Am ajuns la Luncavița, un sat din județul Tulcea, situat între Galați și Isaccea, cu o idee vagă despre cercetarea pe care urma s-o realizăm. Tot ce știam era că satul, odată situat pe malul unei vaste bălți formate de Dunăre, acum se afla în mijlocul câmpiei, în urma îndiguirii fluviului și desecării bălții în anii ‘80. Cu această idee sumară în minte am pornit în explorarea urmelor bălții, într-o după-amiază dogoritoare de sfârșit de august.

Pe ulițele asfaltate ale satului circulau necontenit camioane. Uscăciunea, praful și căldura nu aminteau nicidecum de o fostă localitate lacustră. Totuși, un imaginar al bălții răzbătea din fotografiile ce acopereau stațiile de autobuz, care prezentau o lume deltaică plină de apă, verdeață și stuf. Vizavi de una din aceste stații se afla o veche casă în paragină pe care fuseseră pictate două ample peisaje lacustre. Apropiindu-ne, am fost surprinși de apariția subită a unui localnic din casa pe care o credeam nelocuită. „Ne-au luat raiul!”, ne spune el fără să-l întrebăm nimic, arătând către unul dintre tablouri. În zilele ce au urmat, cuvintele „rai” și „paradis” aveau să apară constant în discuțiile cu localnicii, deschizându-ne astfel calea către imaginarul și nostalgiile lacustre ale luncavițenilor.

Am petrecut două săptămâni pe teren în Luncavița, găzduiți în cadrul proiectului „Artă și Antropologie”, care și-a propus realizarea unor cercetări interdisciplinare prin intermediul unei serii de rezidențe. Interesele de cercetare ale artiștilor și ale antropologilor s-au suprapus, s-au influențat reciproc și s-au coagulat în cadrul expoziției „Aici a fost cândva o apă”, prezentată la Muzeul Țăranului Român în septembrie 2023.

Pe parcursul rezidenței am făcut observație participativă, am realizat interviuri semi-structurate cu localnici și am avut discuții spontane pe uliță, la piață, la magazin și în curtea în care eram găzduiți. Localnicii ne-au oferit și tururi ghidate ale bălții și ne-au arătat tehnici de pescuit. De asemenea, am participat la ateliere cu copiii din sat, în cadrul cărora aceștia au realizat obiecte din hârtie și lut pe care le-au folosit într-un joc menit să îi implice în imaginarea unui ideal fantastic al satului în care trăiesc. Cu această ocazie, am putut afla și de la ei felul în care se raportează la baltă.

Cercetarea noastră a început astfel să prindă contur, urmărind, pe de-o parte, „eco-nostalgiile” luncavițene determinate de pierderea paradisului pe care balta îl reprezenta pentru localnici și, pe de altă parte, felul în care această pierdere a transformat viețile oamenilor. Mergând pe urmele tot mai rare ale fostelor produse ale bălții – peștele și papura, am realizat o cartografiere a transformărilor materiale ale bălții și a temporalităților luncavițene răsturnate prin pierderea pulsului natural dat de inundațiile sezoniere ale fluviului, cu care localnicii își duceau existența în simbioză.

*Numele localnicilor au fost schimbate.

Mergem timp de jumătate de oră cu domnul Neagu – fost pescar din sat în vârstă de 67 de ani, acum fermier crescător de animale – pe un drum prăfuit de pietriș înspre Dunăre și dig. Drumul este străjuit de câțiva plopi și lanuri uscate de floarea soarelui. Pe dreapta se desfășoară câteva semne de circulație ruginite, în timp ce în stânga curge canalul principal de irigare-desecare din baltă. După ce trecem de câteva stâne de oi, ajungem la dig. În capătul canalului se află o stație de pompare care în perioadele secetoase împinge apă din Dunăre în canal prin niște conducte imense, pentru irigare, și viceversa – din canal în Dunăre, pentru desecare, în perioadele ploioase, într-un continuu balans al apei menit să țină balta sub control.

