Ca absolvente ale Facultății de Arhitectură din București, în urmă cu mai bine de zece ani, am simțit o nevoie acută de a ne îndepărta de tot ce acumulasem în cei șase ani de studii. Voiam să ne uităm cu ochi proaspeți la ceea ce ni se întâmplase, dar mai ales la ceea ce urma să ni se întâmple. Știam deja că arhitectura-industrie nu e pentru noi, că trebuie cu orice preț să ne dezbrăcăm de formalismul neinterogat și de grija exagerată față de autorat. Cu alte cuvinte, aveam nevoie să înțelegem ce stă în spatele limbajelor formale pe care ni le însușisem și ce consecințe are o linie desenată pe hârtie în viața reală. În ce măsură este firească practica de a-ți consolida, ca arhitect, un limbaj care vorbește mai mult despre tine decât despre oamenii și locurile pe care le schimbi prin proiectul de arhitectură?

Am înțeles mai târziu că ne aflăm într-un moment al istoriei meseriei de arhitect în care ne exersăm rolul la o distanță prea mare față de contextul în care urmează să intervenim și de procesele pe care le presupun respectivele intervenții. Industrializarea a încurajat standardizarea globală a materialelor de construcții și a proceselor de punere a lor în operă. Prin urmare, limbajul arhitecturii a suferit modificări, iar meșteșugul care presupunea folosirea de resurse locale a devenit desuet din pricina timpului pe care îl presupune. 

Călătoria pe care o fac astăzi materialele din momentul extracției lor până în locul în care devin produse finite este impresionantă. De cele mai multe ori nu mai știm nimic despre teritoriile de proveniență sau despre comunitățile care le prelucrează, despre drumul pe care trebuie să îl facă pentru a trece prin toate procesele tehnologice sau despre resursele umane și materiale necesare fiecărei bucăți de materie pentru a ajunge să facă parte dintr-o casă – în sens generic. Toate aceste procese au devenit invizibile. Consecințele directe ale acestei călătorii, care ar merita, în opinia noastră, proiecte de cercetare serioase sunt, pe de-o parte, o cantitate nejustificat de mare de resurse cheltuite pentru produse finite care, în multe dintre cazuri, se puteau obține din teritorii aflate mai aproape. Pe de altă parte, oamenii implicați în acest lanț sunt deconectați de imaginea de ansamblu a procesului de producție din care fac parte și, astfel, devin mai puțin responsabili.

În acest context, să te uiți din nou în proximitate, să reînveți să-ți citești teritoriul, să îți întrebi bunicii sau pe cei câțiva meșteri care încă mai știu să lucreze cu materiale locale, și să legi ițele meșteșugului cu prezentul – aceasta ne pare o chestiune relevantă.

Ne-am imaginat o masă circulară care expune mostre și procese de lucru ale unor grupuri cu practici înrudite cu arhitectura. Ce urmărim este ca ele să compună o colecție de seedbombs (plantarea de diferite specii într-un proces tip guerilla) care merită testate în diferite contexte. Acestea pot fi privite drept capsule de rezolvări pentru multe dintre probleme societăților noastre, mai ales cele legate de hiperindustrializare, gestionarea resurselor, schimbări climatice, conflict și scăderea forței comunităților.

Am numit această masă Metabucătăria și pe invitații ei, metabucătari. A fi metabucătar înseamnă, pentru noi, să știi să te uiți la teritoriul foarte apropiat, să îți alegi (meta)ingredientele și să le transformi în materie nouă, prețioasă. Metabucătarii sunt oameni de azi care fac punți între viitor și trecut. 

De ce sunt meta și nu sunt niște bucătari oarecare? 

Pe de-o parte, pentru că ei nu activează doar în domeniul gastronomic, ci și al materialelor de construcții, al mobilierului, al textilelor și al ceramicii. Pe de altă parte, pentru că sunt cercetători, culegători și interpreți de rețete tradiționale cu scopul aducerii acestora în prezent. Metabucătarii își propun să le distileze spre a folosi noile materii în dialog cu nevoile și procesele contemporane.  

