Cum dăm sens lumii din jur? Doar prin logică și simțuri, sau și prin vis, mit, poveste? Atât omul primitiv, cât şi cel modern, şi-au reprezentat lumea în două feluri. Cel dintâi este direct, un obiect fiind prezent în minte ca rezultat al percepţiei: vedem un copac și ni-l reprezentăm mental așa cum a fost el perceput prin simțuri. Cel de-al doilea mod de reprezentare se referă la ceea ce nu poate fi cunoscut în mod direct, material, obiectul fiind absent – motiv pentru care acesta este reprezentat de o imagine mentală. Ne imaginăm un copac care vorbește dintr-o poveste citită, un copac antropomorfizat (cu calități umane). Atunci, imaginea noastră mentală nu vine din simțuri, ci din interiorul nostru – dintr-o combinație de experiență și creativitate. 

Astăzi, într-un univers dominat de valori măsurabile și timp accelerat, oniricul (ceea ce ține de vis) recuperează ceea ce logica utilitară scapă deseori: sensul. Visul nu livrează „date”, ci o altfel de orientare: el articulează emoții, dorințe și frici într-o formă simbolică pe care rațiunea o reduce la tăcere. În cultura vizuală actuală se repetă același mecanism: filme precum Inception (Christopher Nolan) sau Paprika (Satoshi Kon) arată cum visul devine un laborator al realității, unde imaginile nu doar reflectă, ci creează lumi.

Fie că imaginea este favorizată de prezenţa obiectului în realitatea perceptibilă prin simţuri, fie că este formulată potrivit universului lăuntric al celui care îşi imaginează și apoi o proiectează în lume, ea se formează şi se modifică continuu de-a lungul istoriei, reprezentând în cele din urmă un model cultural. Astfel, putem cunoaște o cultură inclusiv prin intermediul relaţiei pe care o are cu imaginarul său. În acest sens, oniricul funcționează ca un senzor cultural: în vise se condensează tensiuni sociale și sensuri care vorbesc adesea despre lucruri chiar înainte să le putem formula în concepte.

Dacă încercăm o definire sau analiză riguroasă a imaginarului, ne lovim de faptul că, în științele exacte, acestuia i se refuză componenta ontologică și riscă să fie exclus din demersul de cunoaștere, fiind asociat cu irealul, iraţionalul, ilogicul sau falsul. Este opus deci realului și, astfel, îi este sustrasă obiectivitatea. A exclude oniricul din cunoaștere înseamnă a pierde jumătate din hartă, deoarece omul nu trăiește doar în realul măsurabil, ci și în realul trăit, iar visul cartografiază tocmai această geografie.

Așadar, ce ne preocupă aici nu este doar în ce fel îşi formează sau deformează imaginaţia imaginile, ci mai degrabă modul în care produsele imaginarului pot fi integrate în realitatea diurnă a gândirii raţionale. Care este relevanța practică? Oniricul optimizează luarea deciziilor (prin simulări imaginative), contribuie la reziliență (prin simbolizare) și coeziune (prin povestirea viselor în comunități – de la grupuri clinice la cercuri creative). Putem spune că astăzi trăim într-o „stare de veghe onirică” în rețelele sociale unde ne petrecem mare parte din timp: imaginile sunt curate, editate – vise colective tocmai bune de consum. La fel cum visul grec unea zeii și oamenii, imaginile digitale ne leagă astăzi într-un imaginar globalizat.

Preocuparea omului faţă de structura logică a gândirii sau de căile empirice (practice) de descoperire a realităţii pune imaginarul în pericol tocmai prin faptul că ceea ce se aplică acestei logici diurne este asimilat ca fiind unicul aspect util cunoaşterii. Totuși, definind imaginaţia din perspectivă jungiană (de la psihiatrul C. G. Jung) drept gândire simbolică, vom găsi nu doar o logică a imaginarului, ci şi o validitate a universului imaginar, întemeiată pe reguli diferite. 

