În cei cinci ani de când locuiesc în București, rareori mi s-a întâmplat să văd orașul într-un mod liniar. Am trecut de la orașul necunoscut și înspăimântător la cel domesticit de o sumedenie de evenimente, fie ele sociale, personale, politice sau profesionale. Domesticirea orașului a venit la pachet cu o serie de schimbări, reflectate nu doar asupra modului în care vorbesc despre oraș, dar și asupra felului în care îl navighez zi de zi. Ocolesc anumite zone, folosesc scurtături, îmi iau anumite repere, care se suprapun uneori doar parțial peste geografia reală a Bucureștiului. La un moment dat am început să mă întreb cum arată orașul pentru ceilalți.

Sigur, termenul „ceilalți” este relativ și poate însemna o sumedenie de lucruri; în cazul meu, acest concept s-a format în jurul migrației, fenomen care, de altfel, îmi tot dă târcoale de ceva vreme, de când am experimentat pe propria piele plecarea unor rude în străinătate și am simțit efectele acestui eveniment asupra structurilor familiale. Ca să înțeleg ce se întâmplă la celălalt capăt al ecuației, am început să caut migranții din jurul meu, cei pe care îi vedem la tarabele din piețe, în restaurantele cu specific arăbesc, în pasajul Macca-Vilacrosse sau în frizeriile de la periferiile Capitalei. Am luat la rând cafenelele, parcurile, gurile de metrou și centrele de refugiați din București, unde mi-am întâlnit respondenții și am vorbit despre ce înseamnă să fii migrant în România, despre cum se simt, care a fost parcursul lor până acum și ce fel de relație au dezvoltat cu Bucureștiul. La finalul acestor discuții, i-am rugat să deseneze niște hărți ale Capitalei așa cum și-o amintesc ei, cu locurile care contează, cu cele care i-au marcat negativ, cu spațiile care le reactivează cele mai puternice amintiri și cele mai semnificative experiențe.

Metoda aceasta, numită în unele studii mental mapping, a scos la iveală câteva observații: în primul rând, geografia afectivă este de multe ori mai la îndemână și mai aproape de ceea ce vrem să spunem de fapt despre un oraș. Cu alte cuvinte, modul în care un oraș apare în reprezentările grafice oficiale poate sau nu să semene cu modul în care fiecare dintre noi ne imaginăm orașul. Însă toate reprezentările, oficiale sau nu, sunt la fel de valide pentru că ele reușesc să exprime vizual anumite distanțe, limitări, strategii și agentivități (eng. agency – voință individuală, control asupra exercitării unei acțiuni) pe care deseori nu reușim să le surprindem prin simple discuții sau prin observarea celor din jur. În viziunea cercetătorilor Norbert Götz și Janne Holmén, decodarea hărților mentale dezvăluie felul în care indivizii și colectivitățile se orientează în mediul lor.

Din discuție în discuție, am ajuns la mai multe portrete ale Bucureștiului văzut prin ochii migranților din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, portrete subiective, care redau orașul impregnat de experiențele personale, culturale și politice ale interlocutorilor mei.

Încercând să găsesc un fir roșu între toate aceste reprezentări, le-am grupat în patru categorii: orașul-celulă, orașul-carte poștală, orașul-grădină și orașul-acasă/orașul străin, o dublă ipostază care a părut să diferențieze ultima etapă din experiența migrației, și anume integrarea în și acomodarea cu spațiul de adopție. În acest articol mă voi referi la prima dintre aceste dimensiuni – orașul-celulă, mai precis, impactul inițial cu un spațiu străin, care tinde să limiteze mișcările indivizilor atât în plan fizic, cât și social. Tendința generală este de producere a unui spațiu propriu, interior, care să acționeze ca un strat de protecție împotriva societății încă necunoscute.

O abordare din antropologie a relației dintre spațiu și migrație propune înțelegerea spațiului ca discurs, ceea ce Michel de Certeau numea spatial stories în „The Practice of Everyday Life”, adică modurile în care oamenii locuiesc spațiul, îl interpretează și îl plasează într-un discurs propriu. Acest discurs se alcătuiește din markeri fizici ai spațiilor urbane, adică elemente ale orașului pe care migranții le observă, le folosesc ca repere și ca puncte de orientare. Dincolo de rolul lor geografic, de plasare fizică în spațiu, markerii amintiți capătă, așa cum remarca Phillip Mar, funcții afective, relații pe care oamenii le dezvoltă cu spațiul locuit. Pe scurt, efectele migrației – înstrăinarea de cei de „acasă”, diferențele cutumiare, arhitecturale, lingvistice etc. – sunt domesticite prin asimilarea lor în spațiu, în ceea ce antropologul australian numește „experiența încorporată, discursul și ideologiile împărtășite”.

