„Căsuța – locul în care am trăit pandemia, atât în realitate cât și în joacă.”
Fotografie de Cristina Dinu-Popa

Vizorul ușii de la intrare.
O femeie cu doi copii.
Un pix Pilot.
O filă goală de agendă și un jurnal închis.
Biberoane și copii în fața unui ecran.
Un hamac atârnat în balcon.
Atela gipsată a piciorului stâng.
Un laptop deschis pe Facebook și o întâlnire virtuală romantică.
Sanytol, săpun, Domestos și un purificator de aer.
Chitară, tobă și o minge de tenis.
O pernă, un telefon și o busolă.
Ferestre, foarte multe ferestre întredeschise.
Plante și ghivece cu răsaduri.
Obiecte handmade din lână.
Beri artizanale, sticle de vin și vodcă, căni goale de cafea.
Mâncare chinezească, cutii de pizza.
Alimente și borcane într-un frigider.
Scrumiere pline.
Pisici.
Declarații pe propria răspundere.
Un puzzle.

Să fi fost a doua zi din festival când mi-am propus să sparg gheața în discuțiile postspectacol și să povestesc despre obiectul care a reprezentat cel mai fidel pentru mine perioada de carantină și de izolare fizică. N-am mai fotografiat primul volum al trilogiei „La Medeleni”, l-am ridicat direct de pe masă și l-am înfățișat camerei video de la telefon. Ne străduiam, împreună cu Eva, să parcurgem anevoiosul volum aflat în programa de lectură obligatorie la clasa a 3-a. Limbajul greoi, plin de figuri de stil, de arhaisme și regionalisme, pe care deseori le căutam în dicționar pentru a le putea explica copilului, au făcut din romanul lui Ionel Teodoreanu o lectură prin care am înaintat ca prin mâl – fiecare pagină dura o veșnicie, iar capacitatea mea de a traduce se diminua simțitor. Pe grupul online de părinți se trimiteau sinteze și rezumate, dar noi n-am abandonat lupta. Până la finalul perioadei de carantină am reușit să citim romanul integral.

Parentajul este un proces dificil și în afara unei temporalități extraordinare, cum a fost perioada impusă a carantinei. Anxietatea legată de posibilitatea îmbolnăvirii celor dragi, ruptura cu exteriorul și toate întrebările copilului, la care nu aveam răspunsuri, împing către regândirea micro-universului familial. Țelul devine construirea unui acasă cât mai sigur și conținător, un punct de sprijin emoțional care să stabilizeze relația temporar disfuncțională cu cercul social apropiat, cu familia și prietenii. Piatra de încercare pentru Eva nu a fost, cum m-aș fi așteptat, ziua ei de naștere, ci sărbătoarea Paștelui, un moment în care toată familia se reunea în casa părinților mei. Restricția de a nu părăsi Bucureștiul în perioada sărbătorii a creat momente de intensitate emoțională surprinzătoare, pe care mediul virtual suplinitor nu le-a îmblânzit.

Pentru copii, afluența de activități mutate exclusiv în online a creat derută și incertitudine. Un spațiu digital ce inițial era perceput ca aparținând jocului și socializării s-a transformat brusc într-un spațiu în care efortul și învățarea pentru școală deveniseră principalele activități. Copiilor le-a fost invadat spațiul virtual, iar părinții au fost nevoiți să compenseze momentele de joacă și relaxare cu idei noi de explorare a universului domestic. La noi acasă s-a dansat, s-a gătit în trei, s-au jucat board games, s-au văzut seriale, s-a practicat gimnastica pe saltele și între două declarații, s-a învățat mersul pe bicicletă.

