Roma. O dimineață de iunie care anunță, de la primele ore, o căldură toropitoare. Pornesc către faimoasa Criptă a Capucinilor, de pe Via Vittorio Veneto 27. Vreau să văd cu ce se deosebește de Catacombele de la Paris, pe care le văzusem cu câțiva ani în urmă. La sfârșitul secolului al 18-lea, osemintele a peste șase milioane de locuitori din cimitirele Parisului au fost dezgropate și mutate în vechi cariere de piatră de sub oraș; aranjate unele peste altele și alcătuind diverse modele. 

După o plimbare de peste o oră – o grevă la metrou paralizase traficul din oraș – ajung pe un bulevard umbros care pare rupt de zgomotul orașului. Cripta Capucinilor se găsește sub biserica Santa Maria della Concezione dei Cappuccini, construită între anii 1626-1631 de Papa Urban VIII. La încheierea construcției, cardinalul Antonio Barberini, fratele Papei și membru al ordinului capucinilor, decide dezgroparea și mutarea a mii de oseminte ale călugărilor ordinului în noul osuar. Caracterul unic al acestei cripte este dat de dispunerea rămășițelor umane: ele decorează pereții sub formă de lustre sau aplice și formează nișe în care sunt agățate scheletele altor călugări în sutană. Aproximativ 4000 de călugări morți între începutul secolului al 16-lea și 1870 își dorm somnul de veci aici. 

Văd un semn pe zid cu o săgeată către Coemeterium. Cumpăr un bilet și intru în muzeu. Mă izbește atmosfera – incredibila apropiere fizică de osemintele care te înconjoară. De pe un culoar îngust, foarte slab luminat, de-a lungul căruia aproape că atingi cu capul boltele arcadelor decorate cu oase, se deschid, la dreapta, câteva săli mici cu pereții și tavanul tapetate cu aceleași rămășițe umane. Pe jos, pământ – movile care stau mărturie unor înmormântări mai recente. Răsuflu ușurată când ies la lumină.

Disconfortul meu în aceste camere ale morții ține, probabil, de acel „dialog cu moartea” care pare că a încetat pentru omul modern, după cum constată Paul Koudounaris, istoricul de artă care a dedicat multe dintre volumele sale aducerii la lumină a unor astfel de morminte colective. Astăzi, contactul fizic cu boala și moartea au dispărut în mare parte și, spre deosebire de societățile tradiționale, aceste aspecte sunt ținute în spatele ușilor închise ale spitalelor, azilelor sau capelelor. Însă osuarele soldaților din secolul 20, precum cel de la Douaumont (Franța), dedicat soldaților căzuți în bătălia de la Verdun, Mausoleul de la Mărăşeşti, ridicat soldaților din Primul Război Mondial, sau osuarul de la Aiud, pentru victimele politice din perioada comunistă, sunt dovada faptului că încă există spații unde memoria, practicile funerare și strategiile de expunere se întâlnesc și își găsesc noi expresii ca răspuns la contextele istorice. Aici ne poate fi util conceptul propus de istoricul francez Pierre Nora de lieux de mémoire (locuri ale memoriei), osuarele devenind astfel de spații care prilejuiesc rememorarea. 

Între 1984 și 1992, printr-o serie de volume cu titlul „Les Lieux de Mémoire”, istoricul a propus o nouă perspectivă de înțelegere a trecutului națiunii franceze – o abordare reflexivă față de ce reprezintă trecutul, istoria și memoria. Nora e interesat de mecanismele prin care o societate relaționeză cu propriul trecut: cum uită, își amintește sau creează narațiuni. După cum el însuși subliniază, relația unei națiuni cu trecutul său este într-o continuă pendulare între istorie și memorie – în timp ce memoria presupune o relație afectivă cu trecutul, în permanentă mișcare, istoria este detașată, neutră (pe cât se poate), privindu-și obiectul de studiu din afară. În această dialectică, lieux de mémoire sunt spații care prilejuiesc aducerea aminte, unde memoria este reactivată prin ritualuri specifice, „momente ale istoriei scoase din mișcarea istoriei”. De la muzee și arhive, până la cimitire, ele devin urme materiale care încorporează „o conștiință a memoriei”.

Rămășițele umane au adeseori destine postmortem la fel de palpitante ca cele din timpul vieții. Esența noastră de ființe sociale se reflectă și în biografia corpului, care este în aceeași măsură natură și cultură. Numeroși antropologi, sociologi sau istorici au scris despre felul în care culturi și societăți diferite au înțeles identitatea legată de corp. Spre exemplu, istoricii francezi Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine și Georges Vigarello au scris o Istorie a corpului în trei volume, lucrare care introduce corpul în istoria mentalităților. Mergând mai departe, autori precum Katherine Verdery au scos în evidență dimensiunea politică a corpului uman – care este rolul acestuia în aducerea în atenție a memoriei trecutului? 