În lumea de azi, cunoașterea agreată științific pare să aparțină exclusiv rațiunii. Totuși, în cultura de masă, mitul revine mascat: eroii Marvel, universurile Star Wars sau Matrix sunt mitologii moderne care traduc nevoia de sens într-o lume dominată de date. Ele funcționează ca vise colective, repetând arhetipurile vechilor epopei.

De mii de ani, oamenii au atribuit sens realității prin mijloace ca mituri, viziuni, simboluri, vise. Pentru grecii antici, visul nu era o simplă rătăcire a minții – era un mesaj. O formă de adevăr. Astăzi, când imaginarul este adesea redus la fantezie sau evadare, o propunere ar fi să ne întoarcem la o cultură care i-a dat imaginației un loc central în înțelegerea lumii. Să ne întoarcem deci la greci.

Pentru a răspunde la întrebări precum „Ce există şi ce e real?” sau „Ce este realitatea?” şi cum este menţinută ideea realităţii în cultura greacă arhaică este necesar ca cele două componente ale realităţii să colaboreze. Drept urmare, dinamismul vizibil-invizibil, sensibil-inteligibil, diurn-nocturn ne arată modul în care grecii asimilau imaginea şi reprezentările sale simbolice, iar accesul la cunoaştere era realizat prin colaborarea celor două tipuri de existenţă. Exact acest dialog dintre zi și noapte lipsește adesea astăzi. Însă supra-vizibilul ecranelor cere contraponderea invizibilului oniric, pentru că realitatea redusă doar la ceea ce este vizibil ochiului ne afectează în mod clar.

Pentru a repune visul în drepturile sale cognitive, avem nevoie de un alfabet al imaginii. Grecii îl schițează: înțelegând cum apare imaginea, înțelegem și de ce visul rămâne actual.

Atunci când ne preocupă studiul culturilor şi civilizaţiilor prin intermediul imaginii, această artă este parţial documentară. Temele regăsite vizează adesea rituri de trecere, mituri, desene și tipare, arhetipuri – o „bază de date” a imaginarului a cărei expresie vizuală participă la menţinerea credinţelor în comunitate. Astfel, funcţia imaginii ar fi aceea de a modela mentalitatea grupului în care se naște prin intermediul interpretării pe care indivizii i-o oferă. 

Încă din gândirea greacă preclasică, omul a fost înțeles nu doar ca ființă biologică, ci ca un centru de semnificații aflat la intersecția dintre natură și spirit. Pentru Heraclit, omul este o parte a Logosului universal, un microcosmos care reflectă ordinea ascunsă a lumii. La Anaxagoras, el este „cel mai inteligent dintre animale” pentru că posedă mâini, adică instrumente prin care poate da formă lumii. În filosofia lui Platon, omul se definește prin capacitatea de a contempla ideile și a le transpune în simboluri – miturile, imaginile și analogiile prin care cunoașterea devine posibilă. Chiar și în tragedia greacă, ființa umană apare ca purtătoare de sensuri și semne, într-un univers în care gesturile și visele au valoare de limbaj. 

De la început, omul este conceput ca ființă simbolică, capabilă să transforme realitatea prin reprezentări. Astfel, pentru înţelegerea naturii umane şi pentru o teorie a culturii, este necesar să luăm în considerare atât componenta fizică şi metafizică reflectată în activitatea umană (în care omul caută sens, îşi reflectă fiinţa şi îşi întemeiază lumea prin conştiinţă şi simboluri), cât şi latura simbolică a nivelurilor de experienţă.

Hai să considerăm deci, conform filosofului și istoricului Ernst Cassirer în volumul „Filosofia formelor simbolice”, că limba, mitul, ştiinţa, arta şi religia sunt forme simbolice pentru înţelegerea cărora nu este necesară raportarea la forţe exterioare, ci mai degrabă scufundarea în planurile subiectivităţii umane. Omul integrează imaginile într-un sistem cultural, iar obiectivităţii care i se atribuie de regulă imaginii i se adaugă gândirea simbolică, motiv pentru care locul individului în comunitate, societate sau univers capătă valenţe noi. Perspectiva antropologică sprijină acest demers datorită valorizării simbolului şi imaginaţiei în ceea ce priveşte cadrul psihologic şi social al omului. Observăm că tensiunile din viaţa umană pot fi ameliorate graţie semnificaţiilor diverse atribuite lucrurilor de către comunitate şi faptului că individul ţine la distanţă astfel pericolul demistificării.

