În urmă cu 15 ani, când am avut primele contacte cu artiști underground locali, Timișoara avea o scenă independentă micuță, dar unită și foarte aplecată către experiment. Obișnuiam să merg din loc în loc toată ziua – spații industriale luate în folosință de către artiști (squatted), cafenele, grădini, casele oamenilor – și peste tot exista și se făcea artă. Deseori, o vizită echivala cu câte o lucrare făcută la o bere și-o poveste cu prietenii, iar multe dintre lucrări erau critice la adresa unor dimensiuni ale sistemului – Biserica, corporațiile de tot felul, segregarea pe baza etniei sau avuției, corupția care dicta mersul lucrurilor pe-atunci etc. Spiritul acelor zile a rămas cu mine și-acum, însă nu l-am mai regăsit în vizite ulterioare la Timișoara. 

Gavril Pop, artist și mediator cultural, a vorbit și el despre efervescența acelei perioade naive și libere, confirmând că ce am trăit atunci la Timișoara nu a fost doar o impresie infuzată de avântul tinereții: „Oamenii născuți între ‘80 și ‘95 au zguduit scena culturală [din Timișoara]. Lucrurile s-au schimbat peste noapte, posibil în jurul crizei economice din 2008-2010. Apoi, odată cu Bienala Art Encounters, everything fell to shit (totul s-a dus de râpă)”. Ce-a vrut să spună artistul?

În septembrie 2016, după patru ani de muncă pentru candidatură, Timișoara a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii (CEaC), pentru care a fost în competiție cu Cluj-Napoca, București și Baia-Mare. În 2023 au mai existat alte două CEaC: Elefsina (Grecia) și  Veszprém (Ungaria). Anul de Capitală al Timișoarei trebuia să aibă loc în 2021, dar a fost amânat pe 2023 din cauza pandemiei de Covid-19. Pe scurt:

„Proiectul de Capitală Europeană a Culturii a fost conceput pentru a promova identitatea și integrarea europeană. Orașele gazdă au mers mai departe de atât, cu diferite viziuni și obiective, de la îmbunătățirea infrastructurii și revitalizare urbană, sporirea vieții culturale, până la atenuarea sărăciei prin apariția mai multor locuri de muncă și atragerea de turiști. Varietatea aceasta de speranțe este articulată în mod repetat în cursa pentru CEaC. A fi o CEaC este văzut ca oferind oportunități de marketing inestimabile pentru a îmbunătăți orașul și imaginea acestuia.” 

Am fost la Timișoara în mai-iunie 2023, într-o primă excursie de lucru, ca partener într-un proiect care a declinat Bucureștiul Seniorilor, proiectul ISCOADA din toamna lui 2022, în Timișoara Seniorilor, finanțat de Centru de Proiecte în cadrul apelului GROW, și implementat de Asociația Pietatea Bănățeană.

Pe lângă asta, în iunie am fost selectată să particip la Programul de formare și mentorat cultural, construit în jurul temei „Cultura, scenarii pentru viitor”, condus de Corina Șuteu (expertă în politici culturale, fostă Ministră a Culturii) și finanțat de Centrului Cultural Clujean (CCC) prin Platforma Academia Schimbării. Primul modul din acest program foarte coerent și intensiv a avut loc la Timișoara, un soi de studiu de caz in situ. Am avut ocazia să cunosc și să lucrez cu unii dintre cei mai importanți jucători culturali, atât naționali, cât și internaționali – de la Corina Șuteu, la Rarița Zbranca (manageră culturală, co-fondatoarea CCC), Robert Palmer (expert în politici culturale, strategie și dezvoltare CEaC), Ovidiu Șandor (antreprenor imobiliar, co-fondator Bienala Art Encounters) , Mihaela Tilincă (expertă în mediere culturală), reprezentanți ai unor spații ca FABER, Institutul Cultural Francez sau Universitatea de Vest din Timișoara, printre alții.

Prin urmare, înainte de a câștiga bursa ENERGIE! de la Centrul de Proiecte Timișoara, care a finanțat această cercetare, eram familiarizată cu discuțiile despre management cultural prin prisma perspectivelor de viitor ale sistemului artistic și cultural din Europa și din România și a competențelor necesare unui mecanism cultural sustenabil.

Cu ocazia acestei prime șederi la Timișoara, vorbisem informal și cu o serie de operatori culturali care mi-au povestit, în principiu, despre frustrările (inerente?) unui program de anvergura unei CEaC – lipsa dialogului, proiecte aparent copiate între operatori, relații personale care au continuat profesional în anul cultural etc. O manageră culturală cu care am vorbit, venită din București cu un proiect foarte important, mi-a povestit ceva similar: 

„Eu cu cine mă întâlneam de acolo.. Erau terminați și, venind din exterior, adică nefiind implicată în ce se întâmpla la Timișoara, ajungeam să am deodată un rol așa de terapeut, în care începeau să-mi povestească totul. Și cât de oribil e, și cât de greu e, și cât de.. și era așa.. super overwhelming (copleșitor)”

Cu o asemenea vrie culturală și atâția oameni de cultură (deja) epuizați, m-am gândit că ar fi interesantă o privire asupra experienței trăite a curatorilor, managerilor și operatorilor culturali în anul titlului 2023. Cum a funcționat „infrastructura umană” necesară pentru a găzdui o CEaC sau, mai precis, cum arată guvernanța CEaC la nivel uman, dar și al rețelelor de putere, negociere, colaborare și asociere? 

În discuțiile pe care le-am avut, am abordat teme precum comunicarea cu ceilalți actori din aceeași structură și din structuri diferite, cultura organizațională, importanța relațiilor construite anterior CEaC, planuri vs. realitate, echilibrul între muncă și timp liber, consumul propriu de artă și cultură etc.

Am fost la Timișoara încă de două ori în 2023 în acest scop, fiecare ședere fiind de aproape două săptămâni. Am mers la evenimente, am observat comportamente și interacțiuni și am reușit să vorbesc pe larg cu 13 respondenți parte din 9 structuri strategice CEaC. De asemenea, am avut discuții informale și am participat la dezbateri unde am ascultat perspectiva altor aprox. 20 de lucrători culturali și experți pe diferite dimensiuni ale CEaC.

Între 2016 și 2021, entitatea responsabilă pentru CEaC a fost Asociația TM2021 (apoi TM2023) condusă de Simona Neumann, „femeia din spatele proiectului Timișoara Capitală Europeană a Culturii”, printr-un proces de headhunting (recrutare de talent la nivel înalt). În 2021, Neumann și-a prezentat demisia, cu acuze din partea comunității culturale de management defectuos, monopolizare și „confiscare” a proiectului, lucruri care periclitau întreg demersul. Tot în această perioadă de 5 ani s-au cheltuit cel puțin 5 milioane Euro pentru proiecte premergătoare CEaC. 

Asociația devenise simbolul unui sistem top-down (guvernanță de sus în jos, de la autorități înspre comunitate) care nu reprezenta spiritul unei Capitale Europene a Culturii, unde sistemul propus este o guvernanță descentralizată, transparentă, participativă.

În 2021, așadar, Dominic Fritz – de asemenea președintele de drept al Asociației (prin funcția sa) – a contractat un studiu de consultanță culturală, efectuat de Corina Șuteu, Oana Radu și Raluca Iacob. Printre recomandările expertelor s-a agreat necesitatea unei entități care să nu aibă atâtea influențe și interese politice divergente ca Asociația TM2023, care a fost fondată în 2012 de către cele mai importante figuri culturale ale Timișoarei.

În urma raportului, în 2021 s-a înființat Centrul de Proiecte Timișoara (în subordinea Primăriei, ce-i drept), unde a fost gândită o structură organizațională diferită, care a inclus persoane neafliliate politic, posturi scoase la concurs public, comunicare deschisă și transparență. Mulți dintre cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la candidatura Timișoarei ca CEaC (unii încă din 2012) s-au întors la butoane, după ce plecaseră în vremea când Asociația se clătina. Necesitatea era clară, după cum a spus Alexandra-Maria Rigler, directoare CdP: 

„Până a fi la Centru, am fost parte din sectorul cultural și am făcut pasul ăsta înțelegând că poți să ai un impact mai mare din rolul, poziția pe care o are Centrul. Pentru că unele schimbări pe care mi le doream de partea cealaltă nu se puteau întâmpla cu eforturile proprii ale celor din sectorul cultural, ci era nevoie de push pe viziune, politici publice, mecanisme și toate cele. Așa că ne-am suflecat mânecile mai mulți, nu doar eu, și am venit la Centrul de Proiecte.”

O dificultate comună a Capitalelor Europene ale Culturii este stabilirea unei structuri de guvernanță solidă și funcțională, după cum arată un amplu studiu privind strategiile de succes și efectele pe termen lung ale CEaC: 

„[Au fost întâlnite] dificultăți în a stabiliza aranjamente eficiente de guvernanță, în special în faza de dezvoltare. (…) Acest lucru a necesitat o paletă mai amplă de abilități, deci o structură diferită față de echipa care a pregătit candidatura, chiar dacă cu reținerea indivizilor cheie.” 

Continuă Robert Palmer în același text: „În timp ce lipsa stabilității echipei este deseori întâlnită ca o provocare centrală de guvernanță, (…) pentru unele orașe, o schimbare de direcție la momentul potrivit a fost, de fapt, benefică”. Benefică pare că a fost și în cazul Timișoarei.

Infama Asociație TM2023 nu s-a dizolvat, ci a primit un suflu nou la rându-i – o echipă managerială tânără și talentată, contractată tot prin apeluri publice transparente. Asociația a continuat să aibă, la rândul ei, atribuții importante în implementarea proiectului CEaC – comunicarea programului, atragerea de sponsorizări private și gestionarea programului de voluntariat. Nou-fondatul Centru de Proiecte se ocupă, în cuvintele uneia dintre curatoarele programului:

„Pe de-o parte suntem autoritate finanțatoare. (…) Găzduim echipa curatorială, care este colectivul care are rolul de a asigura coerența artistică la nivelul întregului program cultural. Ne ocupăm de partea de monitorizare și evaluare și de planul de moștenire. Avem și rolul ăsta de a pune în valoare, a administra spații nefolosite sau slab folosite din proprietatea Municipiului Timișoara.” 

Mai mult, Timișoara a câștigat în 2022 premiul Melina Mercouri, care poartă numele Ministrei Culturii din Grecia, inițiatoarea proiectului Capitalelor Europene ale Culturii, în 1985. Premiul constă în 1,5 milioane de euro de la Comisia Europeană, acordat pe bază de concurs, ca recunoaștere a faptului că orașul a respectat BidBook-ul (dosarul de candidatură) și s-a pregătit corespunzător pentru anul cultural – în ciuda dificultăților structurale și legislative cu care s-a confruntat echipa de organizare în Timișoara. 

Premiul este o foarte mică parte din bugetul CEaC, dimensiunea Europeană a titlului fiind mai degrabă dată de prestigiul Uniunii, dar și de propunerea unor modele de guvernanță diferite. În rest, CEaC a fost finanțată de Ministerul Culturii (aproape 33 milioane Euro pentru programul cultural și investiții de dezvoltare a infrastructurii culturale), Primăria Mun. Timișoara (30 milioane Euro, excluzând investițiile de infrastructură), Consiliul Județean Timiș (6,5 milioane Euro), plus aproape 4 milioane Euro atrași prin sponsorizări și parteneriate cu entități private. 

