Dincolo de natură? Evoluția culturală, sau cum se explică unicitatea speciei umane (I)  

Privește în jurul tău. Câte dintre obiectele pe care le vezi știi cum funcționează? Ai putea să faci vreunul dintre ele de la zero? Dacă ești ca majoritatea oamenilor, probabil răspunsul este că nu. Apoi ai putea să te întrebi de cât timp au apărut aceste obiecte în societatea umană. Unele sunt recente, cum ar fi laptopurile sau becurile, altele au o istorie de sute sau mii de ani. Dacă ești în bucătărie, s-ar putea să vezi un obiect care există de câteva zeci de mii de generații deși, la început, arăta foarte diferit, chiar dacă făcea același lucru. Evoluția culturală este cea care a dus la lucrurile, obiectele și ideile noastre de acum – pornind din adânca istorie a speciei umane.  

Acum aproape 2 milioane de ani, Homo Erectus a început să folosească topoare și cuțite din piatră. Așa numita cultură Acheulean a lăsat apoi locul altor epoci definite prin tehnologiile controlate de strămoșii noștri și apoi, în ultimii 300 de mii de ani, de specia Homo Sapiens. Însă găsim așchii și pietre cioplite în cultura Oldowan și folosite de Homo Habilis cu aproape un milion de ani înainte de Homo Erectus, în timp ce cimpanzeii și alte primate înrudite cu oamenii folosesc pietre ca unelte de spargere a nucilor. Care este legătura dintre felul în care se dezvoltă și se transmit aceste tehnologii adaptative de-a lungul istoriei și evoluția culturii umane așa cum o cunoaștem astăzi?

Ideea de evoluție culturală derivă dintr-o analogie cu evoluția naturală și reprezintă mecanismul fundamental prin care putem înțelege trăsăturile și dezvoltarea ființelor vii – inclusiv specia umană. Începând de la teoria revoluționară a lui Charles Darwin, biologii au descoperit și dezvoltat modele ce explică însușirile și comportamentele organismelor ca fiind adaptări la mediu. Trăsăturile variază între organismele aflate în competiție pentru resurse și reproducere și se pot schimba prin mutații aleatorii. Adaptarea la mediu reprezintă selectarea acelor trăsături genetice care conferă mai multe șanse unui individ (în comparație cu alți indivizi cu trăsături diferite) de a lăsa mai mulți urmași care vor moșteni aceste caracteristici benefice. Invers, acele trăsături care oferă șanse mai reduse de reproducere vor deveni mai rare sau chiar vor dispărea în urma competiției cu organisme mai bine adaptate la același mediu. 

Societăți „primitive” vs.
societăți „civilizate”

Teoria evoluției naturale este considerată una dintre cele mai mari realizări științifice ale umanității. A apărut și s-a dezvoltat la intersecția între geniul unor vizionari ca Darwin sau Mendel, descoperirea structurii și a rolului genelor și dezvoltarea unor modele matematice complexe bazate pe probabilitate și teoria jocurilor. A devenit rapid principala (dacă nu chiar unica) perspectivă din biologie pentru a înțelege arhitectura funcțională a organismelor. Cercetătorii s-au întrebat ce rol joacă o anumită trăsătură genetică pentru supraviețuirea și reproducerea indivizilor? Conceptul de evoluție naturală a fost însă puternic contestat de științele socio-umane, în special când a fost aplicat la înțelegerea diferențelor culturale. Respingerea a fost justificată de translatarea eronată, dacă nu chiar tendențioasă, a proceselor naturale de la nivelul indivizilor – la cel al societăților. 

Printre primele teorii care încercau să explice de ce unii oamenii trăiesc în societăți „primitive”, iar alții în societăți „civilizate”, se găsea ideea că a existat o evoluție liniară a istoriei speciei umane de la primele, la cele din urmă. Mai mult, transformarea presupunea că oamenii din statele moderne sunt „natural” superiori datorită „evoluției” față de „sălbaticii” rămași în urmă, care reprezentau o relicvă vie ce arăta oamenilor din prezent starea în care au existat proprii strămoși. „Primitivul” oferea astfel o mărturie a progresului istoriei spre condiția modernă din lumea vestică în care trăiau și prosperau gânditorii și promotorii acestor viziuni. 

