În primăvara anului 2021 am aflat că la Timișoara urma să se interzică „hrănirea păsărilor pe domeniul public și privat”, vizați fiind, în special, porumbeii. Nu mă gândisem până atunci la porumbei prea mult, dar hotărârea avea, pentru mine, foarte puțin sens. După ce am cercetat subiectul, Hotărârea a început să capete sensuri multiple, încărcate de istorie și conținând chei de înțelegere a unor relații complexe dintre oameni și porumbei, procesul de civilizare și ideea de curățenie, dar și antropocentrism (viziunea omului ca ființă superioară care deține dreptul de a le ordona pe toate celelalte) și tendința de minimizare a oricărui risc sau deranj adus unui anume tip de om – deseori, cel aflat într-o poziție privilegiată, capabil să producă profit și să consume. 

Modificarea Hotărârii Consiliului Local nr. 371/2007, care propune interzicerea hrănirii păsărilor, a fost anunțată public în aprilie 2021 și a stârnit atât nemulțumirea organizațiilor și activistelor pentru drepturile animalelor, cât și pe cea a unor cetățeni. Nu întâmplător, această modificare conține și o potențială restricție asupra numărului de animale de companie dintr-o gospodărie individuală, lucru care a generat și mai multă consternare. Această alăturare de restricții și interdicții poate fi considerată ca făcând parte dintr-un proces mai amplu de reglementare și gestionare a legăturilor dintre oameni și celelalte animale. Acesta urmărește, printre altele, limitarea potențialului lor perceput de a produce „mizerie” și înscrierea lor într-un circuit comercial (de exemplu, conceptualizarea animalelor ca fiind „de companie” susține existența unei vaste piețe de jucării, hăinuțe și accesorii destinate lor). 

Nemulțumirile cetățenești, împreună cu presiunile exercitate de organizația Pet Hope, au dus la organizarea dezbaterii publice la care au participat consilierii locali, diverși experți (veterinari, columbofili și un restaurator, dar niciun etolog) și cetățeni interesați. Discuția s-a concentrat pe modificarea HCL-ului și a pornit de la argumentele aduse de consilierii locali în favoarea interdicției. Din prezentare a rezultat că, deși textul propunerii de modificare se referă la păsări în general, erau, de fapt, avuți în vedere mai ales porumbeii, aceștia fiind prezentați ca „o problemă, după cum știm cu toții” – o populație care trebuie gestionată în interesul oamenilor. În sprijinul interdicției propuse au fost menționate și practici similare din orașe precum Veneția, Florența, Paris, Viena și Londra, încadrând modificarea de HCL într-o aliniere la obiceiurile europene, și deci, ca „un pas înainte” pentru România.

Au existat cinci argumente ale consilierilor locali, fiecare oferind o cheie diferită de înțelegere a problemei propuse spre rezolvare. 

Primul argument se încadrează în categoria bunăstării, mai precis faptul că nu este folosită o hrană adecvată. Este adevărat, resturile de pâine și covrigi din Piața Operei din Timișoara nu sunt cele mai sănătoase pentru porumbei. Totuși, argumentul bunăstării este invocat pentru a interzice hrănirea, nu pentru a propune o alimentație mai sănătoasă. Astfel, intenția aparentă de protejare a „bunăstării” păsărilor este, de fapt, o încercare de prezervare a intereselor omului. La fel cum nu se poate numi „bunăstare” felul în care sunt tratate  animalele din ferme înainte de a fi ucise pentru consum, deși se practică folosirea aceluiași termen. Discursul „bunăstării”, care ar trebui să protejeze este, din capul locului, unul deficitar, așa cum au argumentat și alți cercetători. 

