Dimineața zilei de sâmbătă m-a prins la stupi, în poienița familiei Popescu, în zumzăit de albine și miros de tei trecut. Era mijlocul lui iulie 2023, mă aflam în Luncavița, jud. Tulcea, și sezonul teiului era deja pe terminate. Aveam noroc, căci curând urmau să-și mute stupii din pădure mai la baltă. Soții Popescu (50, respectiv 55 de ani) m-au introdus în rutina zilei lor de stupărit, care abia începuse. Dar nu oricum, ci echipându-mă corespunzător. Pitită în spatele setcii (pălărie cu plasă folosită de stupari ca protecție împotriva eventualelor înțepături în zona feței), mi-am căutat și eu locul în prisacă, urmărind cum se „umblă la stupi”, ramă cu ramă. Cu multă grijă și atenție, soții Popescu treceau de la o ladă la alta, roind alături de albine într-o simbioză de mișcare și fluxuri. 

„Le facem un control, așa spunem noi. Eu salt capacul la lada asta și mă uit la fiecare ramă – caut să văd dacă are puiet, dacă are mâncare, dacă are matcă, dacă are populație de-ajuns, să văd dacă au anumite probleme de sănătate.” 

Cercetătoarele în științele naturale și sociale, Lisa Jean Moore și Mary Kosut, susțin că inspectarea stupului este un proces ritualic, coregrafiat și improvizat în același timp, în care oamenii și albinele se conectează, se intersectează și se contopesc. „Un stup te învață el, îți arată el cum”. 

Pe ordinea de zi era extracția mierii din cât mai multe lăzi. Profesând amândoi în cu totul alte domenii în viața de zi cu zi, soții Popescu se îngrijeau de stupi în timpul liber – după muncă, în weekend-uri. La granița între pasiune și muncă, aceștia practică apicultura în calitate de „apicultori secundari”. Domnul Popescu a moștenit pasiunea pentru stupărit și cunoștințele de bază de la bunicul și tatăl său. Albinele polenizează de decenii printre membrii familiei Popescu.

Asemenea genealogii închegate de miere sunt comune în Luncavița, întrucât apicultura a fost o activitate de bază încă din perioada interbelică, conform respondenților, datorită mediului înconjurător propice – cea mai mare și mai compactă pădure de tei din Europa și flora specifică de pe luncă și din jurul Dunării. Albina de pe stema comunei vestește această moștenire culturală încă de la intrarea în sat. Însă așa cum povestește domnul Popescu, supraviețuirea stupăritului în Luncavița a fost amenințată de-a lungul timpului de diverși factori. „Producția e tot mai mică. Anul acesta, dacă n-a fost vremea bună, s-a uscat floarea teiului. Mai demult mai ploua și mai creșteau și de altele în pădure, dar acum e uscat.” 

Printre altele, schimbările climatice și-au lăsat amprenta asupra vieții albinelor, apicultorilor și, implicit, asupra practicii apiculturii. Atunci când m-am aventurat să deschid borcanul cu miere, n-am știut că din el se vor revărsa toate aceste probleme structurale care au modificat de-a lungul timpului componența sa. Așa am început să explorez povestea apiculturii din Luncavița, trasând istorii de vieți și ecosisteme în continuă transformare.

Timp de două săptămâni, în perioada 10-22 iulie 2023, am participat la programul de rezidențe interdisciplinare Artă și Antropologie organizate de Asociația Laborator Artistic. În acest timp, am desfășurat o cercetare etnografică exploratorie despre practicile apicole din comună. Pornind de la trei tipuri de experiențe ale apicultorilor – rudele foștilor apicultori din zonă, apicultorii încă activi din familiile cu vechime în stupărit, dar și o perspectivă nouă, cea a noilor apicultori autodidacți, cercetarea mea a explorat relații sociale interconectate cu ecologii în schimbare.

