Într-un sat din Podișul Mehedinți, oamenii își trăiesc viața în gospodării înconjurate de stânci, povârnișuri abrupte și cornete. Misterele rețelei subterane de peșteri specifice Geoparcului Platoul Mehedinți își fac loc în realitatea vieții zi cu zi a locuitorilor din Ponoarele prin legende și mituri transmise din generație în generație. Rațiunea pentru păstrarea lor astăzi se leagă de menținerea unei identități locale înrădăcinate în peisajul natural, dar și de potențialul lor de atragere a turiștilor. Astăzi, în Ponoarele, una dintre cele mai vizitate comune din Mehedințiul de sub munte, mitul formării Podului lui Dumnezeu și legenda Sfântului Nicodim sunt păstrate și transmise din generație în generație, integrate în ritmul natural al vieții rurale.

Prin proiectele desfășurate de Asociația MAIE în ultimii 7 ani în Geoparcul Platoul Mehedinți, am studiat prin lentilă antropologică diverse aspecte ale locuirii într-o arie naturală care se întinde pe 100.000 de hectare și care aspiră la titlul de Geoparc natural UNESCO. Un geoparc este o arie naturală protejată, locuită de oameni, care se deosebește prin existența unor formațiuni geologice impresionante în subteran sau la suprafață: peșteri, cornete, chei, câmpuri de lapiezuri și pereți calcaroși. Poate părea că viața cotidiană între atâtea stânci și pietre este neprielnică pentru așezările umane, dar locuitorii Geoparcului au beneficiat totuși de resurse naturale importante, aflate la îndemână, precum piatra, calcarul și lemnul, cu care și-au construit locuințe într-o arhitectură vernaculară integrată în peisajul natural.

An de an, în explorările noastre și în discuțiile cu locuitorii, apăreau frecvent referințe la mitul formării Podului lui Dumnezeu – al doilea cel mai mare pod natural din Europa și un monument al naturii, superstiții legate de energiile negative din jurul Lacului Zăton, unde au avut loc tragedii, și povești cu tâlc despre un personaj legendar precum Sfântul Nicodim, care ar fi ales Ponoarele pentru ridicarea unei mari mănăstiri. Ca să înțelegem mai bine rațiunea din spatele păstrării acestor mituri și legende în memoria colectivă, ne-am propus să observăm cum s-au păstrat și transmis ele, precum și rațiunea din spatele perpetuării lor în prezent.

Podul lui Dumnezeu este un element central în viața comunității din satul Ponoarele. În perioada comunistă era mai des folosită denumirea de „Podul natural”, care excludea valențele religioase ale acestuia. „La Pod” este astăzi o expresie unanim înțeleasă, pe care am întâlnit-o de multe ori pe parcursul cercetării, și prin care centrul satului ni se relevă în mod organic. Tot aici se află și barul principal al satului, care atrage deopotrivă localnici și turiști. Interacțiunile dintre turiști și localnici, când se întâmplă, sunt superficiale. 

Pe parcursul cercetării noastre, „la Pod” a ajuns să devină și pentru noi un punct de întâlnire și regrupare la finalul zilelor lungi de cercetare de teren, în care am vorbit cu peste 40 de localnici din satele Ponoarele, Cracu Muntelui, Ceptureni, Gărdăneasa, Răiculești, Băluța și cătunul Tihoi. Dinspre Pod vedem cum iese dintre dealurile joase biserica cea nouă, unde slujbele se țin doar în anumite duminici, pentru că preotul deservește mai multe sate. Construirea noii biserici este legată circular de legenda Sfântului Nicodim, care împreună cu mitul genezei Podului lui Dumnezeu formează ceea ce putem numi o mitologie locală.

Miturile reprezintă una dintre cele mai vechi forme de creație populară, având o pondere amplă în crearea identității unei comunități. Adevărata forță a miturilor devine evidentă doar atunci când acestea sunt adoptate colectiv. Claude Lévi-Strauss, antropologul francez care a studiat apariția miturilor în diverse triburi, spune că miturile sunt un produs al minții omenești care demonstrează că modul de operare al imaginației umane este o constantă, indiferent de perioada de timp și zona geografică în care acestea apar. Miturile sunt similare ca formă și fond în culturi diferite și se organizează cel mai adesea pe baza unor opoziții binare, precum antiteza dintre bine și rău sau feminin și masculin. Mitul apare adesea din necesitatea de a păstra în memorie sau explica anumite evenimente sau întâmplări ale unor personaje reale. Mitul apare și ca recipient simbolic pentru problemele filosofice legate de viață și moarte, sau ca explicație pentru fenomene naturale.