Masa metabucătăriei are în centru arhitectura, însă în mod evident producția spațială este supusă unor reguli comune altor domenii de producție din aria culturii materiale. Fiecare grupare are cel puțin un membru pe care l-am numit „arhitect hibrid”, pentru că după formarea în domeniul arhitecturii a pornit fie spre o specializare, fie spre un domeniu complet nou, făcând astfel punți între lumi. 

Fiecare dintre cele cinci grupări au susținut ateliere prin care au împărtășit parte din practicile lor la Grădinescu Greenfeel, o grădină comunitară aflată în Ronaț, cartier periferic al Timișoarei. În plus, De-a arhitectura a organizat două sesiuni de ateliere pentru copii numite „Casa, musafir în natură”, invitându-i să-și imagineze viitorul pornind de la exponatele metabucătarilor.

Alina Negru și Alessandro Serra sunt un duo de arhitecți, ea din Timișoara, iar el din Sardinia, care lucrează și locuiesc atât în România, cât și în Italia, specializați în arhitectură de pământ. Pe masa metabucătăriei au expus biscuiți din mostre de pământ amestecat cu cimbrișor, cânepă și lavandă. Biscuiții sunt parte din testele de bază pe care le faci pentru a vedea calitățile materialului și pentru a decide ce poți face cu el mai departe – dacă pământul este foarte argilos, dacă se solidifică și e greu de rupt, sau este sfărâmicios, și ce e nevoie să adaugi pentru a obține ce vrei de la el. Ei sunt la masa metabucătăriei un personaj cheie, pentru că în interiorul practicii lor există deja o relație foarte clară între gastronomie și arhitectură. 

Alina, în cadrul cercetării ei doctorale, a intervievat femei din Banat și a arhivat rețete tradiționale de tencuieli și zugrăveli care, de foarte multe ori, conțin ingrediente împrumutate din bucătărie – precum oul sau laptele. În plus, Alina documentează și discută despre rolul femeilor în construcția casei, respectiv despre inventarea rețetelor, aplicarea de finisaje și întreținerea lor în timp, toate aceste cunoștințe nefiind considerate importante până la introducerea meseriei de meșter zugrav.

Alina și Alessandro sunt singurii experți pe tehnici de construcție cu pământ acreditați de Unesco pentru România. Dacă vrei să repari o casă de pământ sau să construiești una de la zero, indiferent că este în mediul rural sau urban, primul pas de făcut este să îi chemi să te consilieze. Fac teste, îți spun care este cea mai potrivită tehnică de folosit pentru pământul locului, și pot ajunge până la a proiecta și a instrui meșterii pentru execuție. De altfel, ei sunt și formatori în cadrul școlii de vară Regio Earth, care certifică specialiști pe diferite tehnici și niveluri de complexitate a meșteșugului. 

De ce e relevant ceea ce fac ei? Pentru că a construi cu pământul locului înseamnă a folosi cea mai la îndemână resursă, care nu necesită transport, nici prelucrare industrială foarte costisitoare, iar lucrul cu pământ nears înseamnă foarte puțină energie folosită în prelucrare. În plus, atunci când casa își încheie ciclul de viață, redevine pământ fără să genereze deșeuri, sau poate chiar să fie reciclată dacă elementele ei componente sunt păstrate în stare bună.

Andreea Mihai și Vlad Sadici sunt un cuplu de arhitecți care din 2016 sunt promotori ai unui material care începe să câștige din ce în ce mai multă popularitate – cânepa-beton sau hempcrete. Acesta este un material de construcții care se compune din puzderie de cânepă și liant pe bază de var și apă. Cu ajutorul lui se pot obține cărămizi, ziduri de umplutură sau tencuieli cu proprietăți termoizolante. Cânepa și varul absorb carbonul, ceea ce face ca acest material să aibă o amprentă negativă de carbon. Zidurile de cânepă-beton au capacitatea de a regla umiditatea și de a îmbunătăți calitatea aerului încăperilor, dar și de a ține departe formarea de mucegaiuri. În plus, este reciclabil. Sectorul de tehnologie a materialelor de construcții organice testează deja producția acestui material la scară industrială.