Cei morți continuă să fie prezenți în amintirea celor vii și să devină actori în construirea unor narațiuni istorice ale identității de grup sau naționale. Ne putem gândi la corpurile regilor medievali, care ies la iveală în cercetări arheologice contemporane și care ajung parte a polemicilor contemporane despre identitate națională. Sau la corpurile dictatorilor și figurilor politice precum Pol Pot, Eva Peron sau Lenin, care în ochii contemporanilor lor au devenit simboluri ale acțiunilor lor din timpul vieții și au fost „pedepsite” sau, dimpotrivă, conservate pentru gloria eternă (a se vedea Mausoleul lui Lenin de la Moscova). Uneori, rămășițele umane păstrează amintiri dureroase despre evenimente dramatice, cum este cazul exhumărilor victimelor din conflictul anilor ‘90 din fosta Iugoslavie, victimele politice din perioada comunistă, sau mormintele celor implicați în războaiele civile din Spania, Rwanda, America Latină, sau ale conflictelor din Asia de sud-est.

Prin urmare, când ne gândim la osuare, aceste locuri de odihnă ale corpurilor sunt spații în care memoria decedaților se împletește adesea cu discursuri care depășesc granițele unor biografii individuale, deschizându-se către teme religioase, politice sau culturale. Dacă osuarele medievale creștine îndeplineau o funcție practică – o etapă din tratamentul postmortem al rămășițelor umane atunci când cimitirele deveneau prea pline, alte osuare au fost create pentru a comemora evenimente istorice și a onora victimele lor.

Coborând în istoria culturilor europene creștine, relația pe care cei vii au avut-o cu strămoșii a luat forme diverse plasate la intersecția dogmei creștine cu credințele populare, considerente pragmatice și politici ale memoriei. În Evul Mediu, osuarele religioase erau o prezență comună în spațiul european. Ele adăposteau oseminte dezgropate din cimitire (după o anumită perioadă) și ordonate în încăperi special desemnate.

Iată cum este descrisă descoperirea întâmplătoare a osuarului de la Rothwell, din Marea Britanie, care fusese sigilat și dat uitării. În jurul anului 1700, un gropar care „își mânuia cazmaua s-a trezit brusc căzând într-un abis întunecat. [Mare i-a fost mirarea] când praful s-a potolit și ochii i s-au obișnuit cu întunericul, [căci s-a văzut] înconjurat, în acest spațiu, de generaţiile trecute”. Pentru a valorifica această șansă, o echipă multi-disciplinară de la Universitatea Sheffield a derulat la Rothwell studii de osteologie, geofizică, înregistrare digitală a spațiului și datare a osemintelor, atât pentru reconstituirea poveștilor celor ale căror rămășițe odihnesc aici, cât și pentru a face osuarul accesibil oricui prin intermediul unui model 3D.

Dacă inițial osuarele medievale aveau în special un rol funcțional – de a adăposti oseminte care nu mai încăpeau în cimitire, treptat lucrurile se schimbă. În secolele 18-19 apar spații în care simțul artistic întâlnește fascinația pentru moarte. Așa apar Catacombele din Paris și bisericile decorate cu oase precum cea de la Sedlec (Cehia). În 1870 tâmplarul local František Rint a fost angajat pentru a aranja miile de oase care se adunaseră de secole în osuarul bisericii. Ce a rezultat a fost un spectacol macabru, în care oasele au fost folosite pentru a decora spațiul: au acoperit pereții, au fost transformate în pocale, candelabre și decorațiuni.

O cu totul altă poveste o spun osuarele europene dedicate soldaților căzuți în Primul Război Mondial. De la vest la est, anii interbelici au fost martorii construcției unor complexe monumentale dedicate sutelor sau miilor de soldați necunoscuți. Astfel de morminte colective păstrează vie amintirea unor evenimente violente, cu un număr mare de victime, dintre care multe rămase neidentificate. Pe frontul de vest, de exemplu, impresionantul osuar Douaumont, de lângă Verdun, adăpostește peste 130.000 de combatanți francezi și germani neidentificați.

La sfârșitul Primului Război Mondial, 335.000 de soldați români erau morți sau dați dispăruți – peste jumătate din numărul trupelor mobilizate. Cu toate acestea, într-o țară în care practicile funerare au loc, în mod tradițional, la nivel de familie, circumscrise obiceiurilor ortodoxe, astfel de înmormântări colective aduceau ceva nou. Statul și-a asumat rolul să inițieze și să supravegheze proiectarea unor astfel de osuare, să le găsească amplasamente potrivite și să dezgroape și să adune rămășițele. În 1919 a fost înființată Societatea pentru Cimitirele Eroilor (Mormintele eroilor căzuți în război), iar în anii următori au fost construite mai multe mausolee pe câmpuri de luptă cheie: la Focşani, Giurgiu, Mărăşti, Mărăşeşti şi Topliţa. 