În fond, CEaC este un proiect de regenerare urbană, care include și multe investiții de infrastructură culturală, despre care a scris extensiv Vasile Ernu în acest articol.

Nu am fost singura care a observat reticența managerilor și operatorilor culturali de a vorbi public despre dificultățile cu care s-au confruntat în anul de Capitală Culturală. Corina Șuteu a formulat-o în mod diplomat, într-un interviu recent, cu privire la situația din 2021: „Mulți responsabili de organizații erau foarte critici în culise, (…) dar refuzau să se exprime public. Într-un fel, mi se pare că face parte din spiritul locului”. 

Chiar dacă culisele Timișoarei CEaC au zornăit cu conflicte și nemulțumiri, o privire mai atentă asupra întregului proces ne ajută să vedem calitățile sistemului în cadrul căruia se desfășoară acest demers. Inclusiv rolul conflictului, care dacă este gestionat corect, poate fi benefic:

„Conflictul nu doar că servește ca un mecanism echilibrant. Prezența sa poate, de asemenea, indica calitatea relațiilor din societate. (…) Un mega-event, și mai ales unul cultural de dimensiunea unei CEaC, are potențialul să atingă și să mobilizeze diverse segmente ale societății, aducând la suprafață constelații diverse de relații de putere, fie declarate sau internalizate.”

Timișoara CEaC a antamat mii de manageri și operatori culturali, artiști, organizatori, furnizori etc. Au fost întâlniri care au trebuit să fructifice într-un timp record, pe foarte mulți bani publici, sub o presiune enormă. Însă ca un conflict să dea randament, relațiile dintre jucători trebuie să fie bazate pe încredere, iar asta era tocmai ce (re)învățau cei implicați în Timișoara CEaC după zbuciumul ultimilor ani. Dialogul era esențial.

Capacitatea de a provoca dezbatere, un spațiu de discuție, confruntare, analiză și critică – toate au fost abilități pe care cei din echipa CEaC au trebuit să le dezvolte. Acestea sunt mărcile unei guvernanțe participative:

„O formă de guvernanță mai difuză și mai fragmentată, unde relațiile de putere, în loc să fie rigide și statice, sunt nemărginite și dinamice, implicând toate tipurile de acțiune comună – de la agenții guvernamentale formale, până la mișcări sociale, (…) cu focus pe modele de relaționare între actori diferiți care se confruntă cu probleme comune.” 

Schimbările implementate în 2021, obligatorii pentru salvarea anului cultural, au descentralizat structura sistemului, iar jucătorii au trebuit să gestioneze și să navigheze noul mecanism:

„Față de alte Capitale Europene ale Culturii, în care există o echipă de implementare care produce mai tot, aici e super descentralizat. Nu numai guvernanța este descentralizată, ci programul cultural este în mâinile operatorilor culturali.” (Alexandra-Maria Rigler, directoare CdP)

Viziunea europeană (în general) și Programul CEaC (în particular) exact asta își propun – un model de guvernanță participativă pe mai multe niveluri (multi-level governance – MLG), unde toți cei care constituie parte interesată sunt implicați într-un fel sau altul la crearea mecanismului – de la entități internaționale, naționale, regionale, locale, private și comunitare. „Însă în ciuda proliferării modelelor de guvernanță de succes, rolul contextelor naționale și cultural-politice rămâne crucial.”

Programele CEaC s-au transformat, în timp, în exerciții europene în domeniul culturii, un soi de teste de anduranță, de colaborare, cu un set de schimbări la nivelul exercitării democrației, punând accent pe democrația participativă și pe dezvoltarea implicării civice. Problemele societății, de orice natură, se amplifică într-un cadru CEaC de presiune și negociere cu actori care au interese divergente. La fel și invers, funcționalitatea sistemelor sociale, culturale, politice locale poate oferi un avantaj enorm în dezvoltarea unor mecanisme funcționale și sustenabile. 

Toate acestea au ieșit la iveală într-o analiză unde sunt comparate orașul unguresc Pécs (CEaC în 2010) și orașul finlandez Turku (CEaC în 2011). În cazul Pécs, programul a fost confiscat de politicieni avizi, iar actorii culturali locali s-au pus în opoziție, formând o rezistență pasivă prin neparticipare, lucru care a perpetuat fractura dintre guvernanți și ceilalți actori sociali. 

„O Capitală Europeană a Culturii nu poate și nu a putut vreodată să fie o soluție rapidă pentru repararea unui mecanism politic strâmb, sau unei imagini pătate, sau a vreunui oraș care este divizat cultural sau etnic, sau care are o economie în picaj liber”.

Nici în Turku lucrurile nu s-au desfășurat perfect – anumite grupuri au rămas invariabil pe dinafară. Grupul exclus, format din artiști tineri și underground, a inițiat „Capitala Subculturii 2011”, un demers critic față de susținerea financiară și mediatică excesivă a așa-numitei „culturi oficiale” din cadrul CEaC. Scopul „Alakulttuuripääkaupunki 2011” a fost de a alătura creatori, suporteri și spectatori ai unei culturi independente și libere. În mod interesant, conflictul nu a fost văzut ca negativ de niciuna dintre părți. Dreptul de a sabota, dreptul de a protesta au o funcție importantă de dialog într-o societate avansată în direcția cooperării. 

În România, însă, drumul până la guvernanța participativă e lung și anevoios. 