Am realizat, așadar, interviuri semi-structurate și discuții cu aceste categorii de apicultori, cât și vizite în teren, printre stupi. Pentru prima dată, pe teren nu eram doar eu și informatorii mei umani, ci și sute de albine care bâzâiau în jurul meu, încercând să-mi atragă atenția la lucruri care contează și pentru ele. A fost un prim experiment cu etnografia multispecie, încercând să deslușesc modurile în care viața albinelor se întrepătrunde cu cea a localnicilor, modelând și fiind modelate la rândul lor de forțe politice, economice și culturale. M-am raportat la albine ca parte a unei rețele sociale, urmând o abordare bazată pe teoria Actor-Rețea (Actor Network Theory). Asta înseamnă că albinele joacă un rol mult mai important decât simple componente discursive, dar inactive, pentru identitatea locală; ele sunt actori reali, cu o contribuție tangibilă în configurarea țesutului socio-ecologic luncăvițean. 

În acest caz, albinele, prin prezența sau absența lor, producția și imprevizibilitatea lor, fac diferențe în ecosistemul mai larg din Luncavița, inclusiv în comerț, infrastructură, ocupații, dar și în proliferarea vegetației, a oamenilor și a animalelor non-umane. Rezultatele cercetării evidențiază modul în care transformări structurale precum schimbările climatice sau dezvoltarea turismului și a infrastructurii locale reconfigurează dinamicile universului apicol.

Apicultura are o prezență îndelungată în Luncavița. Arealul său cu păduri de tei, flora bogată a bălților din jurul Dunării și câmpurile de floarea soarelui dimprejur au favorizat expansiunea apiculturii, fiind zonă de stupărit pentru apicultorii din zonă cu mult înainte de instalarea socialismului de stat. Mierea și albinele au devenit în timp părți integrate și integrante ale vieții locale, înscrise în identitatea luncăvițeană. Generații peste generații de albine și apicultori au purtat stupinele prin toată regiunea Dobrogei ca într-un soi de transhumanță a mierii, care pornea și se termina tot la Luncavița:

„Primăvara stupii iernau la pădure la Cetățuie, la tei. După aceea plecau direct la salcâm, la hanul Conachi. De la salcâm, se întorceau la tei la Cetățuia, de la tei plecau la floarea soarelui undeva pe lângă Hârșova sau la Insula Mare a Brăilei. Și de la floarea soarelui în general mergeau în Deltă la mentă, la flori de baltă sau mergeau chiar aici pe mal, că la noi era lacul Crapina.”

Cartografierea recoltei, pe care mi-a făcut-o doamna Mirela, 66 de ani – nepoată, fiică și soție de apicultor, a fost o notă comună în majoritatea discuțiilor cu urmași ai familiilor de stupari cu vechime din sat. Aceste puncte de reper predomină în reprezentările colective despre interacțiunile dintre mediu, oameni și albine. Drumul mierii, drum inițiatic pentru fiecare membru al familiei – căci „toată lumea era implicată, noi eram în pădure cu toată familia”, după cum își amintește și doamna Sevastița la aproape 70 de ani – modela nu doar producția apicolă, ci și viața de familie – o familie în care omul se înrudește cu albina. Viața de zi cu zi ia ritmul stupului și orice mișcare e ghidată de bătaia aripilor de albină.

Stupăritul a fost o sursă de mândrie locală pentru luncavițeni mai ales în timpul regimului comunist. Printre puținele activități agricole necolectivizate în zonă, apicultura oferea un statut special celor ce o practicau. Recunoașterea contribuției apiculturii la productivitatea agricolă a fost crucială pentru practicarea stupăritului. Mierea devenise o monedă de schimb valoroasă în economia locală, contribuind la acumularea capitalului în diverse forme – zahăr, transport, teren, respect:

„Pe timpul lui Ceaușescu lumea nu avea zahăr, dar noi aveam. Ne dădeau la schimb chiar și niște turte de zahăr ca să dăm la albine.”  Doamna Sevastița

În familia soției domnului Răzvan, 64 de ani, apicultura este o „afacere de familie” de multe generații, iar în perioada socialistă mierea le-a adus multe privilegii:

„În anii ăia le ofereau transport subvenționat CAP-urile în ideea în care veneau și polenizau culturile, știau și ei că fac bine. Era independentă activitatea, nu trebuia să dea nimic înapoi. (…) Pe vremea lui Ceaușescu erau foarte respectați, foarte bine văzuți, erau cineva, se cunoșteau și banii. Kilogramul de miere echivala kilogramul de brânză” – Răzvan, 64 de ani, apicultor secundar