Un caz deosebit este Mormântul Ostașului Necunoscut din București. Danilo Šarenac, citându-l pe cercetătorul francez Jean-François Jagielski, povestește cum a luat naștere acesta. În 1923, rămășițele soldaților căzuți în război au fost exhumate din mai multe locații pentru a fi așezate într-o criptă din Parcul Carol din centrul Bucureștiului. S-au adunat oseminte din cele patru colțuri ale României, simbolizând cele patru colțuri ale lumii. Un orfan de război, elev la Şcoala Militară, a ales un sicriu pentru a simboliza ostașul necunoscut. Modelul a fost luat după Franța, unde „Soldatul necunoscut” a fost selectat aleatoriu de un veteran din opt sicrie exhumate din cele mai importante locuri de luptă franceze din Marele Război. 

Pe lângă faptul că astfel de osuare-monumente jucau rolul unui mormânt colectiv, ele aveau încorporate în ele și o dimensiune curatorială: părți anatomice amestecate, stivuite unele peste altele, erau așezate în spatele unor vitrine. Rămășițele deveneau, astfel, dovada materială a ororilor și moștenirii războiului, marcând, vizual, ravagiile violenței prin amestecul a mii de corpuri: vieți pierdute, identități pierdute. Jertfa lor colectivă era astfel simbolizată printr-un destin colectiv post-mortem. Antropologul Nicholas Saunders și curatorul Paul Cornish au editat un întreg volum despre aceste corpuri prinse în conflicte militare, unde corpul devine o unitate de analiză prin care se observă efectele culturale și materiale ale războiului. Printre temele explorate în volum se numără experiența durerii, relațiile de putere în lagăre de concentrare, sau problemele ridicate de exhumarea și repatrierea victimelor. 

Pe lângă marile osuare există însă și mici osuare locale, precum cele din Ruși și Dobrovăț Moldoveni (în regiunea Moldova). În acest din urmă sat, în cimitirul local, se află monumentul funerar a 62 de eroi din Primul Război Mondial și a 74 din Al Doilea Război Mondial. După cum povestește blogger-ul Nelu Păunescu, în mica criptă construită în 1953 oasele se aliniază pe cei doi pereți, iar între ele este plasat un altar improvizat. Un sătean își amintește că au fost „o mie fără unu” soldați care au murit de febră tifoidă în timpul războiului, care zac în cimitir și ale căror nume sunt amintite doar de două plăcuțe.  

„Acolo a fost o groapă comună. I-au scos din groapă şi i-au pus în criptă. I-au aranjat cum punem noi sfecla. Acum se odihnesc acolo, așa cum stivuiești lemnele pentru iarnă […] Mai vine lumea şi se mai uită cum stau eroii iştia ai noştrii, cu picioarele strânse într-o parte, cu capurile în alta şi mâinile deoparte”. (localnici din Dobrovăț-Moldoveni) 

Acest limbaj „domestic”, folosind imagini familiare – oase stivuite ca „lemn pentru iarnă” sau sfeclă roșie, este înduioșător și oferă o privire asupra modului intim în care localnicii au interacționat, de fapt, cu acești morți (care deseori nici măcar nu sunt morții lor, cât morți de diferite naţionalităţi şi din diferite perioade de timp).

Osuare continuă să apară și este interesant de observat perpetuarea acestor practici, de data asta la intersecția venerației religioase și a cultului eroilor. Așa este cazul osuarului din cadrul mănăstirii „Înălțarea sfintei cruci” de la Aiud. După 1989, au avut loc exhumări în cimitirul fostei închisori comuniste, unde s-au descoperit oseminte atribuite elitelor religioase sau laice ale României interbelice. În complexul cu rol de comemorare din incinta mănăstirii rămășițele au fost depuse într-un osuar improvizat și venerate ca sfinte moaște de martiri, de unde apoi si-au început călătoria și către alte așezăminte din țară. Deși în cazul acestor oseminte nu a avut loc încă o canonizare oficială (demersurile abia au fost anunțate de Sfântul Sinod al BOR în 2021 pentru 2025), devoțiunea populară și-a urmat ritmul ei. 

Deși percepția în societatea contemporană este că dialogul cu morții pare să fi tăcut, istoria osuarelor aruncă o lumină diferită: ele sunt în continuare spații cu biografii active, de real interes pentru cercetători, spații de comemorare sau atracții turistice. Cei morți încă au multe povești să ne spună și, prin simpla lor prezență, memoria trecutului colectiv se păstrează vie.