Guvernanța Timișoarei CEaC 2023 poate fi privită prin lentila a două concepte utilizate metaforic – poetica și politica. Poetica va vorbi mai degrabă despre relațiile dintre manageri, curatori, operatori culturali – adică axa orizontală, iar Politica – despre relațiile care se extind pe mai multe niveluri de autoritate și decizie, adică jocul de glezne politic, pe verticală. Poetica și politica unei CEaC sunt interconectate.

Nu doar echipele de producție au întâmpinat dificultăți. Echipele de management ale programului au fost asamblate de la zero în 2021, pe sistem de concurs în sectorul public. Asta a făcut să se întâlnească persoane foarte talentate pe domeniile lor, dar și foarte diferite în termeni de nevoi, resurse, ritm de lucru, temperament, abilități de comunicare etc. 

„Păi dacă iau numai exemplul nostru, al Centrului de Proiecte, noi suntem un fel de start-up. Noi suntem de foarte puțin timp în proiect și în viață. Pe piață. Totuși, din 2021 până acum sunt 2 ani. În 2 ani e foarte greu să ai o echipă închegată, care să înțeleagă aceleași lucruri. Practic, lucrurile se rodează în timp. Noi n-am avut acest timp, beneficiu. Ne-am luat unii pe alții așa cum suntem. (…) Dificultăți sunt la tot pasul și, de fapt, cred că multe dintre ele sunt în zona asta în care faci ceva pentru prima dată. Nu e ca și cum am mai făcut vreo Capitală, vreunii dintre noi. (…) Ce s-a întâmplat la Sibiu nu e deloc pe același palier. E o super mare diferență. Timișoara a intrat într-o competiție, a câștigat titlul cu un program pe care a trebuit să-l implementeze. Sibiu a fost invitat să participe [n.a. cu ocazia aderării României la UE].” (Alexandra Rigler, directoare CdP)

Similar, Alex Suciu, manager de operațiuni în echipa Asociației TM2023, a subliniat tactul necesar pentru dezamorsarea tensiunilor „normale” ale unui „context complicat”, cu costurile aferente. Anul de Capitală Culturală a fost, pentru mai toți din rețeaua de coordonare, dar și pentru operatori, „un an de sacrificiu” asumat.

„Știam că e un an greu și irepetabil, adică dacă dormi în 2023, te-ai zis, s-a terminat, nu se mai repetă. Asta e.” (curatoare program CEaC)

„Am muncit non-stop până când am intrat în burnout foarte repede, pentru că munceam câte 10 ore pe zi fără să mă opresc. La un moment dat mi-a dat în sângele pe nas într-o dimineață și am așteptat să treacă și apoi am ajuns la birou și am continuat să muncesc.  Aveam o mână luxată, am ajuns la birou, bandajată, am continuat să muncesc. Eram bolnavă, m-am dus cu mască pe față și am continuat să muncesc.” (manageră de producție)

„Ce mi s-a părut dificil anul acesta a fost gestionarea presiunilor, a stresului. S-a simțit asta în rândul celor care au implementat proiecte. Deși fiecare a făcut ceea ce știa deja să facă, presiunea titlului de Capitală Culturală, așteptările celorlalți, presa șamd – toate astea [ne] epuizau.” (operatoare culturală)

Mai există o dimensiune importantă care se adaugă la nivelurile de stres inerente: a fi femeie într-un rol de conducere atrage (încă) după sine atitudini discriminatorii, într-un tradiționalism mascat de avântul european:

„Cu furnizorii sau colaboratorii, dacă erau bărbați, dacă mă plăceau personal, gen erau interesați sexual de mine, erau foarte drăguți. Dacă nu, nu ascultau nimic din ce ziceam. Venea colegul meu, care e feminist și care înțelegea dinamica, și îmi susținea opinia în fața lor. Deci așa funcționează. Este pur patriarhal tot orașul. Nu am văzut în viața mea genul ăsta de misoginisme. (…) Inclusiv asistenta mea, dacă eu ziceam ceva, nu făcea. Dacă zicea colegul, făcea. Iar eu eram deasupra colegului, tu înțelegi? Eram în vârful piramidei. Deci nu se face decât dacă ai un bărbat lângă tine.” (manageră de producție)

Pe lângă epuizarea pe toate fronturile, vârtejul anului de CEaC a văduvit operatorii de timpul de reflecție necesar desfășurării proiectelor de orice natură. Pe lângă faptul că starea de pilot-automat este o marcă a burnout-ului, aceasta lipsește artistul sau producătorul cultural de conexiunea și comunicarea cu publicul în raport cu proiectul propus, care are inclusiv rolul de reglare/ajustare.

„Ești și în poziția de organizator, adică trebuie să ai grijă de toată lumea, ca totul să fie bine, și atunci intervine chestia asta în care nu mai ai timp de a reflecta la ceea ce faci, nu poți să te gândești înainte. Ok, tu ți-ai previzionat niște activități, dar activitățile sunt una, oamenii și ceea ce se întâmplă e cu totul altceva. Adică dacă vrei să se întâmple la un nivel așa cum ți-l dorești.” (manageră culturală în domeniul educației)

La asta s-a adăugat și lipsa unui număr suficient de furnizori, specialiști, experți, lucru care constituie și o îngrijorare primară pentru continuitatea anului cultural. Unii operatori și-au adus echipele (sau materialele) din orașele de baștină, alții au trebuit să „învețe meserii noi” sau au întâmpinat dificultăți care le-au îngreunat procesele: 