Chiar dacă apicultura a rămas o bornă în ecosistemul Luncaviței și după căderea comunismului, profesia s-a devalorizat în timp și a pierdut practicieni, mai ales în ultimii ani, din cauza dificultăților de producție, transport, comercializare, a lipsei de sprijin instituțional, a birocratizării ocupației, dar și din cauza diminuării capitalului simbolic în rândul comunității locale. Albinarii nu mai au același statut social în comunitate, mai ales din cauza obstacolelor economice întâmpinate în profesarea apiculturii. Competiția pe piața mierii a crescut radical, făcând tot mai dificilă supraviețuirea fără o mobilizare solidă a resurselor, mai ales apicultorii la început de drum. În același timp, valoarea mierii a scăzut semnificativ din cauza factorilor precum conflictul din Ucraina, de unde mierea se vinde acum la sub-preț, după cum mi-a explicat domnul Popescu. 

Pentru unii respondenți, mierea a ajuns mai degrabă un fel de monedă de schimb în economia informală, pentru prestarea unor servicii, așa cum mi-a spus domnul Răzvan: „N-am vândut anul acesta nici un borcan de miere, am dat până acum 10 borcane degeaba”.  

Apicultura nu mai e o ocupație principală pentru locuitorii Luncaviței, ci a devenit „un venit pe lângă ce muncești”, o plasă de siguranță într-o lume a incertitudinilor. Un stimulent din prezent pentru potențialii doritori, dar necunoscători într-ale stupăritului, este posibilitatea accesării fondurilor europene: 

„Mai sunt oameni care fac și acum. Au cumpărat stupi, au făcut proiect, au luat bănuții. Unii s-au ținut de treabă, chiar băieți tineri la care părinții n-au avut nicio treabă cu apicultura.” Domnul Popescu

Fondurile nerambursabile au fost piste de lansare pentru unii apicultori antreprenori din sat. Totuși, în percepția respondenților persistă reticența față de aceste programe, care se naște dintr-o nesiguranță în ceea ce privește abilitatea de a se adapta la normele și cerințele birocratice stricte ale acestor tipuri de fonduri, care deseori dublează volumul de muncă. Deși util, acest ajutor financiar nu substituie eforturile considerabile și dedicarea necesare pentru a face sustenabilă apicultura, ba din contră, pare să îngreuneze procesul. De menționat și faptul că apicultorii „hobby-iști”, precum domnul Mirel, 44 de ani, care a început din pură curiozitate, întâmpină obstacole asociate procesului de învățare pe cont propriu și lipsei unei platforme de sprijin colectiv – cum era cazul familiei sau comunității locale.

Efectele dăunătoare ale schimbărilor climatice au pătruns și în borcanul cu miere, alterând atât direct, cât și indirect viața albinelor și a apicultorilor. Provocările structurale își lasă amprenta asupra reușitei inițiativelor apicultorilor, iar aceștia au nevoie de multă reziliență pentru a continua, indiferent dacă sunt la început de drum sau practică stupăritul de mult timp. Încălzirea globală scurtcircuitează viața stupinei și, implicit, producția apicolă. Literatura de specialitate evidențiază modurile în care schimbările climatice provoacă neconcordanțe spațiale și temporale între polenizatori și resursele lor alimentare florale. În primul rând, creșterea temperaturilor reconfigurează cronologia sezoanelor de înflorire ale multor specii de plante, fie prin modificarea datei de începere, fie prin scurtarea sau prelungirea perioadei de înflorire. Totodată, habitatele mai multor specii de plante au de suferit din același motiv. Stuparii luncavițeni demonstrează vigilență față de toate aceste schimbări structurale, fiind conștienți de consecințele negative asupra stupinelor. 

 „Nu mai e vreme bună pentru albine acum, iernile sunt prea calde. Ele iarna trebuie să stea ghem și să hiberneze împreună, ori de la căldură ele se activează și mișcă și atunci mor.”  Domnul Mirel

Activitatea de hibernare și creșterea puietului în stupii albinelor este profund sensibilă la schimbările de temperatură din mediul ambiant. Domnul Mirel a pierdut multe familii de albine în trecut din cauza unor boli și a depus eforturi considerabile pentru a-și reface stupina. Însă străduințele sale nu par să dea roade, în condițiile în care temperaturile anormal de ridicate pe parcursul sezonului rece afectează negativ sănătatea stupinei. Majoritatea respondenților se simt descumpăniți în fața acestor constrângeri externe asupra cărora nu simt că pot interveni.

 „S-a schimbat nivelul de producție tot din cauza climei, s-a încălzit și e secetă. Cel puțin noi cei din Luncavița avem o explicație: înainte apa de la Dunăre se revărsa până la marginea satului, de la șoseaua asta care duce până la Galați, de la Dunăre încoace era apă, apa se evapora, se forma un nor și ploua. Acum au îndiguit, e numai firul Dunării. Nu se mai formează vapor, nu se mai formează nor, nu e nimic, nu mai plouă.” – doamna Popescu

Îndiguirea Dunării a fost un eveniment care a marcat viața întregului ecosistem luncavițean, inclusiv pe cea a albinelor. Dunărea se revărsa în fiecare primăvară, inundând lunca, aducând apă proaspătă și bălți. În vară se retrăgeau apele. După căderea florilor de tei, stupii se mutau în baltă, pe pășuni unde răsăreau felurite soiuri de flori precum lemnia, pălămida, trifoiașul. Pentru localnici, acest fenomen al revărsării și retragerii Dunării era o sursă de pește proaspăt, și odată cu fertilizarea câmpiilor inundate – o sursă de miere.

După îndiguirile din perioada socialistă, Dunărea a încetat să se mai reverse înspre oameni. Terenurile inundabile au fost transformate în zone de agricultură la scară largă. În teorie, acest amplu proiect național de modernizare socialistă urmărea sistematizarea și industrializarea agriculturii și, ca rezultat, creșterea producției agricole. Însă în practică, desecarea bălții la Luncavița pentru obținerea de teren agricol a lăsat goluri prea mari în relația omului cu natura. Îndiguirea a intervenit invaziv în echilibrul ecosistemului luncavițean, întrerupând pulsul natural al vieții de zi cu zi dat de inundațiile sezoniere ale Dunării. Ritmul cotidian dictat de fluxurile apei și-a redus radical tempoul, întrucât ocupațiile asociate bălții s-au redus până la dispariție:

 „La noi, pe timpuri venea apa, era în baltă apă până la marginea satului și toată lumea trăia din pescuit și stupărit. Indiferent ce făceai, seara te duceai și prindeai cu plasa, cu undița, cu ce prindeai.” – Domnul Popescu

Acum în baltă se mai practică doar ocazional stupăritul. Unii apicultori locali își mută stupii pe malul bălții după ce se încheie perioada florii-soarelui, fiindcă „mai rămân așa niște plante; izma, tot felul de buruieni, ciulini; am scos o miere incredibilă din flori de baltă”, după cum mi-a spus domnul Răzvan. Mai mult, așa cum explica doamna Popescu, desecarea bălții din Luncavița a dus și la pierderea micro-climatului local ploios în zonă, vital pentru activitatea apicolă. Cercetătorii Marie Van Espen et. al. atrag atenția asupra faptului că mai ales pădurile sunt afectate de stresul termic. Un climat secetos reduce abundența florală, scăzând producția și disponibilitatea polenului și a nectarului. Iar cazul pădurilor de tei de la Cetățuia confirmă acest lucru – în acest an, sezonul de tei a fost scurt și neproductiv față de abundența cu care pădurea Valea Fagilor i-a obișnuit pe apicultori de-a lungul timpului.

Cetățuia este un loc emblematic pentru tradiția apicolă din zonă. Poartă spre rezervația naturală Pădurea Valea Fagilor, Cetățuia și-a câștigat renumele de habitat al apiculturii, atrăgând stupari din toată țara. Deși ajunsesem la Luncavița chiar spre finalul recoltei de tei, era în continuare plin de mașini venite din toate colțurile țării, de la Maramureș la Prahova și de la Neamț la Gorj. Seara de seară traficul se întețea, fiindcă apicultorii plecau să-și mute stupii la floarea soarelui sau în Deltă. Acest flux era considerat problematic de respondenții cu istoric apicol în familie, atât pentru producția locală de miere, cât și pentru viața stupinelor. „Când sunt stupi mulți și nici teiul nu prea merge, nu au miere în ladă albinele”, îmi explica îngrijorată doamna Popescu în timp ce colecta mierea de pe o nouă ramă pentru a o adăuga în centrifugă.