Lăsăm în urmă stația și mergem pe dig, paralel cu Dunărea. În stânga, între dig și fluviu, câteva sălcii sunt ultima mărturie a unei păduri care se întindea cândva pe toată balta. Pe partea dreaptă, însă, locul lor a fost luat de o plantație de plopi a Romsilva, așezați în aliniamente regulate. Digul împarte lumea bălții în două, reliefând peisaje distincte: spre Dunăre se găsește lumea semi-lacustră a fostei bălți, care încă se inundă atunci când crește apa, un spațiu liminal ce amintește efemer de ghiolul cel mare. Pe partea opusă, se întinde spațiul controlat al unei vaste câmpii parcelate rectangular, în care apa se mai găsește doar în spațiul canalelor drepte ce brăzdează pământul.

„Aici era o baltă. O baltă care aproviziona cu pește până și Bucureștiul, dar prin ‘86-‘87 s-a îndiguit. Ceaușescu, cu suprafața de teren arabilă, a îndiguit. Dar dacă s-a îndiguit, în loc să lase ce trebuiește și cum a lăsat-o bunul Dumnezeu pe balta asta, să hrănească toată lumea, plus ecosistemul care se producea aici și toate frumusețile – că era a doua deltă din țara asta –, ni l-a luat. Și acum, vedeți, este piatră, șosea. Pe unde mergea barca, acum merge mașina.”

Antropologii Ștefan Dorondel și Cristina Posner au scris despre visul statului socialist de a elimina zonele mlăștinoase, considerate neproductive, și de a le transforma în terenuri agricole. Mai mult, potrivit lui Dorondel și Stelu Șerban, zonele umede au fost întotdeauna respingătoare pentru stat, care le-a văzut ca focare de infecție, infestate de țânțari și malarie. Cei doi autori arată că proiectele de controlare a naturii au reprezentat adevărate proiecte naționale de creare a unui stat modern și a unei economii care să reflecte ideile contemporane privind dezvoltarea. 

Îndiguirea Dunării și desecarea zonelor de luncă se subsumează astfel proiectului modernist mai amplu de corectare și controlare a naturii, al cărui apogeu a fost atins în Europa de Est de către statul socialist. Aceste tehno-politici top-down (impuse de sus în jos, dinspre stat către populație) au ignorat cunoștințele autohtone de trai amfibiu ale oamenilor – cu apa și cu pământul laolaltă – și au produs schimbări profunde în viața și economia localnicilor din zonele astfel reglementate, precum la Luncavița.

Trăind de generații între apele mâloase ale bălții, localnicii din Luncavița dezvoltaseră un stil de viață lacustru, semi-nomad, a cărui temporalitate era dictată de inundațiile sezoniere ale Dunării. Aceste inundații erau lipsite de orice sens cataclismic și erau generatoarele recurente ale resurselor economiei locale: peștele și papura.

Primăvara, balta se umplea cu apele revărsate ale Dunării, în care peștii veneau să își depună icrele, ne povestește Neagu în fața casei din baltă, veche de 130 de ani, în care a locuit când lucra la Piscicola. Aici își amintește cum, de pe prispa casei, putea prinde peștele direct cu minciogul (mică plasă în formă de coșuleț, prinsă de un băț). Nelu, fost pescar profesionist din localitate, acum pensionat, ne-a povestit cum, la retragerea apelor din baltă, peștele era prins cu garduri și saci, care se amplasau pe canalele prin care apa se retrăgea în fluviu, blocând retragerea peștilor mari, însă permițând puietului să fie dus de ape înapoi în Dunăre, unde să se dezvolte.

Vara, când se retrăgeau apele, în baltă coborau de la pădure ciobanii cu oi și apicultorii cu stupi, într-o migrație anuală multi-specie despre care ne-a povestit detaliat Cristina, una dintre ultimele două împletitoare de papură din sat. Familia ei avea în baltă târle în care își aduceau oile vara pentru a paște în culare, adică papura și stuful proaspăt crescute la marginea bălții. Acolo locuiau cu animalele toată vara. Sus, în cerdacul târlei, sora Cristinei dormea „pe un pat de haine vechi”. Acolo se jucau când erau copii, făcându-și leagăne din ramurile sălciilor care împădureau atunci balta:

„Noi ce făceam, toată ziua ne jucam. Făceam din sălcii. Erau sălcii multe și frumoase, verzi. Și apucam câte un mănunchi de salcie dintr-o parte, un mănunchi din altă parte, că ele sunt aplecate, și le înnodam aici jos și ne făceam leagăn. Și noi toată ziua ne dădeam în leagăn.” 