Denumit impropriu și eronat „darwinism social”, date fiind teoriile și valorile morale ale omului de știință Charles Darwin și ale continuatorilor săi, curentul etnocentrist a devenit rapid asociat diverselor forme de dispreț, exploatare și agresiune împotriva populațiilor indigene portretizate ca rămase la un nivel inferior de evoluție și care trebuiau supuse „civilizării”. Imperialismul, colonialismul, naționalismul sau totalitarismul s-au folosit deseori de această schemă a evoluției istorice pentru a justifica subordonarea sau asimilarea forțată a grupurilor sociale considerate ca fiind „rămase în urmă”. Mai mult, eugenismul propunea eliminarea indivizilor ale căror trăsături fizice sau mentale ridicau bariere în calea progresului societății.  


Avem nevoie de educație culturală solidă pentru o societate funcțională.
Alătură-te demersului ISCOADA!

DONEAZĂ

 

Ideea că evoluția societăților umane ar fi fost un progres liniar și necesar suferă de două mari probleme care au dus la dispariția sa din discursul științific dar, din păcate, nu și din spațiul public al ideilor – unde apare și astăzi ca o polemică recurentă și pernicioasă.

În urma cercetărilor etnografice, antropologii au argumentat că societățile nu evoluează separat, ci în continuă relație și interacțiune cu celelalte societăți, iar fiecare populație trebuie înțeleasă în propriul ei context ecologic, istoric și cultural. Datele arheologice, istorice și lingvistice privind tehnologia utilizată sau credințele religioase au arătat că nu există o transformare liniară între tipologii de societăți ordonate ierarhic – ci multiple traiectorii de creștere, reducere sau modificare a complexității în organizarea socială și în reprezentările culturale ale indivizilor.  

Ideea de „progres” al societăților umane, de la „sălbatici” spre „civilizați”, evoca o similaritate cu evoluția speciilor, însă comparația este profund defectuoasă. Oamenii constituie o singură specie naturală, iar categorii precum „rasa” sau „omul primitiv” nu disting diferențe semnificative din punct de vedere biologic, ci sunt concepte culturale ce reflectă clasificările din anumite societăți sau momente istorice. 

Mai important, evoluția naturală ca fenomen biologic nu este caracterizată de o direcție sau de un scop și nici nu se referă la „progresul” unei specii, sau de la o specie la alta. Din punct de vedere biologic nu există „binele speciei” sau „lupta între specii”, deoarece doar organismele individuale (și genele acestora) sunt în competiție (dar și în cooperare) pentru supraviețuire și reproducere. 

Adaptările apar prin hazardul mutațiilor aleatorii și sunt selectate (sau nu) de contingența ecologică, adică de mediul înconjurător. Mai concret, nu orice mutație ce ar fi folositoare din punct de vedere adaptativ va apărea, și nu tot ce apare va fi folositor. Nu orice schimbare este posibilă, iar o trăsătură genetică benefică în trecut poate deveni maladaptativă în viitor – dacă de exemplu se schimbă condițiile de mediu. Oarbă din punct de vedere teleologic, evoluția naturală este constituită din selecția trăsăturilor genetice benefice raportate la condițiile întâlnite de organisme în mediul înconjurător. Nu există, în natură, o destinație specifică sau vreun traseu bine definit.

Cum se transmite cultura:
gena egoistă și memele

Asta nu înseamnă că orice comparație a fenomenelor culturale cu evoluția naturală este eronată. În faimoasă lucrare „Gena Egoistă” din 1976, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai paradigmei neo-darwiniene a lansat un concept teoretic cu un succes remarcabil asupra culturii populare. E foarte probabil să fi auzit și chiar să fi folosit cuvântul „memă” dar este mai puțin știut faptul că Richard Dawkins a fost cel care a propus termenul de „memetică” pentru a descrie ce este și cum se transmite cultura. Numele ales combină conceptul de „genă” cu cel de „mimare” – pentru a sugera două similitudini.

 Similar genelor, Dawkins descrie cum lucrurile culturale circulă de la organism la organism și au efecte asupra fitness-ului celui/celei care le deține (adică influențează șansele de supraviețuire și reproducere ale posesorului/oarei). Diferența este că genele sunt replicate prin transfer biologic de la părinți la copii pe cale moleculară, pe când replicarea memelor dintr-o minte în alta are loc prin copiere informațională. 