Orașul-celulă reprezintă, pentru majoritatea interlocutorilor mei, suma unor impresii generale asupra primelor zile în București, imediat după sosirea în România. Totuși, perspectiva orașului ca o celulă nu este uniformă și nici nu poate fi extinsă la nivelul tuturor interacțiunilor pe care le-am avut cu migranții, un factor de diferențiere important fiind tocmai statutul acestora în România, și anume cel de migrant voluntar sau de refugiat politic. Expresia orașul-celulă reprezintă aici o modalitate de descriere a senzațiilor și percepțiilor corporale experimentate de migranți, care au contribuit la comprimarea spațiului urban și la limitarea mobilității acestora. Efectele psiho-emoționale ale migrației, accentuate în cazul refugiaților, sunt traduse într-o serie de interacțiuni specifice cu spațiul urban, cu clădirile, monumentele, parcurile, piețele și locuitorii din București. Această specificitate poate fi înțeleasă prin două ipostaze: imobilitate și invizibilitate.

Imobilitatea spațială se construiește din două direcții, externă și internă, ambele conlucrând la menținerea migranților într-o stare suspendată, liminală, producând sentimentul de „displacement in place”, pe care Stephen Lubkemann îl utiliza, într-un articol din 2008 pentru Journal of Refugee Studies, ca să descrie statusul celor captivi în societatea de origine. Aplicabilitatea acestui concept în cazul migranților din București constă în faptul că, deși aflați într-un proces migratoriu în mod uzual definit prin mobilitate, în realitate prima experiență a orașului se caracterizează printr-un blocaj corporal și spațial, datorat procedurilor birocratice, diferențelor culturale și celor de infrastructură urbană dintre orașele de proveniență și cel de destinație. Iată cum descrie prima experiență cu orașul una dintre interlocutoarele mele:

Aceste reglementări, temporizate de perioada de așteptare a aprobărilor și confirmărilor, de obținere a semnăturilor și de reglare a statutului legal imobilizează migranții din două perspective. O dată, există teama unei hipervizibilități în spațiul urban care, în contextul absenței unei situații legale clare, poate periclita șederea lor aici – în special în cazul refugiaților, care se gândeau constant la cei rămași acasă și la cum comportamentul lor în România poate avea anumite consecințe asupra familiilor rămase sub controlul diverselor organizații teroriste, de exemplu. Apoi, migranții se confruntă cu un spațiu complet diferit ca infrastructură, aspect, organizare spațială, evidențiate prin contrastul cu orașul islamic cu principii arhitecturale distincte – îngustimea străzilor, desfășurarea pe orizontală a orașului, regimul de înălțime mic al clădirilor, spații mai degrabă late, puține parcuri și spații publice versus cele private. Aceste diferențe au produs o percepție a orașului ca spațiu vag, nedefinit, traversat de o eterogenitate confuză de stiluri arhitecturale și aglomerații urbane care, împreună, alcătuiau un spațiu indescifrabil:

„Vedeam multe blocuri, multe, multe. Și mult spațiu liber, fără case sau magazine, părea așa, că e gol orașul. Și apoi, dintr-odată, am văzut multe mașini și mulți oameni, eram pe acolo… cum se cheama clădirea aia mare, la Victoriei? Arcul… la Arc eram. Și piața mare, apoi am luat-o pe niște străzi mai mici, nu mai știu pe unde erau, dar când am ajuns la casă eu credeam că e alt oraș. Am crezut că e București acolo la Victoriei, după aia am crezut că e orașul Obor. Și eram așa, de nu știam unde să merg, nu știam dacă orașul e în felul ăsta sau în felul ăsta, nu știam cum să zic, ziceam că de fapt sunt mai multe orașe lipite.”

„Suprapunerea de orașe” datorată extinderii spațiului urban, așa cum reiese din povestea de mai sus și, per total, impresia de confuzie și dificultate a orientării în spațiu din perioada de început a migranților în București se datorează, pe de o parte, contrastelor cu orașul islamic, iar pe de altă parte, șocului cultural asociat procesului de migrație. O serie de elemente spațiale ale Bucureștiului marchează în mod activ această diferență între orașul islamic și Capitală.

O primă caracteristică ar fi structurarea orașului, în cazul Bucureștiului fiind vorba despre o îmbinare între verticalitatea clădirilor înalte de tip office și omogenitatea blocurilor din perioada socialistă, pe de-o parte, și orașul-grădină central, foarte generos cu spațiul curților, pe de altă parte. Aceste caracteristici eterogene diferă de orașul islamic, organizat orizontal, cuprinzând spații înguste și aglomerate. Un alt aspect particular, menționat îndeosebi de interlocutorii din Iran, Irak și Afghanistan, este lipsa de vizibilitate a indicatoarelor și a magazinelor stradale. Aceste diferențe justifică o altă observație, anume lipsa fluxului de oameni și a aglomerației urbane pe marile bulevarde, spre deosebire de orașul islamic, caracterizat printr-o atmosferă energică, vibrantă și o afluență mare de oameni.