Când târlele se umpleau de apă la următorul sezon de inundații, așteptau până la retragerea apelor și reveneau cu animalele la structurile construite, care între timp se uscau. 

Tot acest ritm a fost întrerupt de îndiguire și de desecarea bălții. Viața lacustră semi-migratoare a luncavițenilor s-a transformat într-o viață de șes, iar ocupațiile asociate bălții s-au redus până spre dispariție. Acum în baltă se mai practică doar agroindustrie, păstorit și, ocazional, stupărit. Acest lucru a produs dezechilibre sociale importante, căci, după cum ne spune Neagu, de pe urma desecării profită foarte puțini oameni foarte mult. Întreaga suprafață este concentrată în mâinile câtorva persoane influente care fac profit din fondurile europene pentru agricultură. Spre deosebire de realitatea agroindustrială de azi, în perioada „lacustră” apele mâloase cu peștele lor aparent inepuizabil erau o resursă în special pentru familiile precare, ce puteau merge să pescuiască pentru a avea ce mânca. „Peștele era mâncarea săracilor, acum e mâncare de lux.” este o replică ce ni se spune recurent.

Mai mult de-atât, desecarea bălții în scopul obținerii de teren agricol a avut ca efect secundar pierderea unui microclimat local ploios dat de amplasarea geografică a localității între baltă și dealuri acoperite de vaste păduri de fag și tei. Nelu ne povestește că la Luncavița aveau ploi încontinuu, întrucât „se făcea un curent între baltă și pădure și ploua mereu. Nu exista seceta asta. Ploua câte două săptămâni mărunt și nu erau răpăieli d-astea care nu intră în sol”. Ploile constante, care au dispărut și au fost înlocuite de secetă persistentă, sunt un subiect recurent în discuțiile cu localnicii, care dovedesc o experiență directă a schimbărilor climatice, o cunoaștere empirică, nemediată, rezultând din traiul în și cu balta. Ca o ironie, corectarea naturii în scopul transformării mlaștinilor „nefolositoare” în teren agricol pare să fi adus cu sine chiar seceta care dăunează agriculturii pentru care s-a corectat.

Amintirea unui mediu înconjurător în care viața se desfășura diferit și reprezentarea pozitivă a acestui trecut, dar și apariția unor acțiuni de conservare sau de recuperare sunt fenomene tot mai prezente în contextul transformărilor climatice și a distrugerii unor ecosisteme.Aceste manifestări au devenit un obiect de studiu în sine, cunoscut sub denumirea de eco-nostalgii. Antropologii Olivia Angé și David Berliner au editat, sub numele de „Ecological Nostalgias”, o colecție de reflecții antropologice ale mai multor autori, care scot în evidență ceea ce diferențiază eco-nostalgiile de alte tipuri de nostalgie: sunt în același timp spațiale și temporale, permit o discuție despre binomul natură-cultură, și au o dimensiune creatoare, generatoare de acțiune.

În discuțiile cu locuitorii luncavițeni a răzbătut regretul pierderii bălții atât ca dimensiune spațială, cât și temporală. Îndiguirea capătă valoarea unui eveniment major, a unui punct de cotitură. Amintirile se deapănă din vremurile de dinainte și de după îndiguire. Spațiul pierdut nu este evocat doar în amintirile locuitorilor comunei, ci este prezent vizual în comună și în mediul online. Refugiile de autobuze sunt decorate cu imagini care înfățișează vechea baltă, pe una dintre cele mai vechi case din localitate, aflată într-o stare avansată de deteriorare, se află 2 picturi murale înfățișând balta înainte de îndiguire, iar site-ul primăriei are o colecție de fotografii „de dinainte”, strânse printr-un apel către locuitori.

Totodată, nostalgia acestor amintiri poate fi deconstruită în dimensiuni naturale și culturale. Balta a oferit un spațiu natural definit de o anumită geografie, o biodiversitate a faunei și florei. Iar acestea au favorizat și întreținut o serie de practici culturale precum pescuitul și tot ce ține de comerțul, conservarea și consumul peștelui, utilizarea papurii și a stufului, creșterea animalelor domestice în baltă etc. Odată ce spațiul s-a transformat, practicile culturale au suferit mutații la rândul lor.

