Ne ținem banii și bunicii la CAR(P). Cum capătă o instituție financiară față umană

CARP-urile sau Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor sunt instituții cu o istorie îndelungată, dar care rămân relevante datorită sprijinului comunitar oferit populației vârstnice din România în acoperirea unor goluri importante ale sistemului de asistență socială al Statului. Recunoscute mai ales pentru activitatea lor financiară, CARP-urile susțin, în mod direct, supraviețuirea socială a celor retrași din activitate și procesul de îmbătrânire activă al acestora. O scurtă incursiune în lumea Centrului de zi pentru vârstnici din sectorul 5, București, aflat sub coordonarea Casei de Ajutor Reciproc pentru Pensionari „Omenia”, aduce în prim-plan rolul social neglijat și puțin vizibil al unei „bănci” cu față umană. 

Început cald de septembrie. Sunt în întârziere, așa că încep să alerg după autobuzul 69. Îl prind și mă înghesui lângă alte zeci de călători până la destinație: Centrul de zi pentru vârstnici „Omenia”. În locul instituției megalomane, reci și gri pe care mi-o imaginasem – cel puțin așa văzusem eu în filme și în presă – ajung în fața unei clădiri cu dimensiuni timide, care nu se deosebește cu nimic de celelalte case din jur. Intru în curte, un spațiu la fel de mic și intim, „apărat” de o boltă deasă de viță de vie. Ajung exact în timpul orei de engleză. În jurul mesei, stau răsfirați câțiva cursanți seniori, iar în capăt, se află Simona, asistentul social al centrului și cea care, două zile pe săptămână, își asumă rolul de profesoară de engleză. Mă așez într-un colț și încep să observ atent. Am în față niște oameni trecuți de 65 de ani, cu o energie cum rar am văzut, care fac glume de-ale lor – semn că se cunosc de mult timp și se simt bine împreună. Râd mult, dar sunt și serioși atunci când Simona* le cere să conjuge vreun verb. Realizez, curând, că locul în care mă aflu e unul mai degrabă invizibil în arhitectura urbană, cu regim deschis și voluntar, în care „beneficiarii” vin săptămânal, nu atât pentru a participa la diverse ateliere de creație, cât, mai ales, pentru a clădi relații cu cei care, în timp, le devin o a doua familie.

Ora de limba engleză se încheie. Cursanții pleacă spre case, iar eu îmi fac curaj să intru în clădirea centrului. Pășesc într-o lume încremenită în timp. Camera principală, locul în care se desfășoară de obicei activitățile, este ticsită cu aparatură din anii ’90 și 2000 – radiocasetofon, unități de calculator sau televizor color cu tub. În toată înghesuiala, remarc, însă, mai multe artefacte ale trecutului socialist: nelipsitul covor persan, telefonul cu disc ori carpetele „populare”, țesute manual și atârnate pe perete. Îmi sar în ochi și câteva tablouri cu scene importante din istoria recentă a Casei de ajutor reciproc bucureștene din care face parte Centrul de zi. Sunt imagini de la începutul anilor 2000, dar care aduc aminte de reprezentările terne și pline de emfază ale lui Nicolae Ceaușescu în timpul celebrelor sale vizite de lucru. 

Mutualitatea istorică

Dincolo de planul culturii materiale, legătura instituției cu epoca socialistă se dovedește mult mai profundă, după cum sugerează și socioloaga Mihaela Lambru în lucrarea „Organizațiile de ajutor reciproc”. Potrivit acesteia, atât Casele de ajutor reciproc ale salariaților (CARS), cât și CARP-urile sunt sub-tipuri ale categoriei generice a asociațiilor de ajutor reciproc. O istorie de mai bine de trei secole le plasează în descendența formațiunilor de sprijin mutual și asigurare asociate diverselor bresle. În perioada socialistă, instituția CAR-ului a fost deviată de la unele dintre principiile ei fondatoare, de origine comunitar-europeană, și trecută sub controlul statului. Modelul sovietic de organizare economică centralizată a ajuns să fie implementat rapid în toate sectoarele societății, iar statul a devenit singurul furnizor oficial de bunuri și servicii pentru cetățeni. Pentru casele de ajutor reciproc, aceste schimbări s-au tradus prin faptul că ele au rămas unica posibilitate a românilor de a contracta împrumuturi; prin urmare, popularitatea lor a crescut în rândul maselor. Conform cronologiei reconstituite de Mihaela Lambru, la începutul anilor ’90, CAR-urile nu doar că au supraviețuit (încă o dată) schimbării de regim politic și incertitudinii economice, dar și-au păstrat, în mare măsură, organizarea anterioară, dovedindu-se flexibile și reziliente. În ceea ce privește CARP-urile, transformarea a fost cu atât mai lină, cu cât, așa cum precizează Lambru, ele au continuat să funcționeze în baza legii socialiste (din 1972) până în 2002, atunci când au ieșit de sub tutela statului și au dobândit statutul de actori ai sectorului non-guvernamental. 