„Cred că orașul n-a știut să profite suficient de Capitală pentru a dezvolta infrastructura proprie, de la, dau un exemplu banal cu printurile (…) Aici dacă te suprapui două proiecte unul peste celălalt, nu ți le poate face, iar cel care îți produce niște materiale publicitare nu e în stare să ți le aducă până aici, că n-are mașină să ți le aducă (…) Plătești un curier niște sute de lei ca să-ți aduci niște materiale. Mai ușor mi-a fost să le fac la București, nu e normal.” (curator)

„Sunt foarte mulți bani și prea puțin timp și oameni.” (manageră culturală)

Am vizitat sediul TM2023, aflat la etajul 2 dintr-o clădire proaspăt renovată din centrul Timișoarei, într-o după-masă de noiembrie. În același imobil funcționează și birourile Centrului de Proiecte, „ca un sandwich”, la etajul 1 și la mansardă. Am dat peste o ședință ad-hoc în mijlocul biroului tip open-space, la care erau strânse în picioare în jur de 10-12 persoane. M-au întâmpinat ochi curioși și o atmosferă de voie-bună. Adunarea s-a dispersat până au rămas 4 persoane. M-am prezentat și mi-am căutat un scaun, să mă așez undeva a muscă pe perete. În ședința pe care am surprins-o se negocia „o situație ingrată de decont”. 

Cei din birou aveau undeva între 25-45 de ani. Tipul spațiului și agitația unei zile pline de muncă creau un zumzet greu de ignorat. M-am întors către un băiat care avea biroul lângă mine și l-am întrebat dacă așa e mereu și dacă reușește să lucreze: „Când am venit, în ianuarie, mi-era greu sa mă concentrez, dar m-am obișnuit. Fac deep work de-acasă, recunosc”. Alex Suciu mi-a spus că e totuși o zi atipică, în care mai toată lumea e la birou. De obicei fac cu rândul și lucrează de la distanță, de-acasă sau de pe teren. 

La un moment dat m-am ridicat să-mi fac o cafea în bucătărie, încurajată cu „găsești acolo tot ce-ți trebuie”. Ziua de muncă se apropia de final, iar oamenii se salutau de plecare rând pe rând. O fată dădea remindere: „Spală-ți ceașca! Fiecare să-și spele cana, vă rog!”. Am ieșit la o țigară pe terasa etajului, unde era o singură masă roasă și încovoiată de ploaie și 3 căni pline cu mucuri de țigară. Pe acestea cine le spală? La plecare, Alex mi-a spus: „Mâine mă îmbrac la costum, avem întâlnire AGA [n.a. Adunare Generală a Asociaților]”.

Selecția în sine este, de asemenea, încărcată politic: „Expunerea culturii implică un proces de selecție a ceea ce este evidențiat, ce mesaje sunt comunicate și care activități culturale prezentate. Procesul de selecție este inevitabil politic. Diferite CEaC prezintă diferite oferte culturale”. Iar politicile de selecție iau în considerare persoanele cu putere de selecție. 

Dosarul de candidatură a avut o ofertă culturală din capul locului, cu operatori contractați anterior câștigării titlului de CEaC. Astfel, 70% din program a fost conținut în dosarul de candidatură, iar pentru restul de 30% au fost lansate apeluri de finanțare. Au fost și întârzieri în deblocarea fondurilor de la Ministerul Culturii, însă „când a plouat, a turnat”, după cum mi-a spus o curatoare a programului:

„Brusc a fost o inundație de fonduri. Întâi s-au deblocat fondurile pentru cei din dosarul de candidatură, apoi resursele pentru acel 30% care a venit așa, într-o ploaie din toată țara. Asta a adus la Timișoara o efervescență care mi se pare incredibilă. (…) Ce s-a întâmplat la extindere? Operatorii care au venit și care au câștigat – și a fost o concurență foarte mare – ăștia toți au proiecte dincolo de imaginația mea.”

Bineînțeles, nu toți operatorii culturali au apucat o felie din plăcintă. Este cazul unui proiect ai cărui inițiatori sunt de la București, cu ceea ce a părut unul dintre proiectele importante ale anului cultural. Expoziția a avut loc într-o clădire istorică centrală pusă în slujba Capitalei, singura constantă într-o constelație de variabile, prin sprijinul instituției publice în a cărei administrare este. Am vorbit cu unul dintre inițiatorii demersului după un tur ghidat.

Proiectul a fost respins atât în cadrul apelurilor deschise Timișoara CEaC, cât și de către AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Răspunsurile evaluatorilor au fost, printre altele, un soi de atac la persoană la adresa aplicantului, de tipul: „Dar de ce nu finanțează din fonduri proprii? Doar are de unde”, dar și observația lipsei parteneriatelor cu (destule, anumite?) organizații locale:

„Trebuia să avem mai multe parteneriate cu organizații locale, care «să ne ancoreze», care ar avea o mai bună cunoaștere a scenei de artă din Timișoara, de parcă există vreodată vreo teorie a cunoașterii care să vorbească că organizația cunoaște. Nu. Oamenii cunosc, oamenii pot colabora, [pot crea] un spațiu comun de creare a cunoașterii – shared space for knowledge creation, care înseamnă că rețele de oameni, nu organizații, dețin cunoașterea. Sunt cu jumătate din echipă din Timișoara și un evaluator consideră că cunoașterea despre scena de artă din Timișoara ar fi aparținut unor organizații, deși oameni care conduc organizații erau parte activă din proiect!”