Într-o zi de vineri ne-am trezit dis-de-dimineață să mergem la piață. Auzisem că vinerea vine o rulotă de la Tulcea la ora 7, când se deschide piața, și că oamenii se îmbulzesc să apuce pește. La prima oră eram și noi acolo, unde am reperat imediat rulota albastră care venea de la Sarichioi, însă în jurul mașinii era pustiu. Aveam să aflăm ulterior, de la Nelu, că localnicii sunt sceptici în legătură cu prospețimea peștelui plimbat cu rulota frigorifică prin mai multe sate și amestecat – pește vechi cu pește proaspăt. 

Cu Nelu am petrecut o după-amiază împletind noduri de plase pescărești. Chiar și pensionat, merge cu barca în continuare ca ajutor de pescar și ne spune că are dreptul la 5 kilograme de pește pe zi din captură, pe care cel mai adesea îl dă la schimb „mai mult pentru udătură”, pentru că nu mai poate face afaceri din cauza vârstei: „E muncă multă, tragi la rame de te rupe spatele”. Cel mai mult insistă pe necesitatea legării corecte a plaselor, ceea ce a deprins de la vechii pescari cu care și-a făcut ucenicia. Încearcă să transmită și el mai departe aceste cunoștințe, deși crede că asistăm la ultima generație de pescari. 

Mulți dintre cei cu care am vorbit au povestit despre cum se conserva peștele prin uscare și cum, ulterior, în timpul iernii, era gătit fript sau sub formă de rasol – un fel de tocană cu cartofi și cu mămăligă alături. Printre cuvintele lor răzbătea parcă aburul mâncării fierbând pe sobă. Astăzi, nimeni nu mai usucă pește în afară de Nelu. El continuă să o facă în fiecare toamnă, „când nu vine musca” și când peștele prinde grăsime și greutate. Nu ne-a mirat că Sandu, un vecin al gazdelor noastre, ne-a spus că n-a mai mâncat tocană din pește uscat de ani de zile.

În ciuda faptului că materialele turistice ale Primăriei Luncavița vorbesc de 40 de pescari în localitate, aflăm de la mai mulți localnici că, în realitate, mai există șase. La aceștia mai apelează pentru pește cei câțiva cunoscuți ai lor. Cine nu are iscusința pescărească a lui Nelu și nici nu îi cunoaște pe pescari găsește cu dificultate pește de Dunăre în sat. În afara peștelui riscant din piață, în magazine se găsește doar pește oceanic congelat. 

A funcționat în sat o pescărie, a cărei firmă decolorată stă pe o casă abandonată, dar aflăm că s-a închis după două săptămâni pentru că pescarul nu prindea suficient pește. Cel mai apropiat pește de încredere se găsește acum la Tulcea, Măcin sau Galați. Astfel, dacă Neagu ne arăta că, înaintea desecării, „balta asta avea o pondere și așa pește avea că aproviziona județul Tulcea, Galațiul, Brăila, care erau mari mâncători de pește”, în prezent are loc o inversare a acestui traseu al peștelui – luncavițenii cumpără pește din orașele pe care anterior le aprovizionau.

Totuși, activitatea pescuitului nu a dispărut de tot în Luncavița, ci a suferit transformări în noul context social și ecologic. Am fost într-o seară la Dunăre să pescuim cu Sandu, funcționar, antreprenor, dar și pescar amator în vârstă de 37 de ani. Ne-a explicat faptul că are permis de pescuit sportiv și poate folosi 4 lansete, dar că și soția și copiii săi au permise. Când am ajuns noi, aveau aproximativ 10 lansete înșirate pe malul Dunării. Am ales totuși să stăm deoparte, neavând niciun permis și având deja interacțiuni cu poliția de frontieră. 

Totuși, nu captura părea cea mai importantă parte a serii – nu prinseseră oricum decât o plătică mică. Adunați în jurul unui foc, la o boxă cu multe lumini colorate, într-o atmosferă disco-pescărească, mai multe familii și prieteni ascultau muzică la un volum care acoperea zgomotul vapoarelor ce așteptau să încarce în portul Reni, în Ucraina. Veselia acoperea războiul de pe țărmul vecin. L-am lăsat pe Sandu să-și petreacă weekendul la pescuit și ne-am întors pe lângă canalul înțesat de alți pescari sportivi veniți cu corturi, grătare, lansete cu lumini colorate și clopoței de atenționare. Sandu s-a întors ziua următoare cu un biet șalău, explicând că șirul de vapoare de pe Dunăre, cauzat de invazia Rusiei în Ucraina, sperie peștii și afectează capturile.