Al doilea argument, impresionant prin aparenta lui simplitate, susține faptul că „porumbeii sunt atractanți pentru șoareci și șobolani”. Nicio altă explicație în afară de faptul – de la sine înțeles – că prezența rozătoarelor este nedorită. Însă nu porumbeii sunt atractanți în mod direct pentru șoareci și șobolani, ci resturile de mâncare aruncate acestora de către oameni. De-aici nu mai este decât un pas până la blamarea, prin contagiune, a unei întregi populații asociate, în mod necritic, cu ideea de dăunător. Astfel, porumbeii ajung să fie considerați „șobolani cu aripi”, după cum ne arată Colin Jerolmack, sociolog care a analizat discursurile despre aceste populații de zburătoare din New York și din alte orașe unde porumbeii și-au construit habitatul. Jerolmack remarcă faptul că această încadrare a porumbeilor ca „șobolani cu aripi” contribuie la portretizarea lor drept „probleme” în spațiul public urban și la o desensibilizare a publicului față de suferințele lor. Mai mult, această încadrare scoate la iveală o „anxietate culturală” legată de ideea unui oraș perfect curat, un spațiu bine controlat aparținând omului. Porumbeii ajung să fie văzuți ca „nelalocul lor”, spațiul public fiind conceput ca destinat exclusiv oamenilor, cu precădere categoriilor de consumatori și turiști. O astfel de transformare este vizibilă, de exemplu, în orașul spaniol Cádiz, unde s-a propus relocarea a 5.000 de porumbei pentru că interferau cu buna funcționare a industriei HoReCa. 

Al treilea argument: porumbeii „strică cuiburile altor păsări” – o idee neobișnuită și o acuză pe care nu am mai întâlnit-o în multele dispute legate de porumbei. Porumbelul comun, Columba Livia, descendent domesticit al porumbelului de stâncă, cuibărește în podurile și fantele clădirilor, nu în cuiburile altor păsări. Incipientă, în acest argument, este conceptualizarea porumbelului ca specie „invazivă”, fie față de orașele „noastre”, fie față de alte păsări. Se deschide, astfel, calea către soluția exterminării lor, așa cum se face cu orice specie definită ca fiind invazivă. Porumbelul este privit în așa măsură ca fiind „nelalocul lui”, încât el nici măcar nu figurează în cartea „Timișoara și păsările ei”, un volum „despre păsările care habitează în Timișoara sau tranzitează orașul nostru”. Motivul pare să fie că ei sunt văzuți ca niște „refugiați”, nu ca specie „tradițională” a zonei. O astfel de distincție ne pune față în față cu discursul „străinului”, ce vrea să diferențieze cine aparține unui loc, în opoziție cu cine e făcut să pară că nu aparține. În paralel, se produce o încadrare a porumbelului din punctul de vedere a ceea ce înseamnă „natură” – cine face parte din natura orașului și trebuie protejat, și cine nu face parte și trebuie, deci, alungat sau stârpit. Fie că porumbelul e invizibilizat, fie că e făcut să pară periculos, ambele discursuri ușurează justificarea îndepărtării lui de pe teritoriul municipal.

Al patrulea argument se prezintă ca „un fapt medical unanim recunoscut”: porumbeii sunt purtători de boli transmisibile, așa-numitele „zoonoze”. La fel ca în cazul prezenței șoarecilor și șobolanilor, nu par să fie necesare explicații suplimentare. Este știut faptul că industria de exploatare a animalelor este cea care produce constant epidemii cu risc de transmitere la oameni, în ciuda faptului că este strict reglementată din punct de vedere sanitar. Se pune, atunci, întrebarea: câte epidemii au pornit de la porumbei și câte de la găinile din cuști sau de la porcii crescuți pentru carne? Conform unor studii de patogenitate pe populații de porumbei, având în vedere frecvența redusă a contactului acestora cu oamenii, incidența de transmitere a bolilor de la o specie la alta este extrem de mică, cu doar 176 de cazuri raportate în 60 de ani. Deși neîntemeiată, frica de bolile aduse de porumbei este, însă, după cum remarca și Jerolmack, des folosită pentru a justifica eliminarea acestor păsări, inclusiv prin metode mai violente decât retragerea sursei de hrană. 