Cum au reușit CAR-urile și mai ales CARP-urile să iasă aproape intacte din vâltoarea tranziției către capitalism în România? Consider că explicația stă, în mare parte, în modul lor de organizare. CARP-urile sunt structuri birocratice solide, bine reglementate și ierarhizate, dar care se bucură de o relativă autonomie în a se concentra mai mult pe o direcție sau alta de dezvoltare. Astfel, ele funcționează în baza unor legi generale, dar și în baza unui statut propriu; la aceasta, se adaugă faptul că acționează ca organizații non-profit, o combinație de factori care face posibilă diversitatea de activități în care se poate implica un CARP. Mai mult, CARP-urile sunt micro-entități cu acoperire locală, dar care sunt reunite, adesea, în structuri instituționale de proporții gigantice, cu sute de filiale și mii de membri, așa-numitele federații naționale. De pildă, Federația Națională „Omenia” este prezentă în aproape toate județele țării și are aproape un milion și jumătate de membri, ceea ce o face, de departe, cea mai mare organizație de acest tip din România

Însă ceea ce explică cu adevărat nu doar supraviețuirea CARP-urilor în condiții improbabile, ci și succesul lor instituțional este, cel mai probabil, încrederea cu care ele au fost învestite de-a lungul timpului de către membri. Pentru mulți dintre cei pe care i-am întâlnit la „Omenia”, a deveni membru  CARP odată cu pensionarea a fost un pas aproape de la sine înțeles, dacă nu chiar o tradiție de familie. Practic, pentru ei, retragerea din activitatea profesională a însemnat aproape automat trecerea de la CARS-ul întreprinderii la CARP-ul corespunzător. De exemplu, Nuți mi-a povestit că, pe vremea când muncea, participarea ei într-o casă de ajutor reciproc a salariaților s-a produs urmând  exemplul mamei, care  era, la rândul ei, afiliată la o astfel de organizație. În momentul în care a ieșit la pensie, femeia nu și-a pus niciodată problema să se retragă din acest circuit, tocmai pentru că încrederea ei în instituția financiară s-a consolidat în timp și în interiorul familiei.

Prin definiție, CARP-urile sunt instituții financiare nebancare, principala lor activitate fiind acordarea de credite sau împrumuturi membrilor (de regulă pensionari cu venituri mici), respectiv acumularea de economii ale acelorași membri. Cu alte cuvinte, CARP-ul e un soi de bancă informală a vârstnicilor, la care aceștia aleg să apeleze atât din considerentul încrederii invocat anterior, cât și din motive pragmatice, cum ar fi dobânzile mai mici sau procesul simplificat de acordare a unor împrumuturi (comparativ cu o bancă comercială). Unele dintre aceste asociații de ajutor reciproc ale pensionarilor își asumă, uneori, și sarcina de a contribui la bunăstarea socială a membrilor lor, prin intermediul propriilor departamente sociale. Prin urmare, participarea la activitățile sociale organizate sub patronajul CARP-urilor ar putea fi pusă pe seama acestui cerc al încrederii care se extinde din ce în ce mai mult. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul vârstnicilor de la „Omenia”: majoritatea au aflat de existența Centrului de zi atunci când veneau să-și plătească cotizația lunară (de 5 lei) la CARP. 