Până la urmă, inițiativa a avut loc din fonduri proprii și alte sponsorizări atrase de către echipă. Însă a părut cel puțin straniu cum un aplicant din afara Timișoarei, care a angrenat o întreagă echipă artistică locală, națională și internațională, și care avea asigurată o locație cu vad, nu a primit finanțare pentru că dispune (și) de fonduri private. Pe de altă parte, este binecunoscută situația unei Fundații locale, a cărei fondator este un important om de afaceri local cu o mare pasiune pentru arta contemporană. Aceasta a reușit să ia multiple finanțări pentru a organiza alte două evenimente centrale ale CEaC, alături de sponsorizări din surse private.

Similar, o a doua Fundație renumită din Timișoara a organizat o expoziție amplă într-o altă clădire centrală a orașului. În cadrul unui tur ghidat, inițiatoarea proiectului ne-a explicat despre contextul expoziției. Ce mi-a atras atenția din capul locului a fost faptul că edificiul care găzduia expoziția, cu o istorie strategică pentru oraș, era deținut de o persoană privată. „Norocul, întâmplarea” au făcut ca doamna să cunoască proprietarul, și astfel să poată folosi clădirea în cadrul CEaC:

„Nu știm ce o să se întâmple cu ea [cu clădirea] de la anul, cred că un hotel de mai multe stele. (…) Expoziția e făcută fără vreun ban, cu sponsori privați cu care am mai lucrat. Am mai aplicat și la Centrul de Proiecte ca să completez. (…) Am lucrat acest proiect cumva în regim de economie, pentru că el a căpătat tot mai mare amploare, finanțările nu se mai arătau, deci pentru fiecare pas pe care îl făceam trebuia să găsesc cumva.. să fac un fel de abracadabra, să găsesc o formulă prin care să pot face proiectele, care erau apetisante. Motiv pentru care, dintre proiectele temporare, pe care le-am adus ca să completeze expoziția principală, am lucrat cu entități care aveau propriile lor finanțări.”

Aceasta a recunoscut și faptul că nu a putut include pe toată lumea în demersul său de expunere a artei contemporane în clădirea-mamut:

„Cu siguranță au rămas (pe-afară) și asta este frustrarea mea cea mare și încerc să o.. Chiar acum, pe ultima sută de metri, încerc să o corectez. Am impresia că eu, apelând la colaboratori care reprezintă valori naționale, uneori acest filtru scapă exact scena locală. Scena locală care nu este neglijabilă și care ar trebui să-și aibă propria ei identitate.”

Însă nu poate fi ușor să stabilești, menții și să dezvolți o identitate atunci când nu ai acces la resursele marilor jucători. Ștafeta este totuși predată generației noi: „Nu [prin resurse, contacte sau acces la spații], este doar un gest simbolic în care noi predăm cumva această idee. De creație de cultură, o s-o predăm orașului, ca să zicem.”

„Orașul ar fi putut profita mult mai bine ca să-și mărească capacitatea de a gestiona proiecte bune, de a gestiona o viață culturală nemonopolizată de două-trei asociații culturale, și a ratat acest lucru, din punctul meu de vedere, cred că cam ratează acest potențial obiectiv dintr-o lipsă de implicare de sus în jos, dintr-o lipsă de viziune de sus în jos.” (curator)

Desigur, un astfel de sistem de tipul Pile, Cunoștințe și Relații ne poate ridica părul pe spinare de revoltă morală, însă unde e granița între PCR și a fi parte dintr-o rețea? Parte din aceste relații nu sunt normale? Să ne gândim: o comunitate culturală exista la Timișoara și înainte de câștigarea titlului de CEaC. Fiind un oraș relativ mic, cu atât mai mult oamenii au interacționat și s-au dezvoltat laolaltă în cadrul comunității culturale, chiar dacă pe „insulițe foarte bine diferențiate” înainte de anul cultural. 

Demersul CEaC este și un exercițiu de (re)branding al orașului. În „ghidul aplicantului” pentru orașele care se pregătesc să candideze pentru CEaC în perioada 2020-2033, branding-ul este o prioritate, încadrată la secțiunea de management, brand management: „Fiecare CEaC va avea propriul său brand și strategie de branding. În plus, o CEaC trebuie să se asigure că brandul CEaC în sine va primi proeminența cuvenită”.

Abordarea publicitară poate părea incompatibilă cu cultura. Asta implică înțelegeri cu terțe entități care nu mereu se aliniază cu principiile unei arte libere, adică inclusiv critice. Apoi, diferite părți interesate au așteptări și au ceva de spus în legătură cu conținutul programului și al brand-ului, ceea ce poate duce la compromisuri. Politica își arată coada din nou.

Criticile la adresa suprapunerii ideilor de artă și cultură cu „industriile creative”, adică publicitate, tehnologie, programare, media, design etc., vorbesc despre o rudenie sectorială care nu convine sau servește tuturor. Industrializarea artelor, sau antreprenoriatul cultural sunt, de altfel, arii emergente de cercetare. Clujul se confruntă cu asta de câțiva ani încoace. Miki Braniște, manageră culturală și cercetătoare, a scris despre aceste fenomene în volumul „Creativitatea-marfă – O perspectivă din interiorul scenei culturale independente clujene 2009-2019”.

Cultura care împrumută din principiile economiei poate duce la investiții și planuri de dezvoltare culturală care dislocă comunități sau scumpesc viața pentru cetățenii de rând. Sunt cunoscute și riscurile unor investiții ad-hoc pricinuite de o CEaC: termene depășite, epuizarea resurselor, fluxuri de bani necontrolate, supra-dominanța unor grupuri de interese, sau infrastructuri supra-scalate și sub-utilizate.

Însă ce se întâmplă cu cei rămași pe dinafară? Creatorii care nu au resurse să se auto-finanțeze. Creatorii care refuză să se implice într-un demers cu o dimensiune politică și de advertising (publicitate) atât de evidentă. Sau care nu mai au loc între jucătorii mai mari, cu experiență și resurse. Și ce se întâmplă cu publicul de rând, despre care a scris mai pe larg Raluca Moșescu-Bumbac aici? Cine oblojește fracturile într-o rețea atât de complexă?