Pentru a înţelege implicaţiile imaginii simbolice, precum şi schemele propuse de antropologia culturală, este necesară definirea termenului imagine în spaţiul grec. Imaginii îi corespunde eidolon, termenul având numeroase semnificaţii. Eidolon include eidos, deci dublul, apariţia, înfăţişarea sau imaginea unui spirit care ia formă umană, lucru care ne arată încă de la început evoluţia disputelor cu privire la natura realităţii, și implicit a imaginii. 

Conform teoriilor formulate de Plutarh şi de Alexandru din Aphrosidias, eidolon este imaginea emanată de obiecte, care pătrunde prin porii privitorului. În filosofia lui Democrit, lucrurile emit pelicule, iar aceste contururi intră în ochi şi produc senzaţia văzului. Epicur urmează aceeaşi doctrină şi propune teoria simulacrelor, conform căreia văzduhul e plin de simulacre care se degajă ca aburii şi pătrund în ochii celor cu vederea ascuţită. El consideră că imaginea pătrunde în timpul somnului prin intermediul organelor de simţ şi îi oferă astfel visătorului imaginea zeilor sau a eroilor.

Pentru Platon, lumea în care trăim nu este singura realitate, ci doar o reflexie a unei lumi mai adânci – lumea Ideilor sau a Formelor. Toate lucrurile pe care le vedem – un copac, o casă, un chip – sunt copii imperfecte ale unui model ideal, invizibil, care există dincolo de lumea simțurilor. Aceste Forme sunt cele care dau sens și ordine realității. 

Pornind de aici, imaginea ocupă un loc ambiguu: ea nu este nici realitate deplină, nici simplă invenție. În filosofia lui, imaginea este împărțită în două componente: phantasma – plăsmuirea, și eikon – icoana, chipul sau reflexia. Prin phantasma, Platon vorbește despre starea în care omul își imaginează lucruri, adică produce reflecții ale realului. Lumea pe care o vedem este, așadar, o eikon a lumii Ideilor. Chiar dacă această imagine pare să aibă o existență mai slabă decât lucrurile reale, Aristotel vede imaginea altfel: el o plasează între percepție (aisthesis) și gândire (noesis), adică între simțuri și rațiune. În felul acesta, imaginea nu mai e o simplă iluzie, ci o punte între ceea ce simțim și ceea ce înțelegem – o formă de cunoaștere în sine.

Există o legătură foarte strânsă între vise erotice şi coşmaruri, ambele aducând reprezentări ale Oneiros – un soi de spirit al visului. Artemidoros din Daldis, scriitor și interpret al viselor din Grecia antică (secolul al II-lea d.Hr.) și autorul lucrării Oneirocritica („Tâlcuirea viselor”), cea mai amplă și sistematică carte despre interpretarea viselor din Antichitate, deosebea între enypnia, expresii ale dorinţelor şi stării trupului, şi oneiros – care erau visele profetice, acestea fiind produse de suflet sau trimise de zei. Cele dintâi sunt individuale şi ţin de corp, în timp ce oneiroi sunt despre lume. Analiza viselor devine o tehnică a existenţei prin intermediul căreia imaginile din vis devin semne ale realităţii. Visele alegorice, conform lui Artemidoros, apar la cel care ştie să interpreteze sau să primească semne. 

În Grecia Antică, visătorul nu avea nicio responsabilitate pentru conţinutul visului său, mai ales dacă alimentaţia dinainte de somn era conformă cu prescripţiile medicilor şi ale profeţilor. Coşmarul este o viziune nocturnă, în care visătorul experimentează o puternică stare de frică, însoţită de „o greutate pe piept”. Pe de altă parte, medicii greco-romani recomandau ca, pentru a se păzi de vise erotice, visătorul să doarmă pe o parte, să excludă din dietă mâncărurile care precipită simțurile şi să aibă contact sexual pe întuneric – pentru a nu reţine imagini ce ar putea dăinui apoi în timpul somnului. 

Visele, inclusiv cele erotice şi coşmarurile, devin depozitarul concepţiilor religioase despre realitatea diurnă, dar și despre lumea de dincolo, deci oglinda contextului socio-politic şi cultural. Simbolurile astrale, vegetale sau animaliere îmbogăţesc conţinutul oniric, iar teme precum răpirea divină sau relaţiile sexuale cu semizei şi personaje din bestiarul ornitologic, acvatic sau terestru sunt expresia spaimelor existenţiale, a dorinţelor şi credinţelor. 

Dintre produsele sau formele imaginaţiei manifestate la grecii antici și nu numai, distingem visul nocturn – imaginarea involuntară din timpul somnului, și visul diurn – sau reveria, şi halucinaţia – o imagine foarte vie pe care subiectul o percepe ca fiind reală. Literatura arhaică oferă o colecţie vastă de vise care au reprezentat semne de la zei, fiind percepute ca adevăruri divine transmise celui care doarme. 

La Homer apar cele dintâi ocurenţe ale visului, mai exact ale visului personificat prin conceptul de Oneiros. Ca epifanie, visul devine moment de percepere a zeilor, implicând o experienţă senzorială şi o recunoaştere a lor, chiar dacă zeii se arată în anumite grade de transparenţă, uneori chiar folosind imaginea trupului cuiva decedat. 

În textele homerice descoperim că zeii se arătau în vis în special eroilor. Pentru că văzul este perceput ca superior auzului sau altor simţuri care par activate în timpul somnului, epifaniile regăsite în textele homerice permit o anume clasificare. Atunci când zeul îşi manifestă identitatea prin intermediul unui oneiros, observăm că zeul, deşi deghizat, doreşte să-și facă prezenţa cunoscută. Când zeul e luat ca atare, recunoscut, este vorba de regulă despre visători superiori, visătorul fiind „investit de divinitate” pentru a-şi putea extinde puterea de a percepe la acelaşi nivel cu zeii. Pentru cititorul de azi, aceste epifanii nu cer credință în zei, ci atenție la simboluri: visul traduce nevoile sau temerile noastre în „scenarii” vizuale.

Materialul pe care îl foloseşte imaginaţia, şi care este deopotrivă produsul său, se numeşte imaginar. Termenul derivă din substantivul latin imago, care înseamnă imagine – imaginarul desemnând tot ceea ce are legătură cu imaginea şi imaginaţia. E dificil să definim imaginarul, pentru că el depăşeşte experienţa – e ansamblul reprezentărilor pe care le conţine lumea vizibilă, dar care o transcende. Asta înseamnă că imaginarul, deşi aparţine lumii interioare, poate fi adus în planul concret, vizibil, prin actul creativ al imaginaţiei. Cu alte cuvinte, imaginaţia nu se limitează doar la a produce imagini mentale efemere, ci are puterea de a le transforma în forme perceptibile – adică în opere, obiecte, gesturi, simboluri, texte, picturi etc. 

Imaginaţia, și în special visul, este subiect de analiză pentru discipline ca antropologia, estetica, filosofia, psihologia şi sociologia, dar și arta, fiindu-i recunoscut rolul în formarea, modelarea şi înţelegerea universului psihologic şi social al indivizilor. De pildă, imaginaţia este definită în psihologie ca un proces de construire a imaginilor şi nu este dependentă de lumea perceptibilă prin simţuri. Din acest motiv, funcţiile imaginaţiei ocupă un loc important în epistemologie (ramură a filosofiei care se preocupă de teoria cunoașterii), în special datorită faptului că imaginaţia extinde limitele realităţii sau, mai exact, poate pătrunde acolo unde procedeele gândirii obişnuite se opresc – deşi pentru unele dintre ştiinţe rolul imaginaţiei prezintă slăbiciuni tocmai în acest sens. 

Aici stă miza contemporană: acolo unde algoritmii generalizează, visul particularizează. Oniricul explorează soluții în regim de posibil, nu doar de probabil – aspect util în creație, educație sau terapie.

Asemenea predecesorilor săi, Jean-Jaques Wunenburger, profesor de filosofie la Universitatea „Jean Moulin” Lyon 3 din Franța și director al Centrului de Studiu al Imaginarului „Gaston Bachelard” din Dijon, recunoaşte două situaţii specifice în ceea ce priveşte imaginaţia. Cea dintâi este capacitatea imaginaţiei de a reproduce materialul deja perceput, în timp ce cea de-a doua este acea dimensiune a imaginaţiei care explorează şi creează, care nu se adaptează regulilor şi pe care o numim de regulă fantezie. Avem aşadar un tip de imaginaţie reproductivă şi o imaginaţie productivă sau creatoare. Filosoful Henri Bergson mizează pe cea de-a doua formă. El oferă imaginaţiei un rol biologic, considerând că funcţia fabulatorie a acesteia este „o reacţie a naturii împotriva puterii dizolvante a inteligenţei”. Același tip de imaginație creatoare funcționează astăzi în inteligența artificială cu expresie vizuală, care „visează” imagini, cum o face DALL-E, numit ironic după artistul Salvador Dalí și robotul sanitar Pixar Wall-E. Tehnologia, așadar, reproduce dorința omului de a genera.

Antropologia înțelege visul ca produs al simbolurilor, miturilor și credințelor colective, un spațiu unde se reflectă modul în care o cultură dă sens lumii. De pildă, în unele comunităţi indigene din Amazon, visul este privit ca o cale de comunicare cu strămoşii sau cu spiritele pădurii, iar interpretarea lui are o funcţie ritualică şi socială deoarece visătorul devine mesager al lumii invizibile. În alte culturi, precum cea a aborigenilor australieni, visele fac parte din „timpul visului” o dimensiune mitică unde au fost create lumea și legile existenței, ceea ce arată că visul nu este o simplă proiecţie psihică, ci un spaţiu sacru al memoriei colective. Totodată, antropologi contemporani precum Bernard Lahire observă că în societățile moderne visul (încă) poate avea funcţii simbolice de coeziune și de exprimare a temerilor colective, chiar dacă acesta este trăit astăzi individual.

Visul funcționează adesea ca reprezentare culturală, asemenea mitului sau ritualului. Teoria generală a imaginarului (Gilbert Durand) arată că funcţia sa este aceea de a echilibra grupurile sociale. Într-un fel, feed-urile de pe rețelele sociale sunt noul „timp al visului”: un spațiu comun unde proiecțiile individuale se adună într-un onirism colectiv, ca o „mitologie a prezentului” în care toți visăm public. Desigur, în comunităţile aşa-zis primitive, aceste scheme simbolice sunt integrate mai uşor, dar nici societăților moderne nu le lipsesc. Același Durand ne spune că, în acest caz, ele sunt adaptate unor mituri ale progresului şi utopiilor. Totuşi, mentalitatea pre-logică nu trebuie separată de cea logică, ci este necesară fuziunea dintre cele două şi întoarcerea la imagine în vederea descoperirii rolului său epistemic, de cunoaștere. Pentru societățile hipermoderne, această memorie simbolică nu dispare; ea migrează în cinema, literatură, jocuri, reclame. Oniricul coagulează povești comune, oferind limbaj afectiv pentru frici partajate.

Imaginarul și rațiunea sunt două expresii ale spiritului uman. Filosoful Gaston Bachelard  consideră că visul este o facultate a supraumanității, adică depășește condiția strict utilitară, rațională. În vis, omul nu mai este doar un individ care reacționează la realitate, ci o ființă care creează lumi, care imaginează dincolo de limitele realului. Perspectiva propusă de Bachelard este onirică, astfel că visul trebuie luat ca atare, având valoare intrinsecă. Conform lui, arhetipurile cu care lucrează visul nu sunt preluate numai din realitatea simţurilor, ci din imaginaţia care creează şi eliberează omul de tensiuni. Într-o viziune apropiată de cea a psihiatrului și psihanalistului C.G. Jung, care considera arhetipurile expresii ale inconştientului colectiv, Bachelard vede în ele nu doar forme preexistente ale psihicului, ci forţe vii ale imaginaţiei care transformă visul într-un proces de auto-revelație.

Estetica lui Bachelard aduce în prim-plan studiul imaginarului şi al viselor. Fenomenologul utilizează metoda ştiinţifică şi misterul actului de creaţie pentru a arăta dinamismul şi fundamentul experienţei onirice. Teza sa propune elementul natural ca simbol al imaginaţiei, astfel că elementele naturii nu mai sunt favorabile strict experimentului ştiinţific, ele fiind deopotrivă o regiune a poeziei şi creaţiei. În încercarea de a evita dezumanizarea şi pericolul demistificării anunţat de academicianul Gilbert Durand, Bachelard propune descoperirea relaţiei dintre ştiinţă şi mistică, poetica devenind sursa absolută a viselor şi a imaginilor. 

După Durand, demistificarea înseamnă pierderea dimensiunii mitice, simbolice și sacre a lumii sub presiunea raționalismului modern. El avertiza că, odată cu dominația științei pozitive și a gândirii utilitariste, omul riscă să trăiască într-un univers demistificat, adică gol de mister, mit și transcendență. Lumea devine explicată, măsurată, dar nu mai este trăită poetic sau simbolic. Bachelard însă, fără a respinge știința, propune o reconciliere între rațiune și mister, între știință și poezie. Pentru el, poetica devine sursa regeneratoare a misterului, o cale prin care omul poate redescoperi sensul profund, emoțional și simbolic al existenței. A reabilita visul înseamnă a reface ecosistemul interior: fără mister, sensul se usucă. Poate de aceea, cultura contemporană reacționează prin valuri succesive de filme și jocuri care explorează visul – de la The Sandman la Everything Everywhere All at Once – ca un antidot de re-vrăjire a realității.

Explorarea raportului dintre logică și imaginar ne dezvăluie o viziune complexă asupra cunoașterii: departe de a fi antagonice, cele două dimensiuni colaborează pentru a contura o înțelegere profundă a realității. Pentru grecii antici, visul este un drum iniţiatic, răspunzând foarte bine modelului arhetipal al labirintului. Visul prilejuiește o iniţiere, o descoperire a adevărurilor divine, și calmează angoasele prin integrarea lumii zeilor în cea a muritorului de rând. În tradiția greacă arhaică, dar nu numai, această colaborare între real și imaginar permite accesul la un univers al simbolurilor care îmbogățește experiența umană. 

Visul permite pătrunderea în modelele arhetipale favorizate de imagine, motiv pentru care „imageria” (baza de date) traversează de la senzaţie la simbol, în vederea descoperirii, dezvoltării şi modificării înţelesurilor culturale. Se observă astfel că visele individuale nu sunt simple documente personale, ci obiecte culturale, iar rolul lor devine acela de a conserva atât mituri locale, precum și imaginarul colectiv global. 

În realitatea fragmentată de azi, în care suntem mereu conectați, dar rareori prezenți, oniricul rămâne una dintre ultimele forme de intimitate autentică, un spațiu interior care scapă algoritmilor și măsurătorilor. Visul ne readuce la un ritm al sensului, nu al eficienței: acolo unde imaginea nu servește o funcție, ci dezvăluie o stare, o angoasă, o dorință. Într-o lume ce privilegiază vizibilul, utilul și imediatul, recuperarea imaginarului oniric înseamnă recuperarea profunzimii acelui loc tăcut din noi care mai poate produce semnificație, nu doar reacție. 

De la cinema și până la estetica dreamcore de pe TikTok, visul încearcă timid să redevină limbajul prin care omul contemporan caută un sens autentic, dincolo de algoritm. Poate tocmai de aceea, astăzi, a visa a devenit un act de rezistență împotriva uniformizării realului. Oniricul nu e un lux nocturn, ci o infrastructură a sensului fără de care ziua poate rămâne eficientă, dar cu mult mai săracă. Astfel, dacă vrem comunități mai puțin cinice și indivizi mai puțin fragmentați astăzi, trebuie să repunem visul în circulație culturală: să-l ascultăm, să-l povestim, să-l modelăm.