în feluri noi, evitând cumpărăturile care nu sunt necesare și risipa alimentară (mâncarea care ajunge la gunoi nu fertilizează, ci poluează). Prin urmare, putem reflecta asupra a ceea ce preluăm din obiceurile de conservare și stocare alimentară ale bunicilor, măcar pentru a ne reduce amprenta de carbon, a cumpăra mai puțin, și a avea chestii delicioase la îndemână. 

Circuitul non-comercial al alimentelor puse la păstrare sau făcute în casă presupune utilizarea a tot felul de recipiente reutilizate, chiar și atunci când, teoretic, sunt de unică folosință. Unele dintre interlocutoarele SFAT refuză folia de plastic și de aluminiu, pe care le percep a fi toxice și enervant de folosit, preferând să utilizeze caserole de plastic mai dur sau boluri acoperite cu farfurii. Mulți dintre cei cu care am vorbit și-au instalat filtru de apă (sau și-au luat cană cu filtru), nu neapărat pentru a refuza sticla de plastic, ci pentru a nu fi nevoiți s-o care sau pentru a evita un cost în plus. Sticlele de Grolsch cu capac și cele de la Lăptăria cu Caimac („că sunt frumușele”) sunt foarte populare pentru sosuri. Sticlele cele mai valoroase, totuși, sunt cele de volum mare, vânate și adunate prin familie pentru vin și țuică; deși se mai folosesc și PET-uri de apă, de obicei acestea sunt evitate pentru că nu păstrează bine gustul. 

Pentru interlocutorii noștri, ideea de “unică folosință” pare greu de acceptat, având în vedere dublul avantaj al păstrării a tot felul de recipiente: le ai la îndemână pentru nevoi neprevăzute, și nu mai dai banii pe unele noi. Practica păstrării refolosibilelor a fost încurajată în comunism de reciclarea contra-cost. Toate persoanele intervievate ne-au spus că aveau centre de colectare pentru maculatură și sticlă în cartier și că, dacă strângeai destule borcane, puteai primi suficienți bani încât să faci piața pe ziua respectivă, sau în cazul copiilor, să-și ia dulciuri. Infrastructura accesibilă de colectare care permitea o tranzacție avantajoasă a încurajat o rutină a păstratului: oamenii tratau majoritatea obiectelor drept reutilizabile, le spălau și le depozitau pentru când aveau nevoie. Astăzi, mulți vârstnici extind comportamentele pe care le aveau față de sticlă sau conserve către alte materiale introduse mai recent, cum ar fi plasticul. Așadar, lângă borcanele din cămară s-au adăugat și caserole, pahare de iaurt și cutiuțe de unt. 

Motiv de bășcălie regională, punga de plastic ajunge, pentru mulți dintre cei cu care am vorbit, să depășească o necesitate viitoare reală. Volumul de pungi de plastic de astăzi îi conduce totuși, la un moment dat, să le arunce, întrucât acestea nu mai încap în sertare. Păstratul pungilor de plastic este, în teorie, un lucru bun – reutilizezi, deci nu creezi cerere pentru unele noi. Însă există un evident dezechilibru între excesul cu care sunt puse la dispoziția consumatorilor și eforturile individuale de reutilizare. Deși s-au făcut eforturi pentru corectarea acestui comportament, prin introducerea ecotaxei și încurajarea de către agenții comerciali a instrumentelor alternative de transport de fructe/legume, lupta cu diverse forme de plastic de unică folosință e departe de a fi câștigată. 

Comportamentele vârstnicilor se bazează, parțial, pe ideea de a nu arunca ceva ce încă e folositor, dar și pe aceea de a folosi judicios resurse limitate, sau în cuvintele uneia dintre doamne „să nu faci abuz”. Aceeași persoană ne-a spus, în contextul atelierelor despre mediu, că facem parte „dintr-o generație care își permite lucruri de care nu are nevoie, pe care își permite să le și arunce la gunoi”. După cum am menționat, nu putem privi această cumpătare divorțată de experiența episoadelor de penurie din trecut, de criza economică a tranziției către capitalism și, mai recent, de pensia și/sau veniturile insuficiente. 

Petrecând tot mai mult timp în casă, vârstnicii sunt atenți la consumul de electricitate și apă pentru a nu depăși ceea ce își pot permite – nu încălzesc camere în care nu stau și scot aparatele electrice din priză când nu le folosesc. Una dintre persoanele intervievate ne povestește că și-a perfecționat tehnica de a scutura și întinde bine hainele puse la uscat, ca să nu consume curent cu călcatul de prosoape și așternuturi. Costurile utilităților sunt o adevărată amenințare pentru pensionari, și nu o să uit cum o persoană a amânat un interviu pentru proiect pentru că era prea supărată de știrea că o să crească și mai mult prețul la energie. Izolarea socială îi împinge însă, pe unii pensionari, la “excese” salvatoare. Deși aproape toți participanții la proiect spun că ar fi bine să stingă luminile în camerele pe care nu le folosesc, sau să închidă televizorul când nu urmăresc ceva anume, mulți mărturisesc că le lasă aprinse ca să înlăture atmosfera apăsătoare a singurătății.

Bunica mea maternă a fost croitoreasă. Mi-ar fi plăcut să apuce să mă învețe și pe mine câteva lucruri: cum să cos o șosetă ruptă, cum să fac un tiv, cum să “iau 2 cm în talie”. Sub pat, am o valiză de haine pe care trebuie să le duc la croitor, lucruri care nu-i mai vin mamei mele, dar pe care vreau să le ajustez pentru mine. 

În cazul celor cu care am vorbit pe teren, atât instrumentele, cât și cunoștințele despre reparațiile textile sunt transmise intergenerațional și sunt activate comunitar. Câteva doamne au mașini de cusut primite de la mamele lor și le folosesc ca să facă modificări pentru prietenii de la centrul de zi, pentru nepoți, pentru câte o vecină. În viziunea celor cu care am vorbit, hainele se întrețin, se repară, se modifică și, într-un final, se donează. După cum spune o doamnă, “nu e că am fi noi bogați sau ei foarte săraci, dar e bine să se bucure și alții de bucuria noastră”. Lucrurile astea nu se fac neapărat cu sens economic, ci din apreciere, ca modalitate de menținere a unei relații și/sau dintr-un refuz al risipei de resurse: „În trecut reparam mai mult, mai ales pantofii. În trecut erau foarte scumpi, iar azi o reparație costă cam cât un lucru nou. Erau și materialele mai bune și le păstrai. Acum e la fel de ieftin să iei ceva nou” spune un domn intervievat. 

În era fast fashion, în care hainele sunt făcute ca să fie înlocuite într-un an și umplu gropile de gunoi din toată lumea, este important să refuzăm consumul excesiv de haine și să fim mai inventivi cu modul în care le refolosim. Din spusele interlocutorilor noștri, calitatea materialului este foarte importantă, pentru că ea asigura rezistența, în timp, a obiectului purtat. O persoană povestește cum și-a cumpărat primul pardesiu în rate, preferând să plătească mai mult, dar pentru o stofă de mai bună calitate. Recondiționarea hainelor e motivată și de o preferință economică (“de ce să dai banii pe ceva nou când te poți folosi de ce ai?”), dar și de o apreciere a calității produselor vestimentare care îți permit să le transformi pe măsură ce ți se schimbă nevoile și preferințele. 

Dacă un lucru nu mai este folosit, atunci poate fi întrebuințat altundeva, și astfel poate să reducă din costurile pe care le-ar suporta o altă persoană. Dacă nu te mai bucură, poți să-l transformi ca să te bucure din nou; și dacă chiar s-a degradat, faci o cârpă de curățenie.

Discuția despre sustenabilitate nu este completă dacă nu încorporează și o discuție despre clasă și inegalitate. Protecția mediului nu trebuie să fie un proiect clasist, lucru pe care îl riscăm prin glamour-izarea sustenabilității. Îți iei o periuță de dinți din bambus în locul uneia de plastic, dacă ți-o permiți, însă discuția despre sustenabilitatea acestei alegeri e foarte complicată. Ne putem, însă, folosi în mod ingenios de resursele pe care le avem deja, după modelul adoptat de vârstnicii din viața noastră. Pe de altă parte, nu putem nici idealiza reflexul de economisire al acestora – care poate avea un efect colateral pozitiv pentru mediu – mai ales pentru că el vine, de multe ori, dintr-o frică de “a rămâne fără”. 

Comportamentele ce țin de sustenabilitate, economisire, și precaritate pot, la urma urmelor,  să se manifeste la fel. Poți confunda ușor situațiile în care cineva nu-și cumpără mai multă carne pentru că nu-și permite, pentru că încearcă să consume doar cât îi trebuie, sau pentru că se gândește la încălzirea globală. Prin urmare, ar fi o dovadă de cinism să felicităm pentru cumpătare oameni care supraviețuiesc cu venituri infime. Totuși, unele dintre comportamentele descrise aici pot fi recuperate și revalorizate de cei din alte categorii de vârstă sau venit, și pot constitui un punct bun de pornire într-o discuție mai largă despre demnitate, necesitate, și participarea etică și egală în societate.