 

„Singurătatea e ucigătoare, ca picătura aia chinezească – te distruge câte-un pic, câte-un pic…”

„Omenia” se numără printre puținele CARP-uri din București care dețin centre de zi pentru vârstnici, iar în sectorul 5, asociația coordonează chiar singurul centru de acest tip. De altfel, cu excepția câtorva cămine cu rezidență permanentă puse la dispoziție de autoritățile locale, situația serviciilor sociale oferite vârstnicilor este cel puțin nefericită în acest sector. Situația locală o reflectă pe cea întâlnită la scară națională. Potrivit unui raport din 2019 al CNPV – Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice – privind protecția socială acordată persoanelor vârstnice, deși serviciile sociale pot fi oferite atât de autoritățile publice locale, cât și de actori din sectorul privat, responsabilitatea celor destinate vârstnicilor este asumată predominant de furnizori privați. În 2019, mediul privat acorda vârstnicilor din România 805 servicii sociale, comparativ cu doar 398 de servicii oferite de Stat. La nivel de centre de zi de socializare și petrecere a timpului liber pentru persoane vârstnice, balanța înclină, totuși, în favoarea Statului care, per total, pune la dispoziție mai multe centre decât mediul privat (52 versus 30). Totuși, zonal, există mici diferențe, fapt dovedit de situația din sectorul 5 al capitalei, unde Centrul de zi al CARP-ului face, de unul singur, o muncă socială pe care, teoretic, ar trebui să o împartă cu autoritățile de sector.

Stând de vorbă cu seniorii de la centru, am înțeles că rolul acestui loc e diferit, în funcție de nevoile fiecăruia. Nuți, printr-un joc de cuvinte, spune că ce îi place cel mai mult la centru este chiar „omenia”: „Ne-am unit în concepții, facem schimb de idei, glumim și ne ajutăm foarte mult, ne îndrumăm unii pe alții”. Aurelia apreciază că, deși pasiunea pentru scris e o motivație cheie, ceea ce o determină cu adevărat să nu rateze nicio întâlnire a cercului de literatură este aceeași calitate umană rară pe care consideră că a găsit-o acolo: „Literatura e domeniul în care mă simt ca peștele în apă, și pe deasupra mai sunt și oamenii de aici. Pe noi dacă ne-ai lua separat, s-ar părea că nu avem nimic în comun; cu toate astea, suntem un colectiv foarte unit, cred că cel mai unit”. Pe Ion, Centrul de zi îl ajută să-și mai aline dorul, suferința și singurătatea, după moartea soției sale, iar pentru Mariana, principalul stimul este nevoia de a învăța limba engleză pentru a se putea descurca în călătoriile în străinătate pe care a început să le facă de când a ieșit la pensie. 

Mai presus de satisfacerea unor nevoi individuale, centrul este locul în care seniorii vin pentru a se smulge din singurătatea în care cei mai mulți dintre ei trăiesc și pentru a se conecta cu oameni care, având, în esență, aceleași neajunsuri, îi pot înțelege mai bine decât oricine altcineva, după cum reiese din cuvintele Anei: „Că e engleză, că e croșetat, ne mai punem neuronii la treabă. Și mai socializăm și noi, ca să uităm de singurătate. Singurătatea e ucigătoare, ca picătura aia chinezească – te distruge câte-un pic, câte-un pic…”.

Participarea la activitățile Centrului de zi este una dintre modalitățile prin care seniorii păstrează viu contactul cu lumea din jur. Tot această nevoie de conexiune îi motivează și în alte activități care pot părea atipice sau prea costisitoare pentru pensionarul român descris în statistici, printre ele numărându-se mișcarea fizică și utilizarea tehnologiilor digitale și a rețelelor sociale. De pildă, Ana face sport și voluntariat în majoritatea timpului: „Sâmbătă, acum, am avut concurs de marș sportiv, unde am luat locul I. Am 36 de medalii în total. Sunt campioană națională la 5 kilometri și mai am și o medalie internațională la New York. În rest, fac mult voluntariat”. Mariana trimite e-mailuri, folosește frecvent Whatsapp-ul (unde ea și colegii ei de la cursul de engleză au chiar și un grup) și caută pe Internet toate informațiile care o interesează („Pe Jamila o știu cu toate rețetele”). Florica are un „telefon special” (adică un smartphone) pe care îl ține în casă, ca pe „bibelou”, căci îl folosește doar pentru a vorbi prin apel video pe Facebook cu copiii ei plecați în Spania. Când iese în oraș, folosește, însă, un telefon mic, clasic, cu butoane, „mai ușor de manevrat”. 

