În primul material din seria dedicată evoluției culturale am descoperit cum specia umană este fundamental construită în și prin cultură. Existența umană depinde de cunoașterea acumulată și transmisă între generații, produsă prin inovație și adaptare la mediul înconjurător. Opoziția dintre natură și cultură dispare atunci când înțelegem că biologia umană a fost influențată de transformări tehnologice, iar capacitatea pentru cultură simbolică este o trăsătură naturală unică pentru Homo Sapiens, pe care nu o regăsim atât de complexă la niciun alt animal. Dacă mecanismele evoluției naturale sunt constrânse de structura genelor și de hazardul mutațiilor aleatorii, simbolurile culturale au un grad infinit mai ridicat de libertate. De ce?

Plecând de la studiul comparativ al culturilor umane, antropologul Claude Lévi-Strauss a observat că relațiile dintre diverse simboluri nu sunt întâmplătoare, ci urmează anumite reguli și tipare. De exemplu, miturile despre eroi legendari sau despre apariția universului și a oamenilor împărtășesc o structură narativă fundamentală de la care variază prin diverse permutări și inversiuni simbolice. 

Altă prezență recurentă în diferite culturi sunt opozițiile binare între concepte precum natură-cultură, feminin-masculin sau crud-gătit. Asta sugerează existența unor structuri „de adâncime” ce ghidează gândirea și comportamentul uman la nivel universal. Acestea pot fi „citite” în simboluri, dar pot fi regăsite și în diverse principii de organizare socială – cum ar fi clasificările rudeniei (relațiile de descendență versus relațiile prin alianță) sau relațiile dintre sexe. 

Inițial inspirat de viziunea universalistă a structuralismului lui Claude Lévi-Strauss, antropologul Dan Sperber a criticat apoi tendința antropologilor de a interpreta simbolurile din datele etnografice culese de la populațiile studiate pentru le încadra în modele structuraliste pre-stabilite. Absența unor explicații cauzale pentru prezența și recurența acestor structuri și opoziții nu poate fi compensată, ci doar mascată prin creativitatea interpretărilor antropologilor. Problema, identificată în influenta sa Prelegere Malinowski de la LSE din 1985, s-a datorat ignorării sau chiar respingerii de către antropologi a psihologiei ca domeniu relevant pentru înțelegerea culturii. 

Mai mult, teoriile antropologice tindeau să confere culturii un rol explicativ pentru comportamentul uman, dar fără să ofere o descriere a ce este și cum funcționează cultura însăși. Dan Sperber a argumentat că nici conceptul de „memă” propus de Dawkins nu oferă o perspectivă adecvată, deoarece ignoră câteva diferențe fundamentale între gene și „lucrurile” culturale – iar asta face imposibilă translatarea modelelor biologice în studiul culturii. 

Genele sunt copiate cu fidelitate în cvasitotalitatea cazurilor de transmisie de la părinți la progenituri. Însă lucrurile culturale sunt doar în mod excepțional replicate cu perfectă fidelitate atunci când circulă dintr-o minte în alta. 

Spre deosebire de replicarea genelor, cultura nu se „descarcă” dintr-o minte în alta ca atunci când copiem un fișier de pe un hard drive pe un stick USB și îl mutăm apoi pe alt hard drive. Ea este constituită dintr-un lanț de reprezentări mentale (aflate în mintea indivizilor) și reprezentări publice (produse pentru a fi comunicate altor oameni). Fiecare situație de transmisie culturală implică procese de interpretare inferențială a informației prin care reprezentările publice sunt primite și reconstruite în mintea oamenilor prin mecanisme cognitive dedicate pentru procesarea informațiilor. 

Să luăm ca exemplu fabula corbului păcălit de vulpe, pe care un tată o spune la culcare fiicei lui. Lanțul de transmisie al fabulei pleacă de la reprezentarea sa din mintea tatălui, pe baza căreia el produce o reprezentare publică (povestea orală). Fabula este recepționată și interpretată de fiica lui, producându-se o nouă reprezentare în mintea ei. Această nouă reprezentare va fi din nou comunicată printr-o reprezentare publică atunci când fiica o va povesti la rândul ei – și așa mai departe. 