„Nu vedeam oameni nicăieri, era ciudat așa, mergeam pe bulevardul ăsta (n.a., Kiseleff) și nu vedeam magazine deloc, nu știam nici unde sunt, că nu se văd plăcile astea… cum se cheamă? Și dacă nu ai unde să mergi, să intri în magazine, să te atragă cu geamurile (n.a., vitrine), păi nici nu ieși din casă!”

Alte aspecte menționate ca puncte de diferențiere sunt culorile și sunetele orașului. Pentru mulți dintre interlocutorii mei, surprinzătoare a fost utilizarea vopselelor neutre (alb, gri, crem) pe pereții exteriori ai caselor, alcătuind un peisaj urban comun, omogen, fără contururi clare și, deci, generator de confuzie la o primă traversare. De asemenea, utilizarea anumitor materiale în construcția clădirilor, cum a fi sticla, contribuie la verticalizarea orașului și la asocierea lui cu un spațiu rece, mai puțin primitor pentru oameni, mai degrabă funcțional decât emoțional.

Cercetătorul Rabah Saoud descria câteva din caracteristicile orașului islamic, structurându-le în patru principii: legile naturale, însemnând adaptarea la topografie și condițiile naturale, credințele religioase și culturale, principiile bazate pe legea Sharia și principiile organizării sociale. Pornind de la acestea, el menționează câteva toposuri generice ale orașului islamic: moscheea, bazarul, citadela, cartierele rezidențiale, rețeaua de străzi înguste, acoperite, zidul cu porți care înconjoară orașul și exteriorul orașului, reprezentat de cimitire și piețe ocazionale.

În opoziție, Bucureștiul devine un spațiu al verticalității și înălțimilor, un loc generator de confuzie. În perioada de început a proiectelor migratorii, așa cum rememorează interlocutorii mei, apare senzația copleșirii și a intimidării ce le restrânge mișcările, limitându-i la anumite spații, supranumite în literatură „spatial dimensions of immobility”:

„Când mergeam și vedeam tot orașul cum crește și crește, și crește, credeam că nu se termină niciodată. Și nu voiam să ies deloc la început, când am venit aici, că mi se părea că sigur mă pierd, nu aveam cum, totul era nou și diferit… Atunci, în primul an, București la mine era apartament și drum la vize, atât.”

Biroul de vize este cel mai des menționat de interlocutori, fiind mapat în memoria acestora ca un prim contact cu orașul și mecanismele lui de funcționare. Rolul lui de a întreține liminalitatea migranților și este redată prin rememorarea cozilor, a frecvenței cu care trebuiau să revină la biroul de vize pentru diferite aprobări și semnături, dar și pentru că acesta a contribuit la încorporarea statutului de Alter de către migranți. Contactul cu autoritățile române și cu politicile sale migratorii a scos la suprafață anumite experiențe prin care statutul de „străin” era în mod evident marcat:

„Nu știam limba, nu înțelegeam nimic, iar eu trebuia să semnez documente scrise în română. Și le-am zis: uite, tu îmi traduci și îmi dai document în engleză, să văd ce este. Dar cum te înțelegi cu ei, dacă unii nici nu vorbesc măcar engleză?”

Mărturia aceasta amintește de așa numitele power geometries ale geografei și cercetătoarei Doreen Massey, adică diversele politici – genul, rasa, etnia, regimurile politice, istorice – ale migranților, care influențează mobilitatea sau imobilitatea acestora în spațiile și societățile de destinație. Pătrunderea acestora în diverse structuri sociale, ocupaționale, economice este puternic influențată, așadar, de politicile dominante, atât în țările de proveniență, cât și în cele de adopție sau de tranzit. Spre exemplu, refugiații care beneficiază de azil politic au un alt raport cu spațiul. Accesul la anumite paliere economice, ocupaționale sau culturale sunt mai reduse, atât din cauza reglementărilor birocratice, cât și din cauza unei tendințe spre invizibilitate care ține de mobilitate, dar și de mecanisme mentale rezultante și de lipsa relațiilor sociale.

Astfel, în această primă etapă a percepției Bucureștiului, spațiul este puternic omogenizat în sensul confuziei și al imposibilității de navigare urbană și socială, migranții fiind plasați într-o etapă liminală, desprinși din societatea de origine și neintegrați încă în cea de destinație. Acest blocaj al mobilității și refugierea în anumite spații protectoare configurează în reprezentările migranților un oraș-celulă, un spațiu închis, necunoscut, producând la nivel simbolic încorporarea de către interlocutori a etichetei de străin. Această observație legată de spațialitate se conectează cu teoriile lui Doreen Massey, pentru care spațiul joacă un rol fundamental în structurarea socialului, fiind un pivot care ancorează și care poate modifica traiectoria interacțiunilor dintre indivizi.