Observația ei atrage atenția asupra suprapunerii de factori care vulnerabilizează albinele: supraaglomerarea stupilor, schimbările de mediu și climă, turismul intensificat – pe scurt, influența omului. Aceasta confirmă necesitatea subliniată de literatura de specialitate a unei abordări holistice privind forțele politice, economice, sociale și de mediu care modelează contextul apicol.

Ceea ce cronicizează și mai mult vulnerabilitatea apicolă este și modul în care paradigmele dezvoltaționiste câștigă în lupta cu conservarea. Deși pădurea Valea Fagilor este o arie protejată de interes național, zona a devenit accesibilă prin șoseaua construită recent care duce spre Constanța. Vizitam stupii domnului Mirel într-o seară la Cetățuia, însă conversația noastră era întreruptă constant de vuietul camioanelor care treceau la doar câțiva metri de noi. Zumzăitul albinelor era înfundat de zgomotul traficului. „Înainte nu treceau mașinile pe aici pentru că nu era șoseaua făcută. Acum trec mașini mari cu cereale, cu piatră, nonstop.” 

Apariția acestui tip de infrastructură în mijlocul unei rezervații naturale și-a lăsat amprenta asupra sutelor de familii de albine pe care Valea Fagilor le adăpostește. Dacă inițial Cetățuia era pentru apicultorii din sat un loc de pus stupii în perioada înfloririi teilor, acum numeroase pensiuni se ridică din pădure, dimpreună cu restaurante cu meniuri „McDonaldizate”. Acest apendice al Luncaviței s-a transformat într-o stațiune emergentă, care aduce diverși musafiri poftiți mai mult sau mai puțin în viața albinelor. Poluarea provocată de noile forme de mobilitate, precum turismul intens în zonă, prezența unui drum județean asfaltat prin mijlocul rezervației naturale și afluxul apicultorilor din întreaga țară atrași de teii din Valea Fagilor, sunt elemente disturbatoare pentru activitatea albinelor și, implicit, pentru practicarea apiculturii.

Natura nu rămâne niciodată inertă la intervenția umană, iar povestea stupăritului în Luncavița stă mărturie în acest sens. Indiferent dacă e vorba de îndiguire, modernizare sau dezvoltare prin turism și infrastructură, toate acestea contribuie la scindarea simbiozei dintre om și natură; în cazul nostru – dintre om și albină. Apicultura, activitate înscrisă în identitatea Luncaviței de decenii, a prosperat în zonă tocmai datorită unor condiții ecosistemice care i-au făcut pe localnici să „trăiască mediul”, nu doar să trăiască „în” mediu, așa cum arată conceptul de mediu trăit (lived environment), propus de antropologul Tim Ingold. 

Modurile în care relația schimbătoare dintre mediu și oameni a vulnerabilizat albinele și apicultura trebuie chestionate cu o doză de reflexivitate multi-specie – adică cu grijă și atenție la celelalte forme de viață care ne înconjoară. Există multe direcții în care acest demers exploratoriu de cercetare ar putea fi extins pentru o înțelegere mai profundă a tuturor planurilor – fie ele climatice, economice, sociale, politice – care pot interfera cu universul apicol din Luncavița. Albinele nu sunt doar pioni tăcuți într-un joc ecologic, ci parteneri activi, a căror suferință și adaptare sunt mărturii ale unor transformări profunde ce reverberează în comunitățile noastre. Abordarea multispecie recunoaște agentivitatea entităților non-umane, tratându-le ca pe subiecți capabili de reacție și adaptare la schimbările din mediul înconjurător, și nu ca simple obiecte inerte. 

Cu atenția pe care am acordat-o albinelor în teren, am reușit să înțeleg cum se poziționează și ele față de noile provocări ecosistemice. Scăderea producției de miere, vulnerabilitatea crescută la boli, reducerea duratei de viață și migrația spre alte zone sunt manifestările lor reacționare față de schimbările din zona Luncaviței. Prin apropierea de viața albinelor, modul în care vedem plantele, apa, mediul, dar și oamenii și comunitățile lor, se schimbă. Această cercetare ne invită să înțelegem mai intim acest proces de co-design al lumii (world-building) între oameni și albine, între natură și cultură.