În fiecare secvență de transmisie, fabula este reconstruită, mai întâi pentru a fi relatată prin cuvintele emițătorului, și apoi pentru a fi procesată de mintea receptorului. Mai mult sau mai puțin din conținutul poveștii poate fi păstrat integral, însă multe părți vor fi reconstruite în forme ușor diferite. De asemenea, narațiunea se poate modifica semnificativ prin omiterea unor informații sau introducerea de noi elemente, ba chiar ar putea dispărea dacă este uitată sau nu mai este considerată potrivită pentru copii. 

Același Dan Sperber propune înlocuirea modelului memelor propus de Dawkins ca analogie la gene cu o altă metaforă biologică mai potrivită pentru evoluția culturală: epidemiologia reprezentărilor culturale. 

Virușii sunt tot bucăți de material genetic (ADN sau ARN), însă rata lor de mutație este mult mai mare și nu se pot replica direct, ci doar prin intermediul celulelor gazdă. Unii viruși infectează un număr mare de oameni și/sau rămân prezenți pe o durată foarte lungă într-o populație (cum ar fi gripa), alții reușesc să fie transmiși doar la câțiva indivizi, iar alții dispar la fel de repede cum au apărut. 

Similar, unele reprezentări culturale sunt vechi și foarte răspândite, pe când unele circulă pe traiectorii restrânse și deseori se pierd. Curentele de modă vestimentară sau „memele” circulate online dispar la fel de rapid cum se răspândesc, pe când alți viruși culturali devin prezențe endemice într-o societate, constituind ceea ce deseori numim „obiceiuri” sau „tradiții”. Unii viruși rămân în forme relativ stabile dpdv genetic, așa cum sunt perpetuate lexicul unei anumite limbi sau dogmele unei religii. Alți „viruși” supraviețuiesc prin diverse forme de mutație, lucru pe care îl observăm la bancuri politice sau rețete culinare. 

Însăși celebra memă online poate fi văzută ca un virus cultural de succes care s-a transformat de la varianta inițială spre noi reprezentări. Răspândirea și folosirea termenului ilustrează contagiunea socială a unui fapt cultural care însă s-a modificat de la ideea inițială a lui Dawkins. Majoritatea oamenilor folosesc ideea de meme pentru a identifica artefacte ale societății virtuale ce includ practici imitative (Harlem Shake), poze sau filmulețe virale (I can haz cheeseburger?), sau formulările propagate în jargonul internauților (new phone who dis?). Fiecare dintre aceste meme au traiectorii proprii de apariție, viralizare, reconstruire, modificare și dispariție – ce pot fi analizate din perspectiva teoriei atracției culturale ca fiind atractive dpdv mental și al condițiilor ecologice.   

Așadar, cum putem explica cultura? În epidemiologia medicală, succesul contagiunii depinde atât de susceptibilitatea organismelor (dacă un anumit virus poate intra și supraviețui în organismul gazdă), cât și de traseele de transmisie (dacă poate să infecteze o nouă gazdă). O nouă mutație poate face un virus mai contagios fie prin adaptarea la fiziologia organismului-gazdă, fie prin specularea de noi vectori infecțioși. Întorcându-ne la cultură, remarcăm niște mecanisme cauzale similare. 

Dacă transmisia culturală este caracterizată de permanentă reconstrucție și modificare, relativa stabilitate a anumitor reprezentări sau transformările structurale ale acestora pot fi explicată prin ceea ce Dan Sperber numește „atracție culturală”. Din perspectiva acestei teorii – elaborată de Sperber și alți cercetători (așa numita „școala de la Paris”) – nu există o categorie specială de reprezentări ce definesc „cultura”, ci reprezentările pot fi mai mult sau mai puțin „culturale” în funcție de dispersia și reproducerea lor în timp și spațiu. 

De un interes special sunt acele reprezentări culturale care se răspândesc în forme mai mult sau mai puțin similare între oameni de-a lungul timpului datorită unor factori de atracție care țin de cogniția umană și de mediul înconjurător. Mecanismele mentale și condițiile ecologice sunt distincte dpdv analitic, dar ele acționează simultan asupra transmisiei culturale. 

Anumite condiții ecologice conduc cultura spre anumite variante atractive, cum ar fi meșteșugurile de construire a caselor din lemn ce vor avea succes în zonele împădurite, la fel ca tehnicile de capturare și conservare a peștelui în zonele aflate lângă mare sau râuri. Selecția dintre alternativele culturale se va produce prin raportare la costurile și oportunitățile oferite de mediul înconjurător. 