În Luncavița, așadar, realitățile piscicole s-au transformat sub un dublu aspect. Pe de-o parte, dispariția peștelui, pricinuită de dispariția locurilor de înmulțire în baltă, a determinat o scădere a numărului pescarilor și o migrație inversă a procurării peștelui. Pe de altă parte, reglementările privind permisele de pescuit nu mai permit ca peștele să fie privit ca o resursă inepuizabilă, accesibilă mai ales categoriilor precare, și creează în rândul localnicilor o nouă categorie – a pescarului sportiv, scoțând în afara legii pescuitul asociat subzistenței. Într-un fel de a îmbina utilul cu plăcutul, acest nou tip de pescuit capătă o latură de loisir (relaxare), practicat în special în timpul liber și într-o atmosferă detașată.

O altă formă de manifestare a eco-nostalgiilor care se distinge – regretul față de dispariția sau împuținarea anumitor specii ca peștele, salcia, papura, stuful – scoate la iveală o relație afectivă între om și specii non-umane, adesea adusă la suprafață printr-o serie de amintiri senzoriale. Chiar și evoluția saltelelor pentru pat, descrisă de Rodica – în vârstă de 70 de ani, împletitoare de papură alături de sora sa, Cristina – este însoțită de o senzorialitate tactilă și olfactivă:

„Când eram copilă erau paturile.. nu erau cu saltea, nici de paie. Pe urmă au apărut cu paie. Exact cum ar fi canapeaua asta, 4 țăruși, pe invers niște bucăți de lemn. Țărușii ăia bătuți în pământ. Și puneau rogojina (n.a. din papură) așa, și pe pat și pe perete. Când ne sculam numai frumusețe de semne de rogojină aveam. Pe urmă au apărut saltele de paie, ca un sac mare umplut cu paie și era pat cu saltea, nu cu rogojină. Era lumea mult mai sănătoasă. Erau unii care puneau iarbă, se numea la noi mălăiață. Este și acum. Avea un miros.. Dacă dormeai pe aia, era ceva de nescris mirosul ăla. Uscată. Era și mai moale față de paiul. Pentru că creștea grâul cât omul și era și paiul de la spic mai gros. Dar acum nici spic nu mai crește dacă nu plouă. Și era mai țepenel și avea ocazie să te mai ghiordească pe oase. Dar mălăiața era foarte moale.”

Un alt aspect pe marginea cărora Rodica și Nelu au reflectat a fost evoluția materialelor folosite la construirea caselor și impactul acestora asupra confortului. Amândoi au deplâns faptul că acoperișurile acoperite cu stuf și papură au fost înlocuite cu cele din tablă și că pământul folosit la ridicarea pereților a fost înlocuit cu bolțari sau BCA, iar acest lucru a dus la o izolare mai proastă și la temperaturi mai ridicate în case vara. Casa învelită cu papură și stuf era „minunea lui Dumnezeu” ne-a spus hotărât Nelu, aducându-și aminte de răcoarea de altădată din interior.

Este povestea despre 20 de ani de lucru la una dintre „secțiile” de împletire a papurii din Luncavița, proprietăți ale Statului, care au funcționat până la Revoluție. Este și o poveste despre abundența unei resurse până la momentul construirii digului, o resursă cu multiple utilizări, de la rogojini, la coșnițe, de la pernuțe de pus între ramele din stupi, la acoperirea caselor. Dar și motivul pentru care în aproape orice gospodărie cineva știa să lucreze cu papura, obiectele fiind folosite în viața de zi cu zi: rogojinile acopereau podeaua sau erau folosite ca saltea pentru pat.

Ultimii 34 de ani spun povestea unor transformări ecologice, economice și sociale: împuținarea papurii, privatizarea acestui meșteșug și transferuri de capital cultural pe fondul unei revitalizări a produselor „tradiționale”. Digul a dus la diminuarea acestei materii prime, iar schimbarea sistemului politic și economic – la privatizarea prelucrării ei. O afacere privată a funcționat o vreme, până în 2007, cu materie primă adusă din alte părți.