Când întrebam localnicii despre mitul Podului lui Dumnezeu, cei tineri ne trimiteau la cei bătrâni – despre care considerau că sunt păstrătorii miturilor autentice, iar cei bătrâni ne trimiteau la cei tineri – despre care spuneau că își vor aminti mai bine aspecte importante pe care trecerea timpului le-a estompat din memoria lor. Astfel, responsabilitatea păstrării și transmiterii miturilor este diluată între generații, fiecare dintre părți considerând că cealaltă trebuie să-și asume acest rol. Cei care nu le cunoșteau deloc sunt cei care au fost deconectați în diverse feluri de la viața comunității: fie au fost plecați o bună perioadă din sat, fie nu locuiesc permanent aici.

La fel cum ni se relevă majoritatea miturilor, și acesta este organizat pe baza unei antiteze între forțele binelui și forțele răului. Dracul, sau Satana, și-ar fi făcut loc în peșteră, iar prezența sa acolo îi neliniștește pe oamenii locului, care cer intervenția lui Dumnezeu pentru a-l alunga. De aici, detaliile legate de intervenția divinității se diluează în mai multe variante posibile, care substituie explicația formării geologice a podului natural. În majoritatea variantelor, Podul s-a format după ce Dumnezeu a călcat tavanul peșterii pentru ca aceasta să se prăbușească peste Drac și să-l prindă sub piatră.

În alte variante, precum cea relatată de profesorul Borloveanu – autorul monografiei satului și persoana resursă către care am fost cel mai adesea îndrumați de către restul comunității, Dumnezeu apasă cu palma tavanul peșterii, cu intenția de a-l prinde pe Drac în subteran. În ambele variante, intervenția Divinității nu e suficientă și nu reușește să restabilească liniștea comunității.

Dracul ar fi reușit să scape prin altă ieșire a peșterii și s-ar fi refugiat pe o stâncă din apropierea lacului Zăton, care astăzi îi poartă numele – stânca Dracului. Continuarea oferă o explicație complementară și pentru formarea câmpurilor de lapiezuri: Dracul, simțindu-se alungat și înfrânt de Dumnezeu, ar fi zgâriat cu gheara stâncile înainte să se retragă în zona lacului Zăton pe care ajunge să o domine. Lapiezurile sunt niște formațiuni carstice formate mai ales pe calcare, ca niște șanțuri înguste determinate de scurgerea și dizolvarea apei – nu e greu să-ți imaginezi că au fost create, în schimb, de o gheară de drac.

Localnicii cunosc ambele variante ale apariției Podului lui Dumnezeu: atât varianta care pornește de la lupta dintre forțele binelui și forțele răului, cât și varianta fenomenului natural al surpării peșterii. Cel mai adesea, însă, cele două variante se îmbină și sunt povestite concomitent, fenomenele supranaturale împletindu-se cu fenomenele naturale și explicațiile raționale despre apariția formațiunilor carstice. 

Cei mai mulți asociază numele actual – Podul lui Dumnezeu – cu accidentele care s-au întâmplat acolo, dar care nu au produs victime. Numele podului delimitează spațiul protejat de Dumnezeu. Evenimentele sunt descrise în grade diferite de detalii; unii localnici povestesc întâmplări despre care doar au auzit, iar alții aduc în discuție întâmplări care s-au petrecut unor persoane cunoscute, rude sau vecini, cum este cazul unui bărbat care a sărit cu mașina peste pod, a supraviețuit, și în semn de recunoștință a pus o icoană la locul accidentului. 

În antiteză, Lacul Zăton rămâne cunoscut mai ales prin relație cu întâmplările nefaste – mai mulți localnici și-au pierdut viața în apele lacului, asta pentru că Zătonul „trage oamenii în sifon”. Uitarea intervine mai ales atunci când e vorba de detalii specifice. Observăm însă păstrarea unei esențe a poveștii, împărtășită de întreaga comunitate: în timp ce podul i-a protejat, lacul i-a pus în pericol. Exemplele în care oamenii au reușit să fie salvați sunt puține și izolate, iar Lacul Zăton rămâne în memoria colectivă un loc nesigur, imprevizibil, unde pot avea loc oricând tragedii.