De exemplu, domesticirea cămilelor va „prinde” în deșert, iar creșterea cailor se va stabiliza mai repede în stepă. Instrumentele de suflat precum tulnicul sunt populare la munte, unde pot transmite sunete la distanță, iar tobele acolo unde muzica trebuie să penetreze bariere de vegetație precum pădurile tropicale. O schimbare a mediului poate duce la modificarea elementelor culturale sau chiar la dispariția acestora – așa cum vedem în alimentația și vestimentația nativilor americani după dispariția bizonilor în secolul 19.   

Factorii ecologici de atracție culturală nu se limitează doar la universul material, ci reprezintă întreg universul exterior în care oamenii trăiesc, inclusiv elemente culturale. Un studiu arată că poveștile populare au circulat mai ușor între oamenii care vorbeau limbi din aceeași familie lingvistică (e.g. slavice sau germanice) decât între oamenii aflați pur și simplu în proximitate geografică. 

Mergând pe firul istoriei, se poate construi o genealogie a poveștilor ce merge până la originile popoarelor indo-europene, iar povestea cea mai veche pare a fi cea a pactului fierarului cu diavolul, ce a apărut în epoca bronzului, cu 7.000 de ani în urmă. Modelul sugerează, de exemplu, că basmele din România ar semăna mai mult cu cele din Italia sau Spania decât cu cele din Ucraina sau Grecia. Asta deoarece transmisia verticală (de-a lungul istoriei) este favorizată de filogeneza lingvistică și este mai puternică decât transmisia orizontală între indivizii aflați în vecinătate.

Este important de subliniat că „atracția culturală” reprezintă un proces cauzal diferit de ceea ce se înțelege prin „replicare” deoarece se bazează pe tendința lucrurilor culturale de a se grupa în jurul unor variante atractive cu multiple posibile variații. 

Să luăm cazul unei rețete pe care o mamă o folosește pentru a face cozonac pentru fiul ei. El apreciază gustul preparatului și va replica această practică atunci când va găti de unul singur. Însă mamei îi place foarte mult coaja de lămâie și insistă asupra folosirii acesteia, pe când fiul ei detestă această aroma și va prepara cozonacul fără acest ingredient sau îl va înlocui cu esență de vanilie. El va păstra însă umplutura cu nucă a mamei deoarece i se pare gustoasă. Amândoi lasă cozonacul să crească la fel de mult la temperatura camerei, însă fiul va modifica timpul și temperatura de coacere a cozonacului pentru cuptorul lui electric, deoarece parametrii mamei erau potriviți pentru cuptorul ei pe bază de gaz. 

În acest caz, vedem cum preferințele personale și ustensilele disponibile vor duce la păstrarea sau modificarea elementelor din rețeta de cozonac de-a lungul transmisiei sale. Apetența noastră evoluată pentru alimente cu conținut ridicat de glucide și lipide face cozonacii apetisanți din punct de vedere cognitiv și asigură memorarea și transmiterea rețetei mai departe, însă alte trăsături personale pot aduce transformări în diverse direcții idiosincratice sau spre schimbări majore. Proprietățile organoleptice ale ingredientelor vor stabiliza conținutul rețetei (cozonacul nu mai e pufos dacă e prea puțină drojdie sau e expus brusc la o temperatură scăzută), însă disponibilitatea unor noi ingrediente și unelte datorită progresului tehno-social pot duce la un alt punct stabil de atracție culturală. 

Așadar, succesul cultural depinde de ușurința cu care o reprezentare circulă dintr-o minte în alta și de condițiile ecologice din jurul lor. Mințile umane trebuie să fie capabile să proceseze această reprezentare fără pierdere de informație și să fie interesate să o interpreteze și să o comunice mai departe într-o formă relativ neschimbată către o altă minte capabilă și interesată – și așa mai departe. Un prim factor este atenția pe care o atrage o reprezentare culturală. 

O legendă despre un loc din vecinătate unde atacă tâlharii ne trezește frica și ne captează interesul cognitiv mai mult decât o poveste despre un loc îndepărtat unde locuiesc niște oameni banali. Acesta este și motivul pentru care oamenii sunt mai atrași de știrile negative decât de cele știrile pozitive și sunt mai înclinați să le răspândească către alți oameni, lucru valabil și în cazul teoriilor conspiraționiste cum ar fi cele privind fraudarea alegerilor din SUA în 2020, sau în cazul reacțiilor negative pe Twitter la adresa seriei Our Planet difuzată de Netflix. 