În cazul Timișoarei, acest accent pe „zoonoze” a fost pus în primăvara lui 2021, când încă se aștepta distribuirea vaccinurilor împotriva COVID-19. Este, deci, posibil ca riscul epidemiologic să fi fost prezentat, intenționat sau nu, ca unul iminent, deja foarte prezent în mințile cetățenilor. Supraestimarea populațiilor de animale (cu atât mai mult cu cât nu există niciun studiu făcut în cazul porumbeilor) și accentul pus pe riscurile medicale sunt, după zooantropologul Roberto Marchesini, semne ale unui anumit fel de zoofobie, în care animalele sinantrope (care trăiesc în proximitatea omului, cum este și porumbelul comun) devin sinonime cu mizeria și contagiunea. Imaginarul colectiv nu mai are spațiu pentru ele ca parte din oraș, iar ele sunt portretizate, deseori, ca „purtătoare de boli”. Orașul tinde să devină, așadar, exclusiv uman. În linie cu credințe și practici antropocentrice, orașul se constituie ca o citadelă care exclude ceea ce consideră „sălbatic”, ceea ce vede ca parte a unei naturi nedomesticite.

Argumentul final, cel mai prezent în dezbaterea publică și în media, este încă unul care ține de domeniul „știm cu toții”: porumbeii „fac deosebit de multă mizerie”, lucru supărător pentru că „avem în centru niște clădiri superbe”. Fiindcă deranjează, fiindcă strică ordinea și curățenia orașului, aceștia trebuie expulzați „în parcuri” sau altundeva, nu lăsați în centru, cu atât mai puțin în Piața Operei, unde sălășluiesc mulți dintre ei. De altfel, argumentul este menționat ca motiv principal pentru alungarea porumbeilor din orașe de către cei de la Pigeon Control Resource Center din Marea Britanie. Având în vedere cazul foarte explicit din Cádiz, cât și argumentele anterioare, putem deduce că tocmai mizeria și costurile asociate cu curățarea stau la baza modificării HCL-ului. O recunosc nu doar consilierii locali din Timișoara, ci și alți primari care au propus hotărâri similare. 

Începe să se întrezărească mai clar nu doar viziunea antropocentrică din spatele acestor propuneri, ci și tipul de om pentru care sunt făcute: turistul sau cetățeanul care petrece timp în centru la terase, proprietarii de terase sau imobile, asociațiile de proprietari – pe scurt, consumatorii sau deținătorii de proprietăți private. Nu riscurile (foarte scăzute) de sănătate asociate cu mizeria sunt problema reală, ci costurile curățării acesteia. Așa cum scrie și filozoful Fahim Amir, atunci când se vorbește despre ființe murdare, este pentru că sunt considerate „nelalocul lor”, iar porumbeii „nu din cauza faptului că sunt murdari trebuie scoși din spațiile urbane, ci ei par murdari pentru că deranjează noua ordine urbană.” Această ordine implică, în cazul Timișoarei, restaurarea clădirilor, încurajarea turismului din țările „civilizate” și păstrarea unei curățenii și a unei estetici clare, a unei naturi „domesticite”, cu prezențe non-umane cât mai reduse și mai ușor de controlat. 

Comportamentul și instituirea de practici și legi dezavantajoase față de alte specii de animale pot fi numite speciism, și împreună cu antropocentrismul construiesc o lentilă prin care se justifică decizii de a controla și chiar a expulza alte animale din spațiul urban, deși acesta nu a fost niciodată locuit doar de oameni – și nici nu poate fi.

Interzicerea hrănirii păsărilor se aliniază, însă, și unei alte retorici, similare cu cea a argumentului bunăstării: avem o responsabilitate față de animale. Despre ce responsabilitate poate fi vorba în umbra argumentelor detaliate până acum?