Despre papură, când și cum e cel mai bine să o tai, cum să o pregătești pentru împletit și cum să faci un coș, ne-au povestit Rodica și Cristina, surorile din Luncavița, singurele care se mai ocupă cu așa ceva în localitate. Rodica este o prezență energică, căreia îi place să povestească, să glumească și să reflecteze adesea la trecut și prezent. Pe de altă parte, Cristina vorbește domol și este atentă la emoții, la alți oameni și la diverse situații.

În vârstă de 70, respectiv 67 de ani, ele și-au petrecut prima jumătate de viață într-o comună înconjurată de apă, stuf, papură și sălcii, iar cealaltă jumătate în aceeași comună, însă cu un peisaj complet schimbat. Amândouă au lucrat la „secție”. Acum lucrează fiecare la casa ei și își împrumută calapoadele pentru coșuri și pentru papuci.

Cu Rodica, cea care a avut inițiativa de a se reapuca de acest meșteșug, ne-am întâlnit într-o dimineață călduroasă de august pe prispa casei sale. Am fost luați prin surprindere de ușurința cu care au început discuția și apoi demonstrațiile. Aveam să aflăm destul de repede că ea și sora ei sunt obișnuite cu prezența la târguri și evenimente, dar și cu demonstrații de împletit. Rodica ne-a întrebat dacă urmează să o filmăm și chiar ne-a sugerat la un moment dat un unghi mai bun de filmare în timp ce ne arăta cum se face un coș.A învățat de mic copil să împletească papura de la tatăl său, care lucra la secția din sat. Fiecare avea o normă de rogojini, iar lumea lucra toată iarna ca s-o îndeplinească. Mare parte a producției era destinată exportului. Cele locale aveau întrebuințări precise: „Rogojinile făcute la C.A.P. le folosea la construcții – înveleau mortarul, prin geamuri, prin uși, ca să astupe curentul în locurile unde lucrau muncitorii”.

„Am rămas unicele în tot județul care mai facem așa ceva”, ne spune Cristina. Mai fusese o doamnă în Mahmudia, cu care Rodica s-a împrietenit la un eveniment din Constanța, dar care a murit de curând. Tot de curând, o altă doamnă din Sulina, care în trecut a fost șefă la secție, s-a reapucat de împletit, iar pentru acest lucru a apelat la Rodica pentru a-i reaminti tehnici și modele.

„Mai găsim când și când câte un măldărel de papură, că așa îi spunem noi, maldăr, nu snop”

Deși papura este rară acum în Luncavița, meșteșugul împletitului ei supraviețuiește în localitate prin Rodica și sora sa, Cristina, după ce și-au găsit o sursă de materie primă la 40 km distanță. Administrația locală le susține cu transportul, într-un proiect de reconstrucție a identității comunei prin recuperarea practicilor tradiționale.

În timp, obiectele realizate de cele două surori s-au diversificat în funcție de cerințe și trenduri. Rogojinile sunt folosite pentru plajă sau pentru proiecte de decorațiuni interioare, dar fac și papuci (după ce au luat calapoduri de la un fost cizmar), coșuri cu diverse întrebuințări, pălării de soare etc. La Cristina acasă am văzut un coș cu un model colorat în roșu și albastru. Ceea ce am crezut inițial că sunt fire vopsite de papură s-a dovedit a fi papură împletită cu fâșii de pungi colorate, o a doua viață dată plasticului, fără vreo etichetă de sustenabilitate sau reutilizare.

Soțul Rodicăi a fost invitat să ne arate târpanul, o unealtă între seceră și coasă, cu care se taie papura și stuful în baltă. Am învățat că perioada potrivită de tăiere a papurii este după prima brumă, în octombrie sau noiembrie. De asemenea, e important să o tai cât mai de jos din apă, ca să ai material suficient de lung cu care să lucrezi. Astfel de informații au fost transmise și noului furnizor, doamnei din Sulina și fondatorilor proiectului „Moara de hârtie” de la Comana, jud. Giurgiu, care au venit în vizită la Luncavița pentru a învăța despre acest meșteșug. Apoi și Rodica i-a vizitat la Comana.