Uneori, cei care consideră miturile și legendele locului ca fiind iraționale nu vor să le povestească mai departe tocmai pentru a nu le valida – odată ce sunt rememorate, acestea riscă să intre iremediabil în mentalul colectiv și să fie perpetuate. Cei reticenți sunt mai ales cei tineri. Chiar dacă au auzit poveștile în familie și le-au studiat inclusiv la școală, la ora de limba română (unde profesoara le folosește ca texte suport), elevii aleg să păstreze o distanță rațională față de ele. Aceștia resping ideea de loc neprielnic care atrage întâmplări nefaste prin faptul că lacul este conectat cu galerii subterane care formează un efect de vârtej: „Au fost trași în sifon”.

Mediul înconjurător modelează comportamente, dezvoltă practici, susține viața și ghidează individul în adaptarea la condițiile exterioare. Există mai multe moduri prin care putem descifra cum se formează și menține relația oamenilor cu spațiul locuit, iar clasificarea propusă de socioloaga Jennifer Cross ne poate fi de ajutor. Perspectiva biografică, care este și cea mai puternică, presupune legături familiale și istorice generate de nașterea oamenilor în acel spațiu. Cea spirituală este definită prin legături intuitive, emoționale și prin sentimentul de apartenență. Perspectiva narativă presupune o legătură mitică cu spațiul despre care individul învață și îl descoperă mai ales prin obiceiuri, povești, mituri locale, istorii ale familiei și limbaj. Aceasta din urmă este adânc înrădăcinată în comunitățile din Ponoarele, care abundă în povești despre oamenii din vechime, haiduci, comori ascunse în peșteri și stânci, personaje mitologice, precum și alte elemente ale folclorului local – superstiții și obiceiuri. Toate acestea sunt întreținute de existența în imediata vecinătate a unor forme de relief atipice, care creează un cadru natural propice pentru dezvoltarea și menținerea lor organică. 

Un aspect important pentru supraviețuirea mitului într-o societate dinamică, modernă, este caracterul său narativ, oralitatea prin care se transmite și puterea de a crea legături identitare între membrii comunității. Mitologia cuprinde și alte forme de gândire magică pentru captarea spiritualității umane, precum legendele. Acestea au un caracter fantastic mai redus, dar au același rol didactic, explicativ.

Bronisław Malinowski, cel care a pus bazele cercetării antropologice așa cum o cunoaștem astăzi, spune că practicile sociale se păstrează doar în contextul în care îndeplinesc o funcție specifică. Mai precis, supraviețuirea acestora depinde de modul în care practicile și credințele se transformă pentru a îndeplini diverse roluri. Perspectiva lui Malinowski este una funcționalistă – toate elementele care crează societatea îndeplinesc funcții specifice. Slaba funcționare a unor elemente determină mai departe un dezechilibru social, pentru că totul este interconectat și interdependent. 

Miturile și legendele se păstrează astăzi nu pentru că oamenii n-ar fi deslușit deja explicațiile logice și raționale din spatele unor fenomene cu caracter aparent supranatural – un fenomen carstic deosebit precum formarea unui pod natural este cu siguranță inedit – ci pentru că rolul lor s-a schimbat pentru a îndeplini funcții relevante în prezent.

Legenda Sfântului Nicodim scoate la iveală și oglindește problemele cu care se confruntă societatea și în prezent: neîncrederea în ceilalți, corupția, mirajul banului. Totul începe cu momentul în care călugărului Nicodim i s-a arătat în vis că trebuie să construiască o mare mănăstire pe cursul unui izvor sau „sub un luciu de apă”. Ajungând în Ponoarele, acesta ar fi intenționat să construiască mănăstirea sub Steiul Ponorii, de unde curgea pârâul Ponoarele – o stâncă ascuțită și un loc de belvedere asupra satului. 

Legenda Sfântului Nicodim generează localnicilor emoții puternice, uneori contradictorii. Călugărul a fost alungat de ponoreni pentru că oamenii s-au temut că odată cu construirea mănăstirii ar urma să fie deposedați de pământuri. Familiile înstărite, care dețineau mult pământ, i-au înscenat lui Nicodim un furt, care i-a făcut pe oameni să-și piardă încrederea în el. Din variantele aflate de la localnici, o singură dată a fost menționat un nume al unui neam responsabil de gonirea lui Nicodim din zonă – neamul Vucea. Potrivit monografiei satului, acest lucru ar putea fi legat de un detaliu adevărat, întrucât se pare că neamul Vucea ar fi avut la acea vreme un rol semnificativ în modul în care erau împărțite pământurile. Realitatea concretă a mănăstirii Tismana și existența călugărului Nicodim de asemenea conferă legendei un grad mare de veridicitate.