Unul dintre consilierii locali timișoreni repeta, de-a lungul dezbaterii, ideea responsabilității, invocând-o prima dată ca scop: „nu dorim să amendăm, scopul este responsabilizarea”. Aici, responsabilitatea e concepută ca o retragere din relația om-porumbel prin încetarea hrănirii. Consilierul spunea, pe de-o parte, că „atâta timp cât avem animale în oraș, trebuie să fim responsabili pentru ele”, iar pe de altă parte, că „sunt 175 plângeri la direcția de mediu anul trecut”. Așadar, fără a o spune fățiș, consilierul asocia responsabilitatea oamenilor față de animalele din oraș cu a face în așa fel încât ele să nu deranjeze alți oameni. Avem, deci, două tipuri de înțelegere a responsabilității: (1) retragerea bruscă a hranei, respectiv neglijarea unei relații anterioare și (2) controlul relației în favoarea oamenilor. 

Propunerea consilierilor conține, pe lângă modificarea legii, și o campanie de informare, urmată de construirea unor cuibare artificiale și amenajarea unor zone de hrănire, pentru care nu s-a propus însă o dată exactă. Deși hotărârea a trecut în primăvară, la finalul anului 2021 încă nu fuseseră făcute publice planuri precise legate de vreuna dintre aceste măsuri.  Se poate presupune că e doar o chestiune de timp, dar realitatea pare să arate contrariul: ideea construirii de cuibare fusese propusă cu ani în urmă de către Silvia Moldovan, fondatoarea Asociației Culturală și Ecologică SEPALE – spațiu artistic și refugiu pentru păsări. Fără efect, însă. 

Ca să înțelegem mai bine diferențele de poziție în chestiunea responsabilității este de ajuns să remarcăm faptul că interdicția și amenda corespunzătoare au primat în fața acțiunilor de informare sau de construire a altor spații pentru porumbei. Spre deosebire de decidenți, activistele pentru drepturile animalelor au ales să recunoască dezechilibrul de putere dintre oameni și porumbei. Maria Crista, profesoară și artistă în colectiva h.arta, explică faptul că responsabilitatea decurge din puterea pe care o au oamenii asupra atâtor specii de animale. Porumbelul comun a fost domesticit, iar asta creează o relație greu de desfăcut și imposibil de ignorat. Într-un articol publicat de către h.arta, artistele menționează că responsabilitatea noastră față de natură este „să o ajutăm să existe, după ce tocmai noi i-am subminat existența”.

Silvia Moldovan, care îngrijește porumbei din 2008, definește relația în aceiași termeni: „[Responsabilitatea noastră este] să-i îngrijim. Fiindcă sunt animale pe care le-am domesticit, și ei sunt dependenți de noi și de mediul urban. Adică e ceva ce noi am provocat, și nu ne putem spăla așa pe mâini de ei pentru că sunt un „disconfort”.” 

Diferențele de viziune izvorăsc din recunoașterea unor realități istorice. Există, în primul rând, o relație de lungă durată de coabitare care ne leagă ca specii. Avem un trecut comun, care a însemnat trecerea prin procesul de domesticire, în cadrul căruia omul a adus porumbelul în spațiul său pentru a trage anumite foloase. Există, de asemenea, o dependență de om, chiar dacă diferită de cea a animalelor domestice. Porumbelul depinde de spațiul urban tocmai pentru că oamenii l-au împins înspre această relație de sinantropie, iar îngrijirea lui ajunge să facă parte din responsabilitatea noastră. Trebuie să recunoaștem, în cele din urmă, enorma putere pe care unii oameni o exercită, în general, asupra altor animale, cărora nu numai că le ordonează spațiul, dar le și decid soarta. 