Să luăm ca exemple o rețetă culinară, un năvod de pescuit, un cântec de leagăn sau croiala pantalonilor evazați. Fie că este vorba de un comportament, o unealtă sau o idee, putem analiza dacă și când un element cultural a fost inventat sau transformat, cum s-a transmis de la un individ la altul, de ce a persistat sau de ce a dispărut din societatea studiată. Putem măsura frecvența cu care mema, ca unitate de analiză, apare în momente diferite, care e extinderea geografică sau temporală a copiilor sale, cum reușește – sau eșuează – să se replice, și care sunt efectele asupra celor care posedă sau nu o anumită trăsătură culturală. 


Citește-ne și pe Substack, avem un super newsletter – Perspective!

ABONEAZĂ-TE

 

Analogia lui Dawkins omite importante diferențe dintre informația genetică și informația culturală – ce vor fi discutate în partea a doua a prezentei analize. Chiar și așa, propunerea lui a contribuit masiv la construcția unei perspective științifice eliberate de prejudecăți coloniale sau ideologii de superioritate între oameni. Ea s-a alăturat demersurilor de cuantificare și modelare matematică a culturii propuse de geneticieni precum Cavalli-Sforza și Feldman și de sociologi precum Everett Rogers sau Ronald Burt, care au studiat contagiunea și difuzia inovațiilor în lumea modernă. 

În timp ce mulți antropologi sau filosofi consideră cultura ca fiind separată de „natură” deoarece este un sistem ce operează cu simboluri și semnificații, noile abordări interdisciplinare au adoptat o perspectivă materialistă în care lucrurile culturale sunt identificabile și măsurabile și permit explicarea științifică a modului în care se transmit – sau nu – între oameni. Însă tensiunile și tranșeele între discipline încep să se asocieze cu poziții ideologice aflate în conflict, atât în universități, cât și în agora politică. 

Cultura cumulativă, cultura efemeră:
de ce apar și dispar lucrurile culturale

De-a lungul istoriei noastre, fiecare individ sau cohortă nu mai are nevoie să inoveze totul de la zero, ci beneficiază deja de acumularea de cunoștințe produsă și transmisă până în prezent. Primatologul Michael Tomasello a propus termenul de „cultură cumulativă”, de care oamenii beneficiază datorită unor înzestrări naturale unice speciei noastre. 

Aceste abilități și predispoziții fac ca noile descoperiri culturale să se construiască pe bazele unui vast fond de cunoaștere pre-existent și să-l îmbogățească pe mai departe. Oamenii pot transmite urmașilor măcar atât cât au primit, dar pot și adăuga eventualele inovații produse în fiecare generație. Asta ne face diferiți de cultura altor primate, precum cimpanzeii, unde inovațiile rămân punctuale și transmise prin emulație, dar fără să ducă la cultură cumulativă. Deși procesul de transmisie oferă posibilitatea extinderii cunoașterii, unele condiții specifice pot produce o reducere sau chiar dispariția lucrurilor culturale. 

Aborigenii din Tasmania posedau un repertoriu cultural mai redus în domeniul tehnologiei decât cei din Australia, deși erau foarte asemănători în alte trăsături culturale și aveau o descendență comună cu aceștia. Explicația oferită de antropologul Joe Henrich este legată de izolarea geografică a populațiilor tasmaniene de restul continentului prin ridicarea nivelului oceanului planetar după ultima glaciațiune. 

Imitarea fidelă și stabilă a metodelor și practicilor utile depinde de un număr critic de situații de învățare și experimentare ce pot corecta erorile de copiere. Atunci când evoluția culturală locală a implicat un număr mai mic de indivizi și de relații sociale prin care se poate reproduce cultura, anumite unelte, cum ar fi instrumentarul de vânătoare sau pescuit, au dispărut sau s-au simplificat treptat. În grupuri mici, chiar dispariția unor anumiți indivizi cu experiență și competență ridicată poate determina deteriorarea sau chiar întreruperea liniilor de transmisie culturală necesare păstrării efectului cumulativ. 

Cultură = natură?

Cu un an înainte de cartea lui Dawkins, un alt biolog lansa o lucrare pe cât de marcantă, pe atât de controversată. În Sociobiologia, E.O. Wilson propunea că anumite comportamente umane ce păreau a fi determinate cultural erau de fapt generate de predispoziții biologice. De exemplu, structura familiei nucleare, altruismul față de rude sau agresivitatea teritorială derivă din interesele biologice ale oamenilor privind resursele și reproducerea genetică, așa cum se poate observa la insectele sociale sau la alte primate. 

Teoria unui determinism biologic al culturii a fost puternic contestată de antropologi renumiți precum Clifford Geertz sau Marshall Sahlins dar și de biologi sau filosofi. Dată fiind diversitatea și variația între culturi, dar și rolul experiențelor subiective și al conceptualizării simbolice, aceștia au contestat poziția culturii aflată „în lesa” naturii, mergând chiar spre o separare fundamentală între domeniul material al biologiei și cel simbolic-interpretativ al culturii. 

Așadar, condițiile deveneau propice pentru o sinteză a perspectivelor – produsă de Rob Boyd și Peter Richerson în cartea sugestiv intitulată „Nu doar prin gene. Cum cultura a transformat evoluția umană”. Întâlnirea dintre un biolog și un antropolog evoluționist a produs una dintre cele mai importante teorii ale evoluției culturale. Cultura nu mai era considerată nici izolată de informația genetică, dar nici „sclava” ADN-ului. Trăsăturile culturale aveau propriile lor dinamici de evoluție, iar acestea aveau efecte cauzale directe asupra proceselor de selecție și adaptare la nivel genetic. 


Suntem o publicație independentă. Redirecționează impozitul către Asociația ISCOADA!
E mai simplu decât crezi și te costă nimic, detalii la buton!

DONEAZĂ

 

Cultura și genele co-evoluează prin influență reciprocă, cum ar fi în cazul toleranței la lactoză. După încheierea alăptării, sistemul digestiv al mamiferelor nu mai secretă lactază (enzima necesară procesării glucidelor din lapte), însă unii oameni fac excepție. Mai exact, acei indivizi care au anumite gene asociate cu persistența secreției de lactază la maturitate, lucru ce le permite asimilarea nutrienților din lapte. Însă apariția și stabilizarea acestor mutații genetice a fost determinată de practicile culturale de domesticire și creștere a mamiferelor ce puteau produce lapte. 

Populații din nordul Eurasiei și din estul Africii, care se ocupau acum câteva mii de ani cu pastoralismul au început să prezinte aceste trăsături adaptative, oferind un caz spectaculos de evoluție independentă, dar convergentă. Tehnologiile de creștere a animalelor și de prelucrare a produselor acestora au creat condițiile de mediu necesare ca aceste mutații să ofere beneficii posesorilor. Caracteristicile genetice avantajoase s-au transmis urmașilor și s-au răspândit în rândul membrilor speciei, dar mulți oamenii nu au această adaptare specifică (printre care, din nefericire, mă număr). Însă tot cultura umană oferă soluții de procesare a lactatelor prin tehnologii de fermentare care au evoluat și ele timp de mii de ani, sau prin enzime artificiale ce ajută la descompunerea lactozei, facilitând o digestie ușoară.

Acolo unde evoluția naturală are nevoie de mutații genetice norocoase transmise prin linii verticale de descendență biologică, evoluția culturală poate oferi avantaje adaptative, transmise orizontal, și cu o răspândire mult mai rapidă și mai largă. De exemplu, nu există o adaptare genetică pentru găsirea tuberculilor în deșert sau pentru procesarea vitaminei B din porumb, însă Boyd, Richerson și colegii lor au arătat că avem la dispoziție rezolvări culturale complexe, care joacă un rol adaptativ. Acestea nu sunt ușor de descoperit de indivizi pe cont propriu, dar pot fi adoptate și folosite prin imitație și învățare socială. Cum spune Joseph Henrich – capacitatea pentru cultură a asigurat succesul speciei noastre

De pildă, epidemia europeană de pelagră (carența de vitamina B) s-a datorat consumului de porumb importat din America, în detrimentul cerealelor locale, dar și faptului că semințele nu au venit însoțite și de cunoașterea culturală pre-columbiană. Populațiile indigene au domesticit porumbul și au produs variante îmbunătățite prin selecție artificială, însă foloseau și o tehnică tradițională de procesare cu leșie pentru a produce nixtamal. Această procedură etapizată era transmisă din generație în generație și făcea vitamina B bio-disponibilă pentru tractul digestiv uman din tortilla tradițională. 

În alt exemplu, exploratorii europeni rătăciți în deșertul australian ar fi murit cu toată expertiza lor modernă dacă nu ar fi fost salvați de populațiile aborigene. Indigenii aveau niveluri relativ reduse de complexitate tehnologică și social-politică, însă posedau competențe culturale adaptate pentru supraviețuirea într-un mediu sărac și ostil. Capacitățile lor de a învăța de la semeni și de a selecta variantele culturale optime pentru a fi imitate ofereau soluții la probleme adaptative ce nu puteau fi inferate prin încercări sau deduse din informațiile disponibile. 