Teoretic, asemenea preocupări nu au nimic excepțional în sine, dar practic, ele devin excepționale în contextul în care, în România, sărăcia este o problemă ce îi afectează serios pe vârstnici. De pildă, în 2008, pensionarii cu o situație financiară precară reprezentau 21,4% din categoria persoanelor sărace din România. Membrii Centrului de zi reclamă, și ei, aceeași problemă a pensiei mici, de multe ori insuficientă pentru medicamente și alte necesități. Există, însă, printre ei, și beneficiari de pensii ceva mai mari, care-și pot permite, uneori, achiziții care pot părea un lux, pentru mulți alți vârstnici, cum ar fi o tabletă sau un concediu anual la băi. 

Seniorii pe care i-am întâlnit la Centrul de zi se înscriu, deci, într-o tipologie atipică a vârstnicului din România. Sunt foarte activi, fac sport și voluntariat, citesc presă online, se uită la filme pe Netflix sau comunică pe rețelele sociale cu prietenii și familia și sunt la curent cu cele mai noi informații despre criza climatică sau vaccinare. Centrul de zi contribuie, pentru ei, la construirea de relații sociale valorizante, la integrarea în comunități mici, dar puternice și, poate, cel mai important, la depășirea uneia dintre cele mai mari frici ale lor, aceea de a fi uitați și de a se simți inutili.

Întrajutorarea șubrezită

Din păcate, CARP „Omenia” București se confruntă, în clipa de față, cu amenințarea de a reduce mult din structuri și personal, din cauza problemelor financiare cu care se confruntă. În esență, acest CARP, la fel ca oricare altul, se auto-susține din dobânzile încasate de pe urma creditelor. La începutul pandemiei, din cauza restricțiilor de circulație care i-au vizat, în unele situații, mai ales pe cei de peste 65 de ani, nu s-au mai făcut împrumuturi, ceea ce a  dus la o scădere a volumului dobânzilor, adică a venitului asociației. În februarie 2020, CARP-ul a desființat centrul de îngrijiri la domiciliu pentru vârstnici, iar următorul pe listă pare să fie chiar Centrul de zi. După cum îmi explică Simona, pentru a putea funcționa, centrul este susținut exclusiv din fondurile CARP-ului, fără să genereze la rândul său un venit: „Noi, centrul de zi, nu producem nimic, noi doar consumăm. Dincolo, la sediul central al CARP-ului, vine lumea, face împrumuturi și se câștigă bani din dobânzi. Dar noi doar cheltuim acei bani”. Pentru Centrul de zi, „viitorul sună sumbru”, adaugă Simona. Ca strategie de supraviețuire, acesta a căutat sprijin în mai multe proiecte și parteneriate de co-finanțare, de obicei cu actori privați. În prezent, singurul mare proiect în care Centrul de zi este implicat e cel derulat cu United Way România, „Vârstnici activi, vârstnici integrați social”. Prin acest proiect, 60 de beneficiari (membri ai CARP-ului) provenind din medii defavorizate beneficiază de alimente, produse igienico-sanitare și servicii de asistență, iar pe cei nedeplasabili Simona îi vizitează personal la domiciliu. Acest tip de inițiativă ce are ca scop creșterea calității vieții seniorilor face ca raza de acțiune a misiunii sociale a  Centrului de zi să se extindă dincolo de grupul restrâns al membrilor participanți la ateliere. 

În 2019, în România existau 3,6 milioane de persoane cu vârste peste 65 de ani, dintre care 1,2 milioane trăiau singure, arată raportul ICCV din 2021. În ultimii ani s-au făcut progrese în domeniul serviciilor sociale pentru vârstnici, dar accesul la ele rămâne, în continuare, dificil. Acest lucru afectează viața seniorilor și se reflectă și în rata cronică a neparticipării sociale și civice a acestei categorii de populație. Conform unor date europene prezentate în același raport, în anul 2016, 96% dintre vârstnicii din România nu participau la activități comunitare, respectiv la activități de voluntariat, și 97% nu erau implicați în asociații profesionale, educaționale sau culturale. De asemenea, doar 2% dintre ei făceau sport cel puțin o dată pe săptămână (comparativ cu 30% în UE) și doar 9% foloseau Internetul în alte scopuri decât cele legate de muncă (față de 33% în UE). Problema lipsei activării sociale merge și mai adânc, atingând puncte structurale nevralgice derivate din felul în care Statul se raporteaza, în general, la categoria vârstnicilor. 