Aceste recunoașteri duc la o primă, clară, responsabilitate: de a purta de grijă. Este asta atât de absurd? Este o grijă pe care o putem purta față de semeni diferiți prin specie, dar asemănători prin multe altele: dorința de a trăi, de a nu simți durere, sau de a se bucura de apă, mâncare și de razele soarelui. După cum îmi spunea Silvia: „oamenii uită uneori că natura e casa lor și că animalele [le] sunt vecini”. Această resemnificare, de vecinătate, este tocmai aceea propusă de filozoful Ralph Acampora (printre alții), ca punct de pornire care refuză o relaționare paternalistă, și care include o responsabilitate morală.

Responsabilitatea poate fi conceptualizată în feluri diferite, beneficiind deseori pe cei ce se consideră responsabili mai mult decât pe cei față de care sunt responsabili. Totuși, ea poate fi o trambulină care ne saltă dintr-un tip de relație înspre altul. Relațiile noastre nu sunt ceva ce putem desface fără nicio recunoaștere a schimbărilor care s-au petrecut în cadrul lor și, cu atât mai puțin, fără a avea în vedere dezechilibrul de putere inerent. Inspirându-mă din teoriile ecofeministe, subliniez că suntem toți și toate prinse în relații afective, inclusiv de tipul celor care transced limitele dintre specii. Suntem, deci, responsabili/e pentru animalele non-umane, iar exercitarea violenței față de cele/cei cu care suntem în relație nu poate fi nicicum etică.

Primele mențiuni despre domesticirea porumbeilor de stâncă se găsesc pe tabletele cuneiforme mesopotamiene, vechi de 5.000 de ani. Aceștia erau asociați cu fertilitatea datorită capacității lor de a se reproduce aproape tot anul. Prin intervenția umană, porumbeii au fost selectați artificial în scopul transmiterii acestei caracteristici, la care se adaugă încă una tipică domesticirii – docilitatea.

Avem de-a face, așadar, cu o relație de proximitate și de exploatare, creată de oameni pentru a trage anumite foloase. Porumbelul este văzut și ca simbol (al păcii, de exemplu), dar și ca resursă (de hrană, de lucru, pentru divertisment, pentru sport). Acesta nu a fost domesticit doar pentru a fi mâncat, ci și pentru că are abilitatea fantastică de a se întoarce „acasă”, fiind folosit ca mesager de romanii și grecii antici, dar și mai recent, în războaiele mondiale. În ultimele secole s-au creat rase de porumbei domestici foarte vulnerabile, aleși pentru trăsături ce nu au de-a face cu o viață bună, ci mai degrabă cu ce aveau oamenii nevoie de la ei. Iar în ultima sută de ani au fost gazați, electrocutați, împușcați și otrăviți pentru că au devenit indezirabili în noua ordine urbană.

Însă porumbelul comun nu este un agent pasiv, nu este doar un rezultat al domesticirii și puterii exercitate de om asupra lui. De-a lungul a mii de ani, porumbeii domesticiți fie au scăpat din captivitate, fie au fost abandonați, reproducându-se și devenind prolificii supraviețuitori ai spațiilor urbane de azi. Excrementele lor, odinioară considerate un fertilizator valoros, sunt văzute acum ca gunoaie care afectează integritatea fațadelor și a pavajelor. Capacitatea lor de reproducere rapidă, pe tot parcursul anului, deranjează pentru că nu ne mai este de folos, iar abilitatea lor de a se adapta la viața în orașe nu mai este apreciată, ci criticată.

Astfel, putem vedea că porumbeii au făcut parte din societățile „umane” (în fapt, multispecii) de mii de ani, însă riscurile și beneficiile nu au fost niciodată împărțite egal. O modalitate de a gândi dreptatea este tocmai a te asigura că riscurile și beneficiile sunt împărțite aproximativ egal într-o societate. Însă porumbeii nu au fost recunoscuți ca membri legitimi, ci doar ca resurse de exploatat. Ei sunt totuși ființe vii, animale cu dorințe și cu nevoi, chiar și cu capacități deosebite (deși, desigur, nu ar trebui să fie nevoie de capacități deosebite pentru a fi membru al unei societăți). Porumbeii sunt, în mod definitiv, parte constitutivă din istoria noastră comună, participanți (forțat) la clădirea civilizațiilor, la războaie și la descoperiri științifice. Iar istoria noastră nu duce lipsă de violență. 