Și invers. Practicile culturale însele schimbă ecosistemul în care trăiesc oamenii prin transformarea teritoriului și a climatului, introducerea, modificarea sau eliminarea unor specii, sau construirea de mediu ambiant cum ar fi locuințele, minele sau orașele. Generații succesive vor întâmpina probleme adaptative de mediu bazate pe acțiunile strămoșilor lor – în forme mai mult sau mai puțin planificate sau preconizate. 

Idei similare s-au dezvoltat și în biologie, unde Kevin Laland și alții au argumentat că multe animale, printre care și oamenii, își construiesc nișe evoluționare prin modificarea activă a mediului, cu efecte atât pentru evoluția genetică cât și pentru cea culturală. Așa cum castorii construiesc baraje care modifică hidrografia și habitatul și care oferă resurse și oportunități adaptative pentru urmași, oamenii amenajează relieful sau construiesc așezări și infrastructură ce vor deveni mediul adaptativ din viitor. Folosirea controlată a focului, de exemplu, a dus la adaptări de dietă și fiziologie a speciei umane, cum ar fi reducerea maxilarului și a tractului digestiv pentru procesarea de hrană preparată termic.

Cultura nu doar că „este ceva,
ci este și „despre ceva

Modelarea după tipare darwiniene similare celor biologice (și în strânsă legătură cauzală cu acestea) a reprezentat un mare salt în studierea evoluției culturii. Însă teoriile din genetică se bazau pe procese de replicare sau mutație care puteau fi analizate la nivel molecular și fiziologic. Unde și cum puteau fi identificate și măsurate trăsăturile culturale? Dacă ADN-ul uman se transmite descendenților prin recombinare și multiplicare, unde și cum se poate observa replicarea culturii? Metafora lui Dawkins sugerează că memele sar din minte umană în minte umană, dar care sunt canalele de transmisie și cum are loc transferul? 

Aceste întrebări cruciale au readus în discuție critica ridicată de antropologi și filosofi la adresa darwinizării culturii. Cultura este constituită (și) din simboluri și înțelesuri, din metafore și convenții, din coduri și din interpretări. Acestea se schimbă ca referință sau ca utilizare chiar dacă, superficial, își păstrează forma. Mai mult, dacă genele se recombină direct prin meioză pentru a se replica, lucrurile culturale sunt mereu re-construite în momentul transferului de la un individ la celălalt. 

Următorul articol va trasa acele mecanisme psihologice cu care ne-a înzestrat natura pentru a putea interpreta și transmite reprezentările culturale, dar și felul în care acestea se modifică prin comunicare și interpretare. Ultimul material se va uita la relevanța acestor modele de evoluție culturală pentru înțelegerea unor fenomene umane fundamentale, cum ar fi normele și instituțiile sociale dedicate cooperării și competiției dintre oameni. 

♦ ♦ ♦

 

Radu Umbreș este antropolog, conferențiar universitar la SNSPA, autor, speaker și consultant în proiecte de comunicare științifică și cercetare socială aplicată. Perspectiva sa naturalist-etnografică explică cum cogniția evoluată construiește cultura și societatea umană. Radu a făcut parte din echipa fondatoare a Platformei ISCOADA.

**Acest articol este primul dintr-o serie de 3 materiale care explică evoluția culturală a omului. Documentarea acestei serii a fost finanțată printr-un Advancing Cultural Evolution Award oferit de Cultural Evolution Society prin generozitatea donatorilor Eric and Peggy Peterson.

 

Editat de Raluca Moșescu-Bumbac
Ilustrații de Ramona Iacob

♦ ♦ ♦

 

Program co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite.


 

DONEAZĂ

 

ABONEAZĂ-TE
Misterele mămăligii

Transmisia culturală este mai mult imitație decât inovație

Simboluri, intenții și sens în icoanele pandemiei

Despre umor ca antropologie nativă

Râdem, glumim, facem mișto sau ironizăm. De ce o facem?

Despre porumbei și oameni. În căutarea unei responsabilități non-antropocentrice

O Hotărâre de Consiliu Local ne poartă prin istoria relației om-porumbel