Piesă cu piesă am construit imaginea unui întreg circuit de transfer de capital cultural, de cunoștințe și îndemânări în care cele două surori joacă rolul de nod central. Se adaugă prezența lor frecventă la expoziții sau târguri la București, Tulcea, Constanța. Sau în ateliere cu copiii din Luncavița. Pentru amândouă, continuarea acestei ocupații nu înseamnă doar un venit suplimentar, ci o sursă de capital simbolic și de prestigiu, reprezentând o parte din identitatea lor. În plus, este și o modalitate de a-și menține un echilibru mental:

„Tot timpul numeri. Creierul nu stă. Că vecina din partea asta venea la mine și mă întreba.. Eu iarna mai mult lucrez în cămeruța aia unde dormim noi. Și în partea dreaptă am perne, cum le punem la țară – una peste alta. Și vecina: «Dar pe tine nu te ia somnul?» (…) Nu mă ia somnul, pentru că eu nu stau cu gândul la somn, stau cu gândul cum să dau papurile ca să iasă modelul. Nu am timp să mă gândesc la somn.”

La unul dintre atelierele cu copii pe care le-am realizat în cadrul rezidenței, unul dintre noi i-a întrebat dacă știu că la marginea satului a fost cândva o baltă. „Dar este încă baltă!” au răspuns nedumeriți. Baltă i-am spus și noi acelei câmpii aride în care cobori din sat, brăzdată de 2-3 canale. Am înțeles atunci că balta a rămas un simplu reper toponimic, ca un cuvânt pe care l-ai repetat de atâtea ori încât și-a pierdut complet înțelesul.  

Pe parcursul cercetării, relatările despre trecut au fost însoțite adesea de cuvinte sau expresii care sugerează abundența, sănătatea – o stare de bine. Astfel, peștele nu era pescuit, ci se aduna cu coșuri. Sălciile erau „multe, multe și mari”. Multe și diverse erau și păsările sau insectele. La fel papura și stuful. Deși poate nu exista confortul de azi, „lumea era mai sănătoasă”. Sau pur și simplu „era frumos”, ori în jur „era raiul”. Copiii se jucau afară tot timpul, inclusiv în baltă, unde înotau în canale. Acum, mersul cu barca pe canale a fost înlocuit cu autoturismul care străbate drumuri prăfuite. Există o tensiune între amintirile senzoriale ale trecutului și culorile, temperatura și mirosurile prezentului. Un timp și spațiu al abundenței și libertății percepute, versus un timp și spațiu al căutării continue, al adaptării și al împuținării resurselor.

Toate aceste legături spațio-temporale au stimulat apariția unor acțiuni de salvare sau de recuperare, chiar dacă numai la nivel individual și neorganizat. Sandu salvează câteodată puietului de pește din gropile de împrumut de pe marginea Dunării, sortit altfel pierii când apa se evaporă. Este o acțiune de recuperare ecologică realizată prin transportul puietului 7-8 km de la Dunăre la lacul de la Baraj. Un lac curat și cu o populație numeroasă și diversă de pește este imaginea pe care o are Sandu despre viitor, planul său fiind impulsionat atât de o latură economică, cât și de una afectivă.

Incursiunea în trecut a fost o ocazie pentru istorie orală și biografii personale, dar și pentru reflecții asupra transformărilor. Discuția despre prezent ne-a arătat că interlocutorii nu sunt captivi sentimentelor nostalgice, ci au găsit forme de adaptare și reconfigurare personală construite pe experiență, îndemânare și practici din trecut. Neagu s-a concentrat pe ocupația secundară de crescător de animale și a devenit fermier (producător de lactate), folosind transformarea bălții în teren agricol. Rodica a profitat de împrejurări și a reînceput să împletească papură, iar sora sa i s-a alăturat la reîntoarcerea după o perioadă lungă petrecută în Italia. Nelu continuă să-și facă meseria de pescar într-o variantă part-time, fiind mentor pentru pescari mai tineri.

Reflecțiile despre viitor sunt puține. Unele catastrofale – nu va mai exista deloc pește, iar altele pozitive – despre puterea și reziliența naturii, care va anula acțiunile distrugătoare ale omului; peștele va rezista chiar dacă oamenii nu vor mai fi. Încă altele descriu un viitor alternativ, în care turismul ar fi înflorit ca în Deltă dacă balta ar fi continuat să existe.