Responsabilitatea față de ei presupune recunoașterea asimetriei acestei relații, cu beneficii obținute de către om și riscuri suportate de porumbei. Urmează procesul anevoios și îndelungat de recunoaștere a tipurilor de avantaje pe care oamenii le-au obținut, pe de-o parte, și a violențelor și dezavantajelor pe care porumbeii le-au avut de suferit, pe de alta. Roberto Marchesini punctează că, în cazul relațiilor cu animalele care au trecut printr-un proces de domesticire, există o responsabilitate de a răspunde pentru suferința provocată: „obligația socială care vine din cauza abuzului genetic trebuie articulată într-un plan de intervenție pentru protecția psihologică, ecologică și etologică a integrității lor”. Devine, astfel, mai clar sensul responsabilității și grijii, menționat și de activistele cu care am stat de vorbă, care poate avea loc abia după recunoașteri treptate ale relației de proximitate de lungă durată, ale relației de exploatare, ale abuzului și suferințelor provocate, și ale unor dependențe bio-ecologice. Se conturează, deci, multiple căi de acțiune responsabilă în baza relațiilor avute. 

Porumbeii sunt negreșit parte din Timișoara și din multe alte orașe. Trăiesc în ele din generație în generație, la fel ca oamenii. În cadrul dezbaterii din aprilie 2021, unii cetățeni au menționat cu nostalgie și drag momentele în care mergeau în Piața Operei să-i hrănească. Cineva a spus chiar că atunci când era copil, „cea mai mare bucurie erau porumbeii”, subliniindu-și apartenența la oraș cu sintagma „timișorean născut și crescut aici”. Revendicarea lui asupra orașului, ca persoană ce aparține indubitabil Timișoarei, coincide cu dorința sa de a demonstra că porumbeii, la fel ca și el, își au locul în Timișoara. Orașul le aparține și lor. 

În articolul ei despre spațiile urbane și animale, Clare Palmer, filozoafă și cercetătoare în studii de mediu, argumentează că relațiile în care se creează o dependență materială față de om determină și o responsabilitate etică de a o menține. Palmer oferă ca studiu de caz porumbeii din Trafalgar Square, Londra, unde oamenii i-au hrănit în mod uzual (sunt cazuri similare în multe piețe, printre care și Piazza San Marco, Veneția, dar și Piața Operei din Timișoara). Acolo a existat inclusiv o licență pentru un vânzător de semințe, lucru care încuraja hrănirea păsărilor în scopuri turistice. Devine clar că în multe locuri s-a făcut o alegere de a hrăni porumbeii, atât la nivel de colectiv, cât și la nivel de politici ale orașului. Întreruperea hrănirii, în acest caz, devine și mai problematică. Poate că porumbeii nu au o noțiune a încrederii identică cu a oamenilor, însă ei îi recunosc pe cei ce îi hrănesc frecvent și merg să îi întâmpine. Aceasta nu este o relație din care cineva se poate retrage fără consecințe. 

În lumina acestor idei, putem reconsidera cum ne poziționăm față de aceste păsări. O mai bună înțelegere a relației ne dezvăluie câteva căi, iar recunoașterea este un prim pas către o raportare mai justă.

Orașele sunt spațiile de interacțiune a multor forțe politice și economice, dar și ecologice și climatice. Există o sumedenie de probleme cu felul în care ele sunt organizate și aranjate,  de la chestiunea locuirii decente și a lipsei de căși sociale, la traficul imposibil și poluarea implicită, la privatizarea tuturor spațiilor în scopul consumului sau al producției, și lista poate continua. Însă problemele orașului nu sunt doar cele ale oamenilor, ci și ale animalelor care locuiesc în el. Nu este vorba doar de porumbei, ci de multe alte specii, de la animalele „de companie”, aflate în proprietatea oamenilor sau pe străzi, la animalele închise în „grădini” zoologice sau laboratoare, la diversele specii sinantrope, a căror existență se bazează pe apropierea de om. O recunoaștere a orașului ca spațiu ecologic este necesară pentru conviețuire – și supraviețuire. 

