Acest exercițiu a deschis tabăra de la Săcădat, un sat de lîngă Sovata, organizată de Minitremu și ETI – Experimenting an Institutional Transformation, organizație europeană de schimbare socială prin artă. Două perechi de artiști-cetățeni au lucrat cu șase adolescenți, având vârste cuprinse între 13 și 15 ani, din comuna Remetea, județul Harghita. Extractul de mai sus face parte dintr-un exercițiu conceput de artistul Florin Flueraș, care a urmărit activarea simțurilor pentru experimentarea unor lucrări performative proprii sau ale altor artiști. Rolul meu a constat în intervenții de analiză antropologică pe marginea acestora.

Seria Artwork, pe care Flueraș o propune ca tehnică/metodă, este descrisă ca „inserarea artei în viața de zi cu zi, încorporarea formelor de gândire, simțire și acțiune bazate pe lucrările performative propuse. […] Arta nu ar trebui doar privită, ci trăită. Artwork transferă din artă în viață instrumente, structuri, procese, practici, estetici și atitudini exploratorii și introduce o sensibilitate și o atenție artistică în percepțiile de zi cu zi, în simțurile noastre, în ceea ce deja vedem, auzim, atingem, simțim și facem”.

După ce am experimentat cu diferite forme de a vedea, a auzi, a atinge sau a ne percepe corpurile în relație cu mediul înconjurător, Flueraș le-a povestit copiilor despre două lucrări. Prima, Visible World, a lui Peter Fischli și David Weiss (1987-2000), a arhivă fotografică enormă a numeroase situri din lume, care propune o privire plină de mirare asupra obiectelor cunoscute – „totul e ciudat, nou, miraculos”. A doua, (ultima) lucrare a artistului Bas Jan Ader, In search of the miraculous (1975), în care artistul a vrut să traverseze Atlanticul de Nord într-o barcă de patru metri. Am legat ideea de explorare din demersul lui Ader de filmul lui Robert J. Flaherty pe care îl văzusem cu o seară înainte, Nanook of the North, primul documentar etnografic care a urmărit viața și practicile inuiților din Nordul Canadei. Cu simțurile treze și cunoștințe despre cele două lucrări, adolescenții au fost trimiși în explorare prin pădure timp de o oră, cu misiunea de a se pierde, a se rătăci – și a folosi GPS-ul, dacă e nevoie, pentru a se reîntoarce.

Tabăra de la Săcădat reprezintă intregrarea proiectului ETI în cadrul programului „Accept lecții de română/maghiară” a entității Minitremu, proiect educațional inițiat de duo-ul artistic Monotremu, compus din Laura Borotea și Gabriel Boldiș. Cei doi organizează, din anul 2016, taberele educaționale Minitremu Art Camp, care „propun o serie de activități în completarea programei de învățământ, destinate adolescenților de la mai multe licee teoretice și vocaționale din țară. Nucleul taberei este format din mai multe ateliere și activități specifice artei contemporane, susținute de artiști și practicieni activi pe scena de artă contemporană românească și internațională”. Încă de la prima ediție, Minitremu Art Camp a primit 47 de aplicații din Târgu Mureș, Târgu Ocna, Sfantu Gheorghe, Miercurea Ciuc, București, Râmnicu Vâlcea și Brăila, astfel că adolescenți din regiuni lingvistice și culturale diferite au putut împărtăși experiența educației prin artă.

Duo-ul Monotremu și-a început activitatea la Timișoara în 2010, iar acum sunt stabiliți la Târgu Mureș. Intervențiile lor în spațiul public sunt comentarii la adresa politicilor sociale îndreptate spre profit, moștenirilor nedigerate din perioada comunistă, consumerismului, dar și la adresa relației dintre artist și instituțiile culturale. Prima lor lucrare a constat în plasarea de măști de somn pe mai multe busturi ale personalităților masculine românești, în frunte cu Mihai Eminescu, al cărui vers dă și titlul lucrării, „pe fondul frustrării că toată lumea era pasivă la toate porcăriile care se întâmplau în jur”.

Laura Borotea este, din 2015, profesoară la Liceul Vocațional de Artă din Târgu Mureș. A inițiat programul „Accept lecții de română/maghiară” în Remetea (de altfel, titlul unei lucrări Monotremu) ca o continuare a programului Kreatív Partnerség al Szilviei Németh, socioloagă și expertă în educație: „Szilvia chema artiști să predea în școli – un profesor de sculptură era atașat unui profesor de altă materie și, împreună, trebuiau să facă materia aia mai atractivă, predată cu mai multă fantezie. Nu a prea funcționat, profesorii erau foarte stresați că nu puteau să-și facă materia. S-a gândit că noi am putea să fim mai lejeri, să stabilim o chestie mai de lungă durată”.