Pe masa metabucătăriei, pe segmentul dedicat lor, puteai găsi o fotografie cu una dintre casele care conțin acest material de umplutură pentru pereți, apoi cele trei ingrediente, cânepa, varul și apa, și rețete pentru diferite tipuri de consistențe, respectiv mostre care le exemplifică. Atelierul lor a presupus o discuție amplă despre producția de cânepă și de var în România, detalii tehnice despre tipurile posibile de prelucrare a puzderiei de cânepă în funcție de scopul amestecului (perete de umplutură cofrat, cărămidă sau finisaj) și o punere în operă a câtorva mostre de material.

Magda Vieriu este o arhitectă care locuiește în Brașov și care a făcut parte din colectivul Unfolding Pavilion. A inventat Culinaria din nevoia de a avea o rutină complementară arhitecturii, o activitate care implică fizicalitate imediată – corp, tactil, senzorial și cuantificabil. Un soi de laborator sau spațiu de joacă în propria bucătărie, ca o arhitectură la scară mai mică pentru reciclat, reparat și transformat resturile alimentare prin fermentare, uscare, măcinare și înghețare. 

„Excesul de prune se transformă în piele de mâncat cu brânzeturi, coaja de la roșiile din care fac bulion e uscată și folosită pe post de condiment sau pistrui într-un aluat de paste, prea mult compot e fermentat până devine oțeț de fructe. Practic intim și sfios, ocazional povestesc cu prieteni sau în medii online.” 

Culinaria a expus pe masa metabucătăriei suc de măr nepasteurizat, o „mamă de oțet”, sare și miere, care erau pe de-o parte vizibile în recipiente separate, și pe de altă parte amestecate într-un recipient final, care în timp genera oțet de fructe. Drojdiile întâlnite în mod natural pe fructe consumă zahărul din suc și îl transformă în alcool, apoi fermentarea acetică transformă alcoolul în acid acetic, care dă gustul acru. La final, se filtrează, îmbuteliază și se poate condimenta cu miere și sare. Savoarea se intensifică pe măsură ce oțetul este învechit. Mama de oțet se recuperează și se propagă, ajutând la fermentarea viitoarelor porții.

Pentru atelier, Magda a ales câteva soiuri de ardei, ceapă și usturoi din Piața 700, cea mai apropiată de spațiul galeriei. Am învățat împreună o rețetă simplă de sos roșu conservând cu apă și sare cele trei legume tăiate mărunt și ținute în imersie timp de două săptămâni.

Printre metabucătari, Magda este personajul responsabil de transformarea resturilor în materie primă – simbolic, unul dintre rolurile cheie ale unui viitor viabil. Iar procesele de fermentare pot migra din zona bucătăriei către alte domenii. Spre exemplu, în componența cărămizilor de pământ se pot adăuga și fibre care se lasă la fermentat. 

Andreea Tron a migrat spre lucrul cu textile după ce a studiat arhitectura în București, Eindhoven și Stockholm, și a practicat-o un an într-un birou din Brazilia. Ea vopsește textile naturale produse în România cu plante și încearcă să revitalizeze tehnicile de obținere a pigmenților naturali. Pe masa metabucătăriei Andreea a expus mostrare de in, cânepă și bumbac vopsite cu resturi alimentare precum coji de ceapă, de nucă și de avocado. În cadrul atelierului susținut de ea am experimentat obținerea de tușuri parte din aceleași resturi alimentare – coji de nucă și de ceapă, dar și din alte materiale găsite de Andreea în plimbările prin Timișoara, anume cătină de la Piața 700 și boz din proximitatea grădinii comunitare Grădinescu Greenfeel. Ne-am jucat cu pensule pe hârtie lăsând pigmentul să interacționeze pe rând cu diferite substanțe – bază, acid și agent de fixare – pentru a vedea cum își modifică nuanța.

Prin practica ei, Andreea propune alternative pentru industria textilă de tip fast fashion. Primul pas este acela de a transparentiza procesele de lucru care stau în spatele fiecărei bucăți de material, iar apoi de a crea o relație de empatie cu oamenii din spatele acestor procese care ajută acel material să se transforme într-un produs finit.

