Regiunea Piemonte (lat. pedemontium – la picioarele munților), urcată bine în zona Alpilor italieni, abundă în cel puțin două lucruri – industrie și frumusețe naturală. Părți egale de serenitate ambientală, creativitate și simț practic definesc cultura locală. Capitala regiunii este la Torino, unul din marile centre industriale ale Italiei. 

Părăsind orașul, bulevardele largi se transformă în șosele periferice, care mai apoi își întind tentaculele în zone tot mai pitorești și mai greu accesibile, spre munți și sate din ce în ce mai micuțe și mai înghesuite, ce răsar din loc în loc ca niște colonii de ciuperci uriașe. În spate, dinspre marele oraș se întind parcurile industriale, o rețea imensă de fabrici alcătuită în mai bine de un secol de exploatare industrială și care, din perspectiva teraselor Alpilor, pare că înghite cu totul citadela. Mai sus, pădurea, muntele. Piscuri succesive, așezate în amfiteatru – unul mai înalt decât celălalt – deschid drumuri către amplitudinea spectacolului alpin. E un loc în care simțul practic se poate lesne întâlni cu gândirea magică.

Suntem în Pratiglione, aflat în acest amfiteatru stâncos, la 45 de kilometri de Torino. Topografia satului produce un efect de vertij – clădirile mari, majoritar din piatră, cu o arhitectură imprecisă pentru ochiul nespecialist, cu pereți groși și de câte un metru, apar unele din celelalte. Grădinile, nici ele precis delimitate ca spațiu și scop, cad în nivel între case, zidurile lasă să se întrevadă multiple straturi istorice, și întreg ansamblul pare o felie de oraș decupată dintr-o dioramă sofisticată. 

E 8 decembrie, iar italienii sărbătoresc conceperea fără de păcat a Fecioarei Maria – L’Immacolata Concezione della Beata Vergine Maria. Cele câteva străduțe ale micului sat de munte prind neașteptat viață. Grupuri de copii, adulți și Moși Crăciuni trec o dată la câteva minute pe strada principală – veseli, tihniți și nederanjați de frigul de-afară. Italienii percep această dată ca pe startul sărbătorilor de iarnă, ziua în care fac bradul, încep cumpărăturile pentru Crăciun, se adună cu familia pentru „prima masă”, dar și ziua când amplasează în fața ori în jurul caselor scenete specifice nașterii Mântuitorului. Dacă nu cunoști obiceiul locului, probabil vei rata transformarea subită, subtilă, a peisajului comunitar. A doua zi, pe lumină, vei avea însă parte de un spectacol neașteptat.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, sau Imaculatei Concepții, ar fi fost instaurată sugestiv de Papa Sixtus al IV-lea, la 8 decembrie 1467, însă statutul de dogmă aplicabilă tuturor credincioșilor catolici avea să cunoască multe dezbateri până să fie impus formal. Abia Papa Pius al IX-lea reușește trecerea sărbătorii în calendarul oficial, la 1854, odată cu publicarea constituției sale apostolice intitulate Ineffabilis Deus. 

Imaculata Concepție nu se referă însă la nașterea „din fecioară” a lui Iisus Hristos, ci la o generație înainte. Fecioara Maria, la rândul ei, ar fi fost concepută de către părinții săi, Ana și Ioachim, fără de act sexual (întrucât aceștia aveau dificultăți de fertilitate), ci prin grația lui Dumnezeu, Maria fiind astfel scutită de păcatul originar. Doctrina Imaculatei Concepții rămâne o particularitate catolică, alte biserici, cum ar fi cea ortodoxă și cea protestantă, nerecunoscând-o.

Generațiile se succed cu repeziciune, iar reprezentările culturale din mentalul colectiv care conțin detalii similare se îmbină ca într-un mozaic. Astfel, sărbătoarea concepției imaculate a Mariei în pântecul mamei sale, Ana, a ajuns astăzi să reprezinte în diorame actul nașterii din fecioară a lui Iisus Hristos (de către aceeași Maria concepută imaculat). Să nu mai spunem că și Moș Crăciun își bagă barba pe unde poate. Cu toate acestea, în unele locuri, cum ar fi Sicilia, sărbătoarea celebrează cu mult fast tocmai această concepție imaculată primordială.

Aceste suprapuneri intră sub incidența fenomenului de transmisie culturală, pe care Dan Sperber, filosof și cognitivist francez, îl formulează ca fiind similar unui model epidemic. Diferența majoră între cele două constă în aceea că în epidemiologie replicarea este regula, iar transformarea (mutația) este excepția, pe când în transmisia culturală este vorba de revers – transformarea/mutația este regula. Mintea umană manifestă o susceptibilitate psihologică pentru cultură în același fel în care organismul uman este susceptibil bolii. Sperber se întreabă care este diferența dintre reprezentările culturale de succes, cu distribuție largă în populație și care se transmit și intergenerațional, față de cele care se pierd cu o relativă repeziciune. 