„Familia noastră s-a obișnuit să trăiască numai între pereții propriei case. Gătim, muncim și ne jucăm la grămadă. De cele mai multe ori activitățile acestea se suprapun și atenția noastră a devenit din ce în ce mai fragmentată. Când am ieșit din casă după prima carantină, cei mici mergeau pe mijlocul străzii și strigau «Paște fericit!» oamenilor de pe stradă, deși Paștele trecuse demult. Parcă suntem într-o continuă bulă temporală în care nu ne facem planuri prea departe, nu ne bucurăm prea tare, nu prea ne vedem cu prieteni. Trăim la foc mic și pe jumate.”

Deprivați social și alimentați de frici și anxietăți în legătură cu posibila contactare a virusului Sars-Cov 2, oamenii au dezvoltat mecanisme individuale de rezistență prin adoptarea de noi practici domestice individuale și colective care prind contur la o privire mai atentă în cheie simbolică a obiectelor carantinei. Adaptarea la noul context pandemic, dar mai ales imposibilitatea de a părăsi locuințele, a transformat universul domestic într-un fapt social total, respectiv într-un obiect de studiu de sine stătător ce se dezvăluie per se și căruia individul îi atribuie sens și semnificații, independent de privirea cercetătorului. Conform etnologului francez Marcel Mauss, faptele sociale totale se definesc prin capacitatea de a reda pe rând sau dintr-o dată toate domeniile vieții sociale. Cum viața noastră socială a fost pusă între paranteze în perioada impusă a carantinei, spațiul domestic a devenit epicentrul existențial în care le-am făcut pe toate, de la activități familiale sau solitare, lucrat și creat, până la organizat, plantat și construit cealaltă realitate în care puteam fi împreună, realitatea virtuală.

Pentru cei pe care carantina i-a izolat în singurătate, obiectele-simbol vorbesc despre stări contradictorii, de speranță și reinventare, dar și de anxietate și depresie, la limita dintre supraviețuire și naufragiu. Fie că s-au exprimat emoțional prin muzică sau scris, fie că s-au refugiat în adicții care alteori acționau ca lubrifiant social, oamenii au alternat momentele de solitudine cu interacțiunile online, discutând subiectele de interes ale momentului: „Anul 2020 a fost anul în care dezinfectantul a devenit subiect de discuție între prieteni. Am găsit Sanytol. Ti-am luat și ție unul. Suntem salvați! Cu plăcere!”

Deși unii dintre noi au integrat singurătatea și starea emoțională intensă din timpul perioadei de carantină ca parte din tabloul global al pandemiei, pentru cei mai mulți sentimentul de abandon s-a accentuat. În articolul „Social isolation in Covid-19: The impact of loneliness” psihiatrii Mayank Rai și Debanjan Banerjee vorbesc despre mecanisme pe care indivizii le pot adopta cu scopul de a diminua impactul singurătății: disponibilitatea emoțională de a transforma, pe timp de criză, singurătatea în solitudine, practica de a comunica periodic cu familia sau cu liniile de suport psihologic puse la dispoziție și aderarea la micro-comunități.

Cadre ale memoriei individuale ce se înscriu în formarea unei memorii colective, fotografiile-metaforă primite în cadrul HomeFest 2020 reflectă ritualurile care au devenit mecanisme de reziliență la situația socială unică în care ne-am aflat cu toții. În spatele ușilor bine închise, spațiul domestic s-a revalorizat: balconul/terasa au devenit indispensabile, iar fereastra – singura poartă spre exterior. Grădinile, plantele și răsadurile de toate felurile s-au constituit în proiecte personale cu mize existențiale, hobby-uri noi care au avut rolul de a deconecta indivizii de la online-ul mult prea prezent și a-i conecta la ei înșiși, la timp și la relația nemijlocită între sine și alte forme de viață.

„Semințele din care ieșea încet un muguraș care parcă nu se mișca, dar creștea totuși de la o zi la alta, au devenit un mod de a păstra senzația că există timp și că, de fapt, viața are ritmul ei. Primăvara asta am început să săpăm curtea care, în loc de gazonul plănuit înainte vom face o grădină unde o să plantăm fasole, ardei, ridichi, kale, rucola, și poate și niște flori.”