Studiile și experiența ne arată că relațiile din cadrul guvernanței unei CEaC sunt deopotrivă orizontale, cât și verticale. Poetice și politice. Iar cine înțelege să le navigheze va pune umărul la un sistem cultural care funcționează în logica realităților socio-politice și economice curente.

„Sunt trei lucruri fără de care o CEaC nu poate exista: calitatea programului cultural, susținere de la comunitatea de business și susținere de la autoritățile politice. O provocare cheie pentru Capitalele Europene ale Culturii este să se asigure că proiectul este integrat într-o strategie și într-un angajament politic pe termen lung de către oraș, care va folosi cultura pentru a deveni și a rămâne un oraș creativ.”

Suflul european nu se sfiește să încurajeze dezvoltarea pe toate direcțiile. Și asta, în sine, nu este un lucru rău. Poate că sectorul cultural și sectorul privat trebuie să colaboreze mai mult și, ideal, să adere la principii similare, mai puțin comerciale și mai mult socio-culturale. Acesta pare a fi trendul astăzi, sau în cuvintele Corinei Șuteu: „Văd în Europa și în lume că ne deplasăm către realități din ce în ce mai puțin asistate de stat. Organizațiile vor fi nevoite să găsească modalități antreprenoriale inteligente prin care să adauge la sumele pe care municipalitatea sau județul le poate oferi”. Asta implică, desigur, și dezvoltarea abilităților de negociere și interacțiune. 

„Cred că e un succes și faptul că ai adus cumva din mediul privat 3,5 milioane de euro și că i-ai conectat cu zona asta independentă, că zona independentă are nevoie de genul ăsta de infuzie. Și că, după părerea mea, ai putea să și înveți cumva cum să te raportezi la o sursă non-publică de finanțare, de relații puțin diferite. Să înveți să vorbești cu oameni care au bani.” (Alex Suciu, manager de operațiuni TM2023)

Dacă ne uităm la instituțiile de cultură timișorene în anul Capitalei, un exemplu foarte grăitor a venit de la o manageră de producție, cu referire la o importantă instituție publică de cultură. Ea a identificat relații găunoase care au la bază o istorie politică dificilă în România:

Cred că există niște frustrări la [instituție] legate de felul în care sunt tratați în general. Și aici nu mă refer la mine. De consilii, de Primărie, de Minister, de lume în general, de toate discursurile despre bugetari care există în spațiu public, de disprețul arătat față de bugetari, față de birocrați. Totul se varsă acum. Deci ei privesc [organizația colaboratoare] ca pe simbolul a tot ceea ce ei vor – societății civile parvenite. Societății civile care îi neagă pe ei. Și atunci au decis că vor lua atitudine împotriva acestui simbol: «Nu vrem să mai fim tratați cu lipsă de respect. Nu suntem sclavii voștri, suntem plătiți puțin, facem lucruri peste program, facem lucruri peste atribuțiile noastre». Etc. etc. etc. Vor dreptate. Și vor să-și exercite această relație de putere, în care și-au dat seama că și ei au puterea, și pot să vină s-o ceară, dar o fac într-un mod foarte brutal și inutil. Și pornind de la premiza că eu sunt dușmanul, că de-aia nu mă lasă să urc în locația de expoziție decât cu paznicul după mine, să urc și să cobor. Deci eu nu am voie să mă mișc singură prin [instituție]. (…)

Astăzi mă gândeam, că m-a prins directorul în ușa [instituției]. Am încercat să discut un pic cu el, a început să vorbească cu mine, a stat să-mi spună, să-și verse nervii, să-și spună păsul juma’ de oră. Dacă mă desconsidera, zicea «Bun, n-am ce să discut cu tine, du-te, pleacă». Nu. El m-a ținut jumate de oră în holul [instituției] ca să-mi spună și să-mi explice de ce e atât de nervos. Ceea ce pe mine mă face să cred că există o cale de dialog.” 

Anul CEaC s-ar putea să fi reușit să stabilească bazele unui dialog în care, vrând-nevrând, s-a ajuns la a-l cunoaște pe Celălalt, a-l umaniza și a-l scoate din calificativul „dușman”: „Formarea rețelei [de guvernanță] este bazată pe anumite interdependențe care forțează actorii să negocieze cu anumiți alții ca să-și atingă scopurile proprii, dar și comune. În acest proces sunt create modelele pentru reguli și relații în interacțiuni viitoare”.

„Dacă există clash-uri între instituții anul ăsta, sigur nu e pe tema Capitalei Culturale. Pentru că aici au fost obligați să coopereze. Și pentru că au cooperat. (…) Operatorii culturali înșiși să se partenerieze mai mult, poate să mențină nivelul de anul ăsta, că nu vor putea, poate, singuri de la anu.. Asta mi se pare extrem de important – dacă am învățat ceva în Capitală a fost, practic, «Uniți-vă frate!»” (Alex Suciu, manager operațiuni TM2023)

Este întrebarea de pe buzele tuturor. Și adevărul e că nimeni nu știe. Dincolo de programul de moștenire – Legacy, nimeni nu poate spune ce impact pe termen lung a avut supra-infuzia de cultură din orașul de pe Bega. Desigur că, pentru operatori și coordonatori, creșterea personală și/sau organizațională a fost incontestabilă, „chiar dacă forțată așa”. Interacțiunile cu alți actori din rețea și cu alte practici culturale, dar și de guvernanță, au fost un antrenament intensiv. 