Mecanismele memoriei umane joacă un alt rol important în stabilitatea culturală. Un număr cu 17 cifre aleatorii conține mult mai puține date decât o poveste cu 17 personaje, însă aceasta este mai ușor de reținut și redat pentru că mintea noastră stochează cu ușurință informații sociale structurate de un fir narativ. Anumite narațiuni și personaje pot fi deosebit de memorabile datorită conținutului lor. 

Zeii sau spiritele apar în diverse forme culturale, însă reprezentările ființelor supranaturale au avantajul mnemonic oferit de o combinație între trăsături majoritar intuitive și un nivel minimal de elemente contraintuitive. În acest fel, conceptele religioase sunt suficient de surprinzătoare încât să fie memorabile, însă rămân comprehensibile și capabile de a fi reamintite în viitor. O fantomă sau o stâncă magică au, în cea mai mare parte, trăsături intuitive (umane pentru prima precum amintiri, emoții, percepții, sau materiale pentru a doua cum ar fi duritatea sau greutatea) combinate cu elemente ce ne violează așteptările (fantomele trec prin pereți și nu pot fi văzute de oricine iar stâncile fantastice pot îndeplini dorințe sau arunca blesteme). Același mecanism de atracție culturală se observă în cazul miturilor sau legendelor ale căror mistere reprezintă un conținut minim contraintuitiv și le face să fie mai bine ținute minte decât cele banale sau care ne violează prea multe intuiții. 

Teoria atracției culturale a fost folosită în numeroase cercetări empirice pentru a explica recurența, stabilitatea, dar și transformarea lucrurilor culturale din diverse domenii ale vieții umane. Două dintre cercetările lui Olivier Morin ilustrează perfect această abordare prin analiza statistică complexă a elementelor culturale istorice. În timpul Renașterii, preferința înnăscută pentru privirea directă a determinat noile generații de pictori să producă din ce în ce mai multe portrete în care subiectul se uită spre privitor. 

Aceeași tendință se observă în portretistica coreeană medievală, sugerând prezența unor mecanisme universale de captare a atenției de către conținuturi culturale atractive. Intuiția noastră că ceea ce se află în fața ochilor unui subiect este relevant pentru ceea ce este observat și observabil – face ca tablourile să conțină mai mult spațiu în aria vizuală a personajelor decât în spatele lor.

Morin a realizat și o analiză a 116 sisteme de scriere în care a demonstrat cum acestea sunt un alt produs cultural influențat de preferințele noastre înrădăcinate în cogniția de adâncime. Liniile drepte orientate cardinal (orizontal sau vertical) sunt supra-reprezentate în scriere (în comparație cu orientarea oblică) și se observă o predilecție către simetrie, mai ales către cea verticală (de exemplu în ”A” sau ”T”), care este de două ori mai frecventă în alfabetul latin decât cea orizontală (ca în ”C” sau ”E”). 

Astfel, adaptarea naturală a sistemelor cognitive de percepție vizuală favorizează recunoașterea, discriminarea și memorabilitatea în cazul liniilor orientate cardinal (prevalente în natură), cât și simetria verticală (cum este în cazul animalelor sau a fețelor umane). Aceste preferințe înnăscute i-au influențat atât pe creatorii sistemelor de scriere, cât și pe utilizatorii lor de-a lungul mileniilor. 

„Lăsarea de sânge” a reprezentat una dintre principalele intervenții terapeutice în Europa începând de la faimosul Galen, apărând atât în medicina islamică cât și în alte culturi de pe glob. Nu doar că flebotomia nu ajută pacientul, ci are efecte profund nocive din punct de vedere medical – cum a fost cazul lui George Washington care a murit după ce a pierdut aproape 4 litri de sânge la cererea sa pentru a se vindeca de o infecție în gât. 

În ciuda ineficacității sale, reprezentarea culturală a lăsării de sânge s-a dovedit foarte atractivă într-un experiment de transmisie în lanț în care subiecții au reprodus cu succes povești privind flebotomia și chiar au transformat un episod de sângerare accidentală într-o explicație terapeutică. Intuiția că vindecarea se produce deoarece sângele „rău” părăsește corpul este similară cu intuițiile care ghidează alte terapii des întâlnite bazate pe purgative sau vomitive care „curăță” corpul de sursa bolii. 