Necesitatea de a atribui o ritmicitate timpului amorf și cadenței vieții a născut obiceiuri domestice în zone ale casei care până atunci nu fuseseră explorate, schimbându-le destinația de facto. Oamenii s-au jucat cu spațiul și au obținut noi cadre de interacțiune individ-obiect, pe care ulterior le-au împărtășit cu ceilalți prin intermediul canalelor de comunicare digitală, rețelelor de socializare și a evenimentelor din online. Deși universul social de interacțiune s-a limitat la propria casă, noile practici comune au făcut înconjurul lumii, facilitate de mediul virtual.

„Ca pentru mulți, balconul a fost proiectul de început de pandemie. L-am renovat și umplut treptat de plante de tot felul, o pasiune pe care n-aș fi anticipat-o. Uneltele de grădinărit au devenit instrumentarul care mă scăpa de cel de muncă – laptopul, de care ajunsesem sudată. Au ajuns să ocupe același spațiu, balconul devenind și biroul alternativ, în care noua procrastinare preferată era la îndemână. În call-urile în care nu se impunea camera video profitam să mai transfer vreo plantă într-un ghiveci mai potrivit.”

„În pandemie m-am mutat cu biroul acasă la mine, împreună cu prietenul meu. Am transformat o singură cameră în birou, sufragerie și dormitor. Camera era inițial dormitor, nu avea canapea, doar un pat. Și am locuit în acest pat când am văzut multe, multe filme, pentru somn, pentru citit, uneori mâncat, pentru orice. În restul spațiului liber din cameră erau cele două birouri și puțin spațiu de trecere.”

Prin excelență, o practică ce aparține spațiului domestic – gătitul, a devenit timp de două luni îndeletnicirea noastră principală, atât în familie cât și solitar, teren de explorare a creativității și pretext pentru sociabilitate. Fie că ne referim la schimburi de rețete în convorbiri telefonice și apeluri video între părinți și copii, sfaturi pentru prepararea mâncării ritualice de Paște sau recursul la alimente de tip comfort food, mare parte din timpul nostru s-a scurs în fața aragazului.

„Biroul s-a mutat în bucătărie și nu de puține ori am avut call-uri în timp ce la cuptor se odihneau niște ardei umpluți sau un pulled pork. Rutina laptop-aragaz-laptop a devenit chiar liniștitoare. O vreme.”

Noile competențe culinare dobândite într-o perioadă lipsită de predictibilitate au avut rolul de a restabili rutine individuale și de a îmblânzi dilatarea timpului. La nivel comunitar, distribuirea fotografiilor în spațiul virtual și obținerea de reacții și comentarii au contribuit la creșterea sentimentului de apartenență la un grup social cu practici și interese similare. Este deja celebru exemplul rețetei de banana bread, prăjitură ce a împânzit lumea rețelelor sociale în perioada de carantină. Caruselul emoțional și stresul din timpul carantinei au transformat coacerea unui simplu desert într-un mecanism de reziliență ce a facilitat comunicarea între oameni și a avut funcția terapeutică de a reduce stresul și nesiguranța. În spațiul domestic, bucătăria a fost una dintre puținele camere care nu și-a schimbat funcționalitatea, însă timpul dedicat preparării mâncării s-a mărit simțitor și s-a transformat în timp ritualic.

♦ ♦ ♦

Raluca Moșescu-Bumbac este redactor și coordonator de comunicare la platforma ISCOADA. În 2019 și-a definitivat studiile masterale în antropologie la SNSPA, cu o teză despre noua spiritualitate în contextul festivalului de muzică electronică. Este implicată în proiecte de cercetare și organizare comunitară cu diverse organizații non-guvernamentale, iar din 2020 este coordonator de proiect al HomeFest, festivalul bucureștean de teatru de apartament, performance și arte conexe.

Editat de Laura-Maria Ilie