Dincolo de școală, Laura s-a organizat împreună cu primarul, care a făcut o reclamă la televiziunea locală și a chemat părinții din Remetea la o ședință în care, împreună, le-au explicat ce aveau de gând să facă: „Le-am propus activități care să fie diferite de activitățile de la școală, să nu fie plictisitoare. Au aplicat mai mulți, dar am zis că 24 trebuie să fie numărul maxim. Eram singură, era destul de complicat. […] Tot anul școlar 2018-2019 am mers în fiecare joi la Remetea, două ore jumate dus, două ore jumate întors. Trebuia să fac un atelier care să dureze două ore, dar cred că mereu ne prelungeam la câte patru. I-am mai luat cu mine și pe copiii de la mine din clasă, unde sunt dirigintă, dar nu ni se potriveau programele mereu. […] Ei tot timpul mă așteptau acolo, toți 24, erau superentuziasmați. Cel mai fericiți erau când ne plimbam prin Remetea și îmi arătau locurile preferate. Povesteau mult, vorbeau în română, dar pe urmă nu ne-am mai văzut regulat. Deja salutau pe toată lumea în sat în română, mergeau la bibliotecă – «Bună ziua!»… Erau știuți ca grupul de română. […] Jocul era să învăț și eu maghiară. Mi-au oferit un traducător, dar am refuzat. Când făceam teste, recapitulări, uneori îmi scriau și mie răspunsurile în maghiară”.

Incursiunea de la Sovata ne-a condus apoi prin pădure, pe la lacurile mai puțin cunoscute ale zonei. Flueraș mai avea în plan alte două lucrări, de data asta proprii – Unexist (2016), care le-a oferit adolescenților „me-time”, în cuvintele lui Eszter, „când ești atentă la natură, nu mai… ești”, și Collapse Yoga (2016). Cea de-a doua integrează practica yoga, care urmărește să îmbunătățească forța, echilibrul, coordonarea și flexibilitatea, cu dorințe simultane ale corpului către asimetrie, necoordonare, slăbiciune, relaxare, dezechilibru, abandon, colaps, libertate. Eszter, vocea principală a grupului, le-a povestit celorlalți despre singura lecție de yoga pe care a făcut-o: „Facem exerciții și fim atent pentru respirația și pentru obiectele care sunt în jurul nostru”. Sub coordonarea lui Flueraș, adolescenții au încorporat stări ca oboseala, plictiseala, tristețea într-o practică despre simetrie și echilibru.

În completare, am vorbit despre categoriile de structură și antistructură concepute de antropologul Victor Turner în studiul său despre ritual. Antistructura poate fi privită și în afara procesului ritualic, în momente de repaus, meditație, vis, dans, chiar și în prezența adolescenților în tabără, în oglindă cu disciplina unui program, școlar sau de alt fel, sau a unor responsabilități încastrate în structura socială: „Omul este atât o entitate structurală, cât și una antistructurală, care crește prin antistructură și se conservă prin structură […] într-o relație de complementaritate, nu contradicție”. Exercițiile propuse de Flueraș au țintit către a scoate adolescenții din logica unei simple excursii, cu discuțiile și interacțiunile proprii unei astfel de acțiuni, și a-i provoca înspre o sferă reflexivă a opozițiilor, a stărilor alternative – în cuvintele lui Turner: „Liminalitatea antistructurală oferită în esența formelor ritualice și estetice reprezintă reflexivitatea asupra procesului social”.

Pe drumul de întoarcere, Gabi Boldiș, cealaltă jumătate a duo-ului Monotremu/ Minitremu, îmi spune cum generațiile tinere au acum marele avantaj de a se întâlni pe teritoriul neutru al limbii engleze, care le permite să lase deoparte bagajul istoric și dihotomia noi/ei. Ce este mai important acum este interacțiunea, cooperarea dintre ei, nu neapărat capacitățile, supunerile lingvistice într-o parte sau alta. Generația mai în vârstă are încă resentimente. Unii copii cresc cu povești despre diviziune, pericol, precauție față de Celălalt: „În Târgu Mureș se zice «Te dau la Secția maghiară dacă nu ești cuminte». Nu prea cooperează. Țin minte un Crăciun când cineva a propus ca copiii să facă împreună obiecte, păpușele, nu-știu-ce, și să organizeze un târg împreună. Părinții români au preferat să îl cheme pe Moș Crăciun să-i țină în poală”.

Desigur, învățarea formală a limbii române rămâne un subiect problematic. Curricula din România îi obligă pe copiii maghiari să învețe limba română ca limbă maternă, dar asta în condițiile în care, deseori, li se predă limba română în limba maghiară, de multe ori neexistând condiții conversaționale pentru exersarea acesteia. În Remetea, spre exemplu, există o singură familie de români, cea a unei polițiste repartizate acolo. Laura Borotea spune că adolescenții știu poezii românești, pot să-ți definească precis părțile de vorbire și știu pe dinafară comentariile pentru Evaluarea Națională. Însă, în lipsa conversației, aceste eforturi fac ca elevii maghiari abia să treacă examenul scris, același care se dă și celor români.