„Sunt infinit de multe mistere care intră în competiție pentru spațiul mental, deci pentru spațiul cultural. Ce avantaj posedă misterele câștigătoare? Eu sugerez că sunt mai evocatoare, așadar mai memorabile. (…) Cele mai evocatoare reprezentări sunt cele care, pe de-o parte, sunt strâns legate de celelalte reprezentări mentale ale subiectului, însă pe de altă parte nu le poate fi atribuită o interpretare/rezolvare finală. Misterele relevante, dacă ar putea fi numite astfel, sunt cele care au succes cultural. (…) Și ca mistere, ele devin relevante datorită caracterului lor paradoxal, i.e. din cauza fondului bogat de experiență cotidiană empirică față de care se îndepărtează sistematic.” *

Scenele nativității care împodobesc casele începând cu 8 decembrie poartă în Italia numele de presepe (lat. praesēpe – iesle, staul) și ar avea origini medievale, popularizarea sa fiindu-i atribuită Sfântului Francisc de Assisi, care în 1223 ar fi amenajat o iesle într-o peșteră din Greccio cu ocazia Crăciunului. Cert este că obiceiul a prins la italieni, dar și în alte locuri din lume unde catolicismul s-a înrădăcinat, fiind păstrat și amplificat până astăzi.

În Pratiglione, localnicii abordează creativ sărbătoarea: clasica scenă a nativității este reinterpretată și extinsă în fel și chip, după dispoziția și disponibilitatea fiecărei gospodării. Lângă o poartă vezi un staul miniatural cu figurine din porțelan, pentru ca la fereastră să observi o compoziție cu aceleași personaje reprezentate prin dopuri de plută. Cobori câteva trepte prin grădina interioară a uneia dintre case și, fără să-ți dai seama, ai intrat între alte două clădiri, locuite de alte familii. O minge de fotbal vopsită auriu și decupată pe-o parte ascunde o altă iesle, în care mici figurine din plastic reiau teatrul mistic. Efectul e solemn, dar comic; obiceiul e îndeplinit cu mare succes – repetă datele tradiției, dar reinventează prin particularități.

Ingeniozitatea cu care scenografia natalității e infuzată de butaforia cotidianului vorbește mai ales de preocupările culturale actuale. Orice obiect casnic poate deveni personaj odată amplasat în scenă, așa încât cultura materială a locului și prezentului se produce chiar sub ochii noștri. De la piese de Lego, echipament electronic, felurite tipuri de paste, dopuri de plută, la bucăți de pâine și buturugi – nimic nu scapă nefolosit. Ba putem chiar sesiza și o minimă abordare ecologică, unele scene fiind realizate integral din dopuri din plastic.

Același Dan Sperber spune: 

„Construcția sau amintirea/recuperarea unor reprezentări mentale pot face ca indivizii să-și modifice mediul înconjurător, de exemplu pentru a produce o reprezentare publică. Aceste modificări ale mediului înconjurător pot face ca alți indivizi să-și construiască propriile reprezentări mentale. Aceste noi reprezentări pot fi înmagazinate și recuperate mai târziu și, la rândul lor, pot face ca indivizii care le dețin să-și modifice și ei mediul înconjurător șamd. (…) Procesele intra-subiective [n.a. individuale] sunt pur psihologice. Procesele inter-subiective [n.a. publice, sociale] au de-a face cu interfața dintre creier și mediu – astfel, ele sunt parțial psihologice, parțial ecologice.” *

Este limpede că localnicii prețuiesc obiceiul, dovadă fiind abundența de diorame de pe străzile satului, dar și vizitatorii care vin din alte comunități într-un soi de circuit al nativității, curioși să vadă producția creativă de anul acesta. Pratiglione era până nu demult celebru în regiune și pentru o presepe mecanică de dimensiuni mari – Presepe Meccanico di Pratiglione – care a dus numele localității pe micul ecran la știrile italiene și a angrenat o mână serioasă de pasionați care încă îi întrețin faima sau îl restaurează pe bază de voluntariat.

Seara de 8 decembrie se simte, într-adevăr, ca o sărbătoare. Dintre grupurile care colindă străzile, unele își fac drum spre micul restaurant al lui Cristi. Câțiva adulți, bucuroși să găsească deschis și să se adăpostească cât să soarbă un espresso sau o cinzeacă. Vorbesc mult, gesticulează amplu, râd sănătos. Apoi, niște adolescenți se opresc la un burger. Nu întârzie mult, pentru că seara e abia la început și probabil le-au mai rămas multe pit stop-uri de bifat. E debutul sărbătorilor de iarnă, ziua a fost liberă, bradul a fost făcut. E greu de spus dacă acești localnici sunt sau nu religioși, însă pare că periplul de L’Immacolata Concezione della Beata Vergine Maria în căutarea presepe-urilor pe care sătenii le expun public e un factor benefic comunității.

Bineînțeles, scene ale nativității se găsesc acum și ready-made la doar un click distanță, cu avantaje care mai de care: materiale organice și/sau rezistente la intemperii, figurine pictate manual (sau nu), lumini, fântâni, citadele complexe șamd. Reprezentările culturale sunt, desigur, acaparate și influențate de mecanismele pieței de consum întru uniformizare – scenele prefabricate nu au cum să nu semene leit între ele; e tocmai definiția producției de masă. Totuși, cu elemente standard cumpărate sau, dimpotrivă, homemade, e interesant cum tradiția hibridă din acest mic sat de munte continuă să asambleze ingenios scenele unor întâmplări fantastice care se transmit și se transformă prin forța vie a obiceiului împletit cu cotidianul, pe care nimeni nu o poate prevede.