Așadar, atracția culturală a anumitor reprezentări nu înseamnă, în mod neapărat, că acestea sunt adaptative într-un sens biologic – ba chiar dimpotrivă. Ea poate chiar acționa spre a împiedica răspândirea unor idei ce ar putea aduce avantaje pentru purtătorii lor. 

De pildă, intuițiile noastre ridică numeroase bariere împotriva convingerilor că vaccinarea este benefică. Imaginea unui corp străin ce intră în contact cu sângele nostru – mai mult, chiar ceva asociat cu un patogen, fie el în formă atenuată – ne activează sistemele de protecție împotriva contaminării. 

O altă piedică o reprezintă tendința noastră de a judeca moral mai aspru pe cineva care face rău cuiva prin acțiune decât prin inacțiune, lucru care amplifică în mintea noastră riscurile efectelor adverse ale vaccinurilor, însă le reduce pe cele asociate îmbolnăvirii celor nevaccinați. În ciuda intuițiilor noastre evoluate, oamenii pot fi convinși de beneficiile vaccinării dacă au încredere în cei care le recomandă, cum ar fi medicii sau autoritățile. Însă neîncrederea în experți sau politicieni poate contribui la respingerea în masă a acestei proceduri medicale, cum a fost cazul multor societăți în timpul pandemiei de COVID-19. 

Uneori, reprezentările culturale pot părea complet iraționale, însă ele oferă o soluție optimă în anumite condiții de ecosistem social – date fiind mecanismele noastre cognitive universale. Multe societăți folosesc divinația pentru luarea deciziilor importante, deși aceasta nu oferă vreo informație cu adevărat relevantă despre problema apărută. Însă divinația este atractivă din punct de vedere cultural în contextele în care o alegere trebuie făcută (a nu face nimic este mai rău decât a face orice, ca atunci când acuzațiile de vrăjitorie planează asupra tuturor până când este identificat un suspect anume), însă nu există vreo cale spre consens între indivizi asupra vreunei opțiuni.

Atunci când oamenii nu au încredere că cineva poate veni cu o soluție obiectivă și nici nu vor să își asume riscul de a lansa o propunere proprie de teama costurilor reputaționale, o variantă optimă este de a delega decizia către un proces aparent independent de intențiile sau acțiunile vreunuia dintre ei. 

Măruntaiele unei păsări sau un șaman posedat de spirite devin instrumente de stabilire a unui „adevăr” acceptat social, chiar dacă participanții deseori rămân, în privat, sceptici sau agnostici privind veridicitatea informației produse. Divinația oferă, astfel, o rezolvare a problemei sociale deoarece actorii sociali cad de acord să urmeze decizia indicată de o procedură aparent detașată de fiecare dintre ei, a cărei direcție este lăsată în voia hazardului sau la latitudinea unor forțe misterioase. 

Factorii mentali și cei ecologici pot să interacționeze în forme predictibile pentru a genera anumite forme culturale recurente. Un tip de farsă poate fi găsit în nenumărate contexte de învățare, în care novicii sunt păcăliți de experți care îi îndeamnă să facă lucruri imposibile cu scopul de a-i umili. 

Am observat această farsă în timpul etnografiei mele dintr-un sat din România și am fost chiar una dintre victime, iar mulți prieteni mi-au povestit cum au fost trimiși să caute șarful la un alt etaj al televiziunii sau, în armată, să aducă o găleată de curent. Atracția culturală a farsei este produsă de situații sociale în care victimele nu cunosc jargonul și tehnologia relevantă, însă au încredere în persoane cu autoritate epistemică care le dau comenzi care, chiar dacă nu le înțeleg, par a indica acțiuni și obiecte reale. 

Acest ultim exemplu ne arată importanța învățării sociale pentru răspândirea lucrurilor culturale. O reprezentare poate să fie atractivă pentru mintea noastră sau poate fi relevantă pentru ecosistemul în care trăim, însă cultura depinde de mecanismele prin care informațiile sunt transferate între oameni. 

În ultimul material din această serie vom vedea care sunt adaptările psihologice și sociale prin care specia noastră circulă practici și idei, inclusiv lucruri pe care nu suntem capabili să le înțelegem pe deplin, însă le putem acumula prin cunoașterea și ajutorul celorlalți oameni.