Propunerea pentru recrearea lucrării Unexist în Sovata a fost gândită a avea loc în Lacul Mierlei, un lac sărat din pădure, cu baza de nămol, în care adolescenții nu au vrut să intre, exclamând în cor un „Iooaaaaiii!” care ne-a amuzat pe toți. Intenția era de a experimenta senzația de (aproape) zero gravitație, ceva similar cu experiența unui sensory deprivation tank. În timp ce eu și Flueraș pluteam în lacul Mierlei și tachinam copiii să intre, o doamnă de pe margine, unsă cu nămol, a început să le traducă ce spuneam. Eszter și Noémi, o altă adolescentă din grup, au dat din cap rușinate. Doamna a continuat: „Voi nu învățați limba română la scoală?” „Ba da…” „Eh, cât se prinde se prinde.”

Un sondaj recent arată că peste 20% din maghiari se simt anxioși când trebuie să vorbească limba română. Mai mult, 90% din ei cred că este importantă învățarea limbii române pentru copii, însă aproape 70% consideră că este discriminatoriu faptul că examenele naționale se dau nediferențiat. Mate, de pildă, parte din grupul Remetea, care tocmai a trecut în clasa a noua, a luat 9 la matematică, 9,12 la limba maghiară și 6,60 la limba română. Din cauza asta nu a putut intra la liceul la care și-a dorit. Eszter ne-a spus despre examenul care o așteaptă:

După aproape o zi petrecută brâu la brâu cu parteneri străini, timp în care au trebuit negociate cărările din pădure, vizitele la baie, locurile la masa de prânz, dar și tactici de conversație față de prietenii apropiați, participanții au dezvoltat un soi de obișnuință. Am făcut o paralelă între experiența Rope Piece și frățiile de cruce din mănăstiri sau alte ordine de afiliere a indivizilor, sau, chiar mai simplu, între responsabilitatea pe care o avem față de rude, cu care trebuie să cooperăm chiar dacă, uneori, nu ne potrivim întru totul ca personalitate sau interese. Unii dintre ei și-au despletit, poate simbolic, capetele de la funia care le înconjura brâul, dar când au fost dezlegați, aveau tendința să urmărească tot partenerii de la început de zi.

Următorul workshop de după intervențiile performativ-antropologice a fost condus de artistul de sunet Cătălin Matei, alias Sillyconductor, și de „cetățeana” Ami Lungu, pedagog. Adolescenții au fost invitați să-și creeze propria poezie audio-tactilă printr-o tehnică care părea soră cu magia sau să deseneze cuvinte hibrid într-o reprezentare unitară.

**

Tabăra de la Săcădat nu a fost despre învățarea limbii române. Tabăra de la Săcădat a fost despre un schimb cultural produs prin intermediul artei. A fost despre interacțiuni primare care se află la granița limbajului, experiențe comune și descoperiri individuale. Filmele documentare pe care le-am vizionat au arătat viața și practicile din alte culturi. Lucrările performative propuse de Florin Flueraș i-au pus pe adolescenți fie în situații atipice, că a fost vorba de experimentarea cu propriile simțuri și percepții, fie în situații în care perspectiva de zi cu zi asupra lumii și realității a fost interogată. L-am întrebat pe Flueraș cum înțelege educația mediată de artă într-o situație de opreliște lingvistică: „Am vrut să-i provoc un pic, să-i mișc, să-i zdruncin, așa… Adică să le dau niște experiențe care să-i scoată un pic din contextele în care sunt băgați. Poate li se pare că a fost ceva weird sau crazy și se mai gândesc. […] Faci filosofie sau teorie dacă crezi că totul se poate preda prin limbaj, prin concepte. Cred că afectele, experiența sunt cel puțin la fel de importante ca partea articulată, conceptuală. Asta cred toți artiștii, de-aia facem artă”.

Unde se întâlnesc arta și antropologia și ce au de împărțit? Ele pot fi înțelese în tandem dacă vedem că sunt instrumente diferite care adresează aceleași fenomene – structurile socioculturale, felul în care acestea se răsfrâng asupra individului, dar și căi de a gândi în afara lor. Pentru Flueraș, interdisciplinaritatea este cea mai holistă dintre formule: „Mi se pare că antropologia și filosofia sunt mai apropiate de artă față de alte domenii. Până la urmă, și artiștii propun experiențe din alte lumi, la fel cum și în antropologie intri în alte lumi, le cercetezi. Iar cu filosofia, la fel, mi se pare că ambele propun noi feluri de gândire, noi concepte, sensibilități”. În asentimentul lui Flueraș, duo-ul Minitremu lucrează la rescrierea unor relații politice și a unui context istoric tensionate, insuflând în noua generație o curiozitate pentru o istorie alternativă, un teritoriu nou constituit prin limbajul artei, care nu aparține nimănui și tuturor.