Alungarea lui Nicodim este un eveniment pe care comunitatea îl regretă, însă vina colectivă nu este asumată, ci diluată prin formulări de genul „L-au alungat pe Nicodim”/„I-au băgat găina în traistă”. Foarte rar întâlnim exprimări care să reflecte asumarea colectivă a întâmplărilor. Dacă ponorenii nu l-ar fi alungat pe Nicodim, „aici putea să fie Tismana”. Regretul este mai degrabă implicit prin modul în care se derulează narațiunea poveștii călugărului. În alte variante, care exclud implicarea comunității, Nicodim ar fi plecat de bunăvoie și ar fi construit mănăstirea de la Tismana, sau ar fi renunțat la varianta de a construi mănăstirea în Ponoarele, considerând zona prea săracă.

Varianta cea mai cunoscută și rememorată de localnici este cea în care lui Nicodim i-a fost băgată o găină moartă în traistă (în alte variante o găină și un trandafir – adică un cârnat în spirală), pentru ca oamenii să-l poată acuza de furt. Nicodim a fost prins pe drumul care duce către Tismana din Ponoarele, pe Valea Găinii, care și-a luat numele de la acest eveniment. Puțin mai încolo, zona numită Valea Trandafirilor ar aminti de același eveniment. În unele variante, Nicodim a blestemat apele zonei astfel încât să nu mai supraviețuiască nicio viețuitoare, nici măcar broaștele. Blestemul este rememorat de localnici și păstrat astăzi sub forma unor zicători care s-au transmis mai ales pe cale orală. Acestea sunt redate de oamenii care le cunosc cu mici variațiuni:

În izvorul Ponorii, de sub Stei,
Să nu crească vietăți, nici broască, nici pește
Și să fie doar apă rece.
Rămâneți cu apa care să o aveți,
Dar în ea să nu vedeți pește și broască.

Localnicii nu se pun de acord dacă pentru lipsa peștelui din pârâuri este de vină blestemul aruncat de Nicodim sau faptul că „în apa rece nu crește pește”. În alte variante, Nicodim i-ar fi blestemat pe ponoreni să ajungă toboșari și cimpoieri și să nu aibă loc pentru rugăciune. Toate acestea par să fie confirmate de realitățile din teren: apa nu are pește, iar comuna a avut numeroși muzicieni de-a lungul timpului, mai ales în satul Gheorghești, care este cunoscut și astăzi printre localnici drept satul cu cei mai mulți muzicieni. Monografia satului vorbește de asemenea despre cum pasiunea pentru muzică și talentul pentru instrumente sunt transmise și păstrate din generație în generație în cazul mai multor familii din Gheorghești.

Ponorenii au făcut însă tot ce le-a stat în putință pentru a ridica blestemul călugărului, mai precis, pentru a repara vina comunității. Principala acțiune restaurativă este ridicarea noii biserici, un eveniment de importanță majoră în spațiul rural, însă în acest caz deopotrivă un eveniment necesar pentru restabilirea echilibrului și desfacerea blestemului. Construirea noii biserici marchează ruperea celor aproximativ 600 de ani de blestem prin demonstrarea credinței în Dumnezeu a comunității, pusă la îndoială prin alungarea lui Nicodim. Anumite elemente cu semnificație simbolică, precum apariția unui curcubeu care arată traseul călugărului din Ponoarele către Tismana în ziua în care s-a pus prima piatră la temelia noii biserici indică anularea blestemului prin împlinirea planului inițial al lui Nicodim – ridicarea unei mari biserici în Ponoarele. Vechea biserică de lemn de sub Steiul Ponorii a trecut recent printr-un proces de restaurare mai degrabă dezamăgitor și rămâne în continuare inaccesibilă și nevizitată de localnici. Slujbele se țin acum în biserica nouă din centrul satului.

Supraviețuirea miturilor locale ale Ponorenilor se leagă mai ales de puternica lor oralitate și de integrarea acestora în viața cotidiană. Dacă apariția lor a fost determinată de nevoia explicării unor evenimente misterioase, menținerea și perpetuarea lor în prezent îndeplinește funcții noi. Astfel, rolul gândirii magice se extinde dincolo de necesitatea înțelegerii lumii și explicarea inexplicabilului. În contextul în care oamenii au acces la informațiile raționale despre formarea Podului lui Dumnezeu, sau despre traseul istoric al călugărului Nicodim, păstrarea lor în realitatea cotidiană este determinată de nevoia menținerii sentimentului identitar la nivel de comunitate, explicarea unor evenimente cotidiene precum accidentele rutiere sau înecurile, dar și de potențialul de comodificare a acestora și atragere a turiștilor în zonă.