Ierburi Uitate este inițiativa Monei Petre, artistă grafică pasionată de design, fotografie, istorie, botanică și gastronomie, și care lucrează la intersecția acestor discipline. Ierburi Uitate poate fi considerată o culegere de căutări și experimentări culinare pornite de la curiozitatea personală legată de ingredientele pierdute sau uitate de bucătăria contemporană. Bazându-se pe experiența celor 9 ani de căutări și lecturări, ea identifică aceste ingrediente în flora spontană actuală și, prin experimente practice, caută să înțeleagă modul de utilizare al plantelor și ciupercilor sălbatice în gastronomia secolelor trecute, dar și vechile asocieri de gusturi, exotice pentru vremurile contemporane. O altă dimensiune aparte a acestui proiect este investigarea rețetelor și tehnicilor culinare bazate pe un inventar de obiecte moștenite de-a lungul generațiilor: lutul, alama și fonta, reintegrate în paleta ustensilelor de bucătărie. 

Grădina Istorică a fost una dintre direcțiile de evoluție firească a proiectului Ierburi Uitate, concretizată prin crearea unei grădini de plante alimentare cultivate istoric pe teritoriul României de astăzi (kale, anghinare, fenicul, iarbă grasă, napi etc.). Ea a fost și un spațiu care a servit drept material educativ persoanelor pasionate sau curioase de acest domeniu. Grădina a oferit un cadru pentru ateliere și seminarii legate de botanică, permacultură și antropologie culinară, incluzând și o parte de arheologie gastronomică experimentală și un spațiu pentru o serie de ateliere creative, de la ilustrație la fotografie sau proiecții cinematografice tematice. 

Mona și echipa ei au expus tigvă, anghinare și cânepă sub formă de semințe, plantă uscată, planșe cu ilustrații botanice și ceea ce ei au numit pledoaria fiecărei plante – o serie de argumente care demonstrează necesitatea recuperării cunoștințelor cu privire la cultivarea și folosirea lor. Atelierul lor a presupus o scurtă cartografiere a plantelor din grădina-gazdă și alegerea câtorva pentru a fi imprimate pe materiale textile prin tehnica ecoprintului.

Cele două proiecte, Ierburi Uitate și Grădina Istorică, sunt pionieri ai recuperării rolului de cunoscător al teritoriului. A lucra cu resurse locale presupune, în primă instanță, a le recunoaște și localiza. Prin urmare, pentru că ne-am îndepărtat de tipul acesta de citire, credem că este necesar să reinvestim în a ști să ne uităm la sol, la plante, la apă, la toată materia care ne înconjoară și la ceea ce putem face cu ea pentru a ne hrăni sau adăposti atât în sens propriu, cât și la nivel subtil.

Astfel, metabucătăria este o punere în scenă a unei microcomunități care are în centru preocuparea de a regăsi formule de transformare a materiei cu grijă față de ecosistemele umane și non-umane pe care le afectează. Obiectul gazdă, masa circulară, este pe de-o parte un simbol pentru o posibilă legătură reală, la scară mică, pe care ne-o putem imagina între cei cinci metabucătari. Ei folosesc pe rând resurse comune care generează resturi ce pentru ceilalți devin materie primă. Însă mai mult decât atât, metabucătăria este un loc de întâlnire a unor grupuri care deocamdată reprezintă voci vizionare, încă minoritare, dar care împreună pot constitui un soi de manual contemporan de modele de bună practică pentru un viitor posibil.

Masa metabucătăriei a fost desenată împreună cu Andrei Giurgiu și produsă de Atelier Vast, un atelier de lucru cu lemn fondat de un duo de arhitecți. Iar recipientele mesei au fost realizate de Roxana Bâra, de la Studio Mud, și ea ceramistă cu formare de arhitect.

Masa-cameră-de-lucru face parte din expoziția Cronicile Viitorilor Supereroi, curatoriată de Anca Verona-Mihuleț, produsă de și prezentată la Kunshalle Bega, un spațiu unde se expune, se discută și se gândește artă contemporană, dedicat în special artiștilor tineri din România și din lume. Kunsthalle Bega este interesată estetic și social de platformele teoretice ale muzeelor de artă contemporană și oferă în fiecare an premiul Bega Art Prize unui curator român care reușește să schimbe regulile în percepția curatorială. Kunsthalle Bega este un proiect al Fundației Calina inițiat de Alina Cristescu, Liviana Dan și Bogdan Rața, împreună cu Andreea Drăghicescu și Ugron Lajos.