Orașul nu este și nu poate fi o citadelă pur umană, niciun spațiu de pe Pământ nu funcționează astfel. Recunoașterea prezenței legitime a altor specii este doar un început. Următorul pas ar fi realizarea de studii serioase despre diversele populații non-umane și obiceiurile acestora, efectuate înainte de implementarea oricărei legi care le are în vedere. În cazul porumbeilor din Timișoara, aceste studii lipsesc. Cum se face, atunci, că se aplică hotărâri inspirate din alte țări, însă doar parțial, cu interzicerea și amendarea hrănirii, dar cu porumbarele și campania de informare amânate?

Activiste precum Silvia Moldovan, Maria Crista și Alina Văcaru propun să începem invers, așa cum ar avea și sens. Prima dată se construiesc cuibare pentru porumbei, se furnizează mâncare specifică și se informează populația umană despre lunga noastră relație cu ei. Studiile actuale confirmă că abundența hranei influențează mărimea populației, însă întreruperea unei relații bazate pe ceea ce am putea chiar numi încredere interspecii nu este o soluție. În plus, interzicerea hrănirii și amendarea nu funcționează fără o strategie integrată și o campanie publică.

Care ar putea fi, așadar, câteva unghiuri din care putem privi responsabilitatea unei specii față de alta? Socioloaga Marie Shingne propune extinderea conceptului de drept la oraș și animalelor. Asta ar însemna dreptul de acces al acestora la spații și resurse, dreptul de a-și identifica propriile nevoi (spre exemplu, a alege unde să trăiască) și dreptul de a fi luate în considerare în procesele decizionale politice și sociale, chiar și atunci când există un conflict între interesele diferitelor specii implicate. În articolul lor despre gentrificare, geografii Hubbard și Brooks propun luarea în considerare și a altor specii, subliniind nevoia unui „drept de a rămâne”. În cartea Zoopolis, cercetătorii Sue Donaldson și Will Kymlicka propun o serie de drepturi ale animalelor „liminale”, cele care nu sunt nici sălbatice, nici domesticite. Acestea presupun, printre altele, o grijă sporită la felul în care sunt înțelese riscurile aduse de prezența și interacțiunea cu animalele respective (adesea exagerate, ca în cazul discursului bolilor transmise de porumbei), în raport cu riscurile aduse de prezența oamenilor pentru ele. 

Acestea sunt doar câteva idei pentru o viața urbană multispecii mai blândă, sub semnul grijii și responsabilității. E clar, însă, că relația cu porumbeii nu poate fi neglijată, ignorată, eliminată sau lăsată la voia atitudinilor trecătoare ale oamenilor. Deja am văzut cum porumbei „ai nimănui” devin, brusc, proprietate publică când sunt „furați” și devin parte a unor episode de reprezentare rasializată în spațiul public; iar aceiași „șobolani-cu-aripi” devin „angajați” cand sunt puși să zboare cu trackere care măsoară poluarea aerului. Când aceste întâmplări sunt uitate, porumbeii  se întorc la statutul de „șomeri”, deranj public, sau specie invazivă.

Atitudinile oamenilor față de aceste păsări se schimbă constant și le pun viețile în pericol. Însă mediul urban este, deja de mii de ani, și mediul lor de viață. Avem responsabilitatea de a recunoaște această istorie comună și de a încerca să acționăm în mod just. Crearea de cuibare și spații special amenajate ar fi doar un prim pas pentru găzduirea și legitimarea prezenței lor în oraș. Urmează toți ceilalți.