Îngrijorările țin de fondurile disponibile pe viitor și de capacitatea de producție culturală locală, cum a formulat Florin Iepan în dialogul organizat de Vasile Ernu: 

„Trebuie să ne vindecăm, sa procesăm, sa reflectăm. Ne îndreptăm spre o situație de tarabă de desfacere, unde noi nu producem, ci distribuim. Ce facem ca să generăm conținut? Cum stimulăm producția locală, un echilibru între ce importăm și ce producem? (…) Dacă nu ne asociem.. politicul pândește și noi trebuie să realizăm că riscul de a pierde ce avem acum este substanțial”.

Același tip de îngrijorare formulează și Gavril Pop, artist și mediator cultural, cel care a amintit de generația artiștilor underground din Timișoara de acum 15 ani: „Cred că vorbesc în numele multor lucrători culturali: suntem foarte obosiți, vrem să plecăm într-o vacanță. Abia așteptăm să se termine tot și să vedem ce o să se întâmple. O mare lipsă a orașului este resursa umană, care vine și apoi pleacă. Timișoara nu a reușit sa crească o mână de oameni care să gestioneze niște proiecte.”

O privire realistă are la final de an și Alexandra Rigler, directoarea CdP: „S-au pus în mișcare multe rotițe – unele merg de la sine, altele necesită mentenanță. (…) Poate de la anu’ vom avea ocazia sa practicăm această artă a dialogului și să punem resurse laolaltă împreună. (…) Sunt foarte obosită și mă bucur ca ați pus umărul alături pentru chestia asta”. 

Însă există și perspective mai optimiste din capul locului, cum este cea a artistului Dan Perjovschi: 

„Timișoara e singurul oraș unde garnizoanele au devenit spații de artă. Unde infrastructura militară devine spațiu de expoziție. E singurul oraș unde se mută artiștii; de obicei pleacă din țară. E singurul oraș unde un campus universitar găzduiește o galerie de artă. De obicei sunt biserici. Orașul cu cele mai multe artist run spaces. Unde sunt singurele hale reconfigurate. Singura Bienală de artă din țară. Cred că vi s-a urât cu binele. Toate criticile sunt reale. Însă acum se întâmplă lucruri. Gen Politehnica decide să facă platforma culturală. Sau frizeriile devin spații de artă – în general devin shaormerii. Asta nu se întâmplă în România.”

O lentilă benefică a exercițiului Capitalei Europene a Culturii ar putea fi cea a unui proces de învățare în cadrul unei structuri de guvernanță participativă. „Procesul de decizie participativă în cultură crează comunități de practică, unde cunoașterea este folosită ca scop comun și crește împreună cu interacțiunile sociale din cadrul procesului”. Cu cât este mai diversă tipologia părților interesate, cu atât mai mult se pot dezvolta competențe diverse, complementare. Chestiunile legate de expertiza participanților în proces – sau lipsa ei, capătă noi sensuri prin lentila învățării sociale activate într-un proces participativ: transformarea și împărtășirea competențelor tuturor este mai mare decât suma competențelor individuale.

Conf. dr. arh. Cristian Blidariu, decanul Facultății de Arhitectură și Urbanism, Universitatea Politehnică Timișoara, a vorbit despre impactul CEaC într-un interviu:

„Cred că genul de descoperiri pe care l-a facilitat Capitala Culturală creează relații pe termen lung, care sunt convins că se vor păstra, pentru că s-au creat rețele de oameni care, bineînțeles, toți sunt atașați unor instituții, dar instituțiile nu pot funcționa decât prin relații puternice între oameni care au interese comune. (…) Cred că efectul cel mai vizibil este că orașul și-a câștigat un pic de încredere. Timișoara a avut în ultimii ani un fel de atitudine blazată vis-a-vis de capitalul ei simbolic, în relație cu celelalte orașe (Cluj, Sibiu, București), blazare care a fost spulberată. În momentul ăsta e clar că comunitatea a intrat într-o zonă productivă de gândire.” 

O perspectivă echilibrată a avut și Ionel Mărginean, Director Executiv Asociația Culturală Diogene, în același interviu:

„Aș zice că nu s-au terminat fundațiile, dar s-a făcut săpătura. Am început să dăm la o parte tot felul de mituri, tot felul de pretenții și orgolii. Mulți am și descoperit ce vrem să facem. Dar a fost intens. Probabil anul viitor operatorii culturali vor putea să vadă cu mai puțină grabă și ceea ce au făcut ceilalți, să se gândească la colaborările pe care le-au avut, pentru că acest an a fost un test al diferitelor parteneriate. În 2024 vom vedea câți dintre partenerii economici rămân aproape de operatorii culturali și dacă au început să facă diferența între cultură și divertisment, între educație și publicitate. Instituțional, sunt instrumente de finanțare locală care dau toate semnele că sunt sănătoase și că se pot adapta.” 

Dincolo de micile sau mai marile încrengături ale sferelor de influență locală, este valoros ca acest proces complex de coordonare culturală să aibă la vedere și latura umană – relațiile și dinamicile socio-politice care fac să funcționeze organismul unei Capitale Europene a Culturii. Nu în ultimul rând, asta poate ajuta la înțelegerea exercițiului cultural chiar de către publicul căruia i se adresează, sau cine știe, de către publicul larg. Acest lucru ar putea îmblânzi prăpastia dintre creatori și cei ce „înțeleg” (sau nu) ceea ce se crează, cei care sunt bineveniți (sau nu) la evenimentele culturale, cei care sunt intimidați de acestea, ori dimpotrivă, cei care participă la viața culturală a orașului și nu știu ce presupune munca din spatele cortinei.