După cum confirmă și seniorii de la „Omenia”, cele mai mari lipsuri ale lor sunt, în clipa de față, veniturile mici și lipsa accesului la îngrijiri medicale publice, sectorul medical privat fiind perceput ca prohibitiv, din punct de vedere financiar, deci inaccesibil. Pentru ca acești oameni să poată fi mai activi social, e necesar, deci, să le fie asigurate mai întâi condiții decente de trai, ceea ce acum (încă) nu se întâmplă. În 2014, România înregistra una dintre cele mai mari rate din UE privind riscul expunerii la sărăcie a populației de peste 65 de ani. Decalajul dintre standardele de viață ale vârstnicilor din România și cele ale vârstnicilor din alte state europene e resimțit și de Florica: „Eu am o pensie de 1.300 de lei, foarte mică față de cât am muncit la viața mea. Când am fost în Spania, la copii, am văzut cum trăiesc pensionarii acolo. Au cel puțin 1.000 de euro. Am văzut cucoane care mergeau în fiecare săptămână la unghii și la păr. De ce? Pentru că își permiteau. Noi ce să ne permitem?!”

În contextul pandemiei, când persoanele vârstnice au fost identificate drept cea mai vulnerabilă categorie de populație, nevoile și neajunsurile lor s-au agravat. În România, izolarea socială și singurătatea seniorilor – probleme importante și înainte de pandemie – s-au acutizat odată cu suspendarea multor servicii sociale, așa cum evidențiază același raport întocmit de ICCV. Centrul de zi „Omenia”, la fel ca toate celelalte unități de zi pentru vârstnici din București și din țară, și-a suspendat activitatea în perioada lockdown-ului, dar și în lunile ce au urmat. Florica își aduce aminte cât de singură s-a simțit în acea perioadă în care nu mai avea cu cine să vorbească, nici măcar cu vecinii de bloc, care „fugeau unii de alții să nu se infecteze”. Faptul că nu mai putea merge la Centrul de zi și la Biserică, locurile sale de suflet, i-a accentuat starea de anxietate. 

Avem nevoie de relații sociale pentru a trăi o viață mai sănătoasă și mai fericită – arată unul dintre cele mai lungi studii privind viața adultă, realizat de Universitatea Harvard. În cazul vârstnicilor, mai ales al celor cu situații fizice, economice și sociale dificile sau precare, relațiile sociale sunt cu atât mai importante. Un raport publicat în 2020 de INCSMPS Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale scoate la iveală că, pentru seniorii dependenți din România, relațiile sociale sunt componenta de bază a stării de bine, mai importantă decât mediul de viață, starea de sănătate și veniturile. Câtă vreme vârstnicii noștri nu vor avea acces la relații sociale pozitive, iar sectorul serviciilor sociale nu va fi regândit și inclus într-o strategie practică și unitară de menținere a lor în viața socială după ieșirea din câmpul muncii, locuri ca Centrul de zi al CARP „Omenia” nu vor rămâne decât niște excepții de la regulă, cazuri fericite, dar izolate. 

 

*Persoanele citate în acest text au fost numite cu pseudonim pentru protecția anonimatului

♦ ♦ ♦

Cu un background în științe politice și antropologie, Ana-Maria Rențea este doctorandă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București și scrie o teză despre sociologia frumuseții. Este interesată de oameni și povești de viață.

Editat de Ioana Jelea-Ioniță
Ilustrații de Ramona Iacob

Antropologia și munca emoțională. Un exercițiu de reflexivitate

Relațiile senzorial-emoționale din teren au fost multă vreme neglijate

Odată cu acest praf ne ducem și noi - Dispariția CET Giurgiu

„Am simțit o zguduitură puternică. La propriu și la figurat”

Colecția privirilor: arhiva de fotografie „Bidica” din Țuțcani

Bidica avea laboratorul într-o cămăruță din spatele bucătăriei de vară

Mirosul rudeniei

Relațiile sociale au miresme prin care navigăm apropierea și depărtarea