Oricât de protejați am crede că suntem de partea democratică a planetei, în 2022, 70% din populația lumii trăia sub dictatură. Amintirea regimurilor dictatoriale din trecutul recent, înțelegerea și integrarea rănilor pe care le-au lăsat în conștiința popoarelor sunt esențiale pentru a nu repeta istoria. 

Alejandra Naftal s-a născut în 1960 la Buenos Aires, iar ca adolescentă a militat pentru ideologia peronistă, de stânga. La 17 ani a fost sechestrată și închisă într-un centru clandestin de detenție, tortură și exterminare, unul dintre cele peste 500 de astfel de locuri care au împânzit Argentina dictatorului Jorge Rafael Videla. Organizațiile care lucrează în domeniul drepturilor omului estimează că în cei șapte ani jumătate de dictatură militară au dispărut aproximativ 30.000 de argentinieni, cifră pusă pentru prima dată la îndoială de actualul președinte al Argentinei, Javier Milei, un libertarian excentric considerat de mulți un conducător de extremă dreaptă.

După șapte luni petrecute în ceea ce lesne poate fi numit un lagăr de concentrare, Alejandra a fost eliberată „din lipsă de dovezi”. S-a întors acasă, la familia ei care, din neputință și frică, s-a prefăcut că nu se întâmplase nimic – că tânăra „fusese plecată la Miami”.

„După eliberare a urmat alt iad – iadul tăcerii, al vinovăției, al suspiciunii – de ce ai supraviețuit? Faptul de a nu putea vorbi cu nimeni, pentru că nimeni nu voia să asculte, pentru că militarii erau încă la putere. Faptul de a fi vizitată de sute de mame și tați cu pozele copiilor lor dispăruți, care mă întrebau dacă cumva i-am văzut în detenție. Pentru că a trebuit să le spun tuturor că i-am văzut și că sunt morți. (…) Din ziua în care am ieșit, știam că m-am transformat în martor și mărturie pentru totdeauna.”

A fugit din țară și s-a întors în Argentina în 1985, „odată cu democrația”, când a depus mărturie în Juntas Militares, unul dintre cele mai importante procese juridice care a condamnat dictatura militară din anii 1976-1983; un proces care a durat 17 săptămâni, a analizat 50.000 de pagini de arhivă, a reunit 839 de martori și 530 de ore de audieri.

În anii ‘90, Naftal a contribuit la arhiva orală de mărturii despre terorismul de stat din Argentinaîn cadrul instituției Memoria Abierta (Memorie deschisă), realizând peste 400 de interviuri cu supraviețuitorii dictaturii militare și cu familiile celor dispăruți.

Din 2012 până 2022 a fost directoarea și curatoarea celui mai important memorial al dictaturilor din America Latină, ESMA (Espacio Memoria y Derechos Humanos), acum un simbol al drepturilor omului și muzeu al memoriei, inclus din 2023 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Prin fostul centru de detenție unde acum există ESMA au trecut mai mult de 5.000 de oameni declarați dispăruți. Alejandra a acordat o atenție deosebită femeilor care alcătuiesc asociația „Madres de Plaza de Mayo” – mame și bunici care, ignorate de instituțiile care ar fi trebuit să le caute copiii, au luat în propriile mâini eforturile de investigație. Încă din 1977, în fiecare joi de la 15:30, acestea se strâng în Plaza de Mayo, cu capul acoperit de batice albe, și păstrează vie amintirea celor dispăruți prin înconjurarea piramidei din centru, un monument al independenței Argentinei.

În 2023, Alejandra își vede imaginea din sala de judecată de acum patru decenii în lungmetrajul „Argentina 1985” (fără să fie anunțată în prealabil de echipa de producție a filmului).

„Cum discutăm cu generațiile care nu au trăit trecutul, dar care trăiesc un prezent fără viitor?

Alejandra Naftal a fost invitata primului eveniment ISCOADA Talks, în dialog cu cercetătorul pe tema orașelor și a memoriei, Gruia Bădescu. Naftal a povestit publicului românesc despre ororile trăite, dar și despre lecțiile pe care le-a învățat despre camaraderia, solidaritatea și dragostea care se pot naște în cele mai neașteptate locuri. Supraviețuitoarea a vorbit despre pericolul în care se află astăzi democrațiile lumii și despre obligația de a nu permite ca memoria să rămână doar un concept vag, abstract, ci o legătură permanentă a trecutului cu prezentul. În același timp, Alejandra a atras atenția că rămânerea prea mult în memorie poate pune în pericol democrația actuală, prezentă.

„Întrebarea este «De ce tip de democrație au nevoie societățile noastre?». Pentru că mi se pare că democrațiile către care ne îndreptăm sunt din ce în ce mai autocrate.